România şi sistemul de la Versailles (1919-1939)

România Mare şi recunoaşterea internaţională

La sfârşitul primului război mondial, harta politică a Europei a suferit modificări însemnate. Obiectivul fundamental al României în politica externă, între anii 1919 şi 1939, a fost constituirea unui sistem de securitate care să îi garanteze integritatea hotarelor stabilite şi recunoscute prin hotărârile Conferinţei de Pace de la Paris. Toate partidele politice din România, cu excepţia Partidului Comunist, au susţinut această politică.

Instrumentul principal al politicii externe a României în perioada interbelică a fost reprezentat de alianţele politice şi militare regionale. Cu excepţia Poloniei, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei, România era înconjurată de state revizioniste. În special două puteri - Ungaria şi URSS - nu au încetat să revendice, pe diferite căi, teritorii ce aparţineau României: Transilvania şi Basarabia. De aceea, România trebuia să ţină seama de jocul Marilor Puteri.

România s-a orientat spre alianţe cu Franţa şi Marea Britanie, deoarece acestea erau garantele păcii încheiate de Conferinţa de la Paris. Iniţial, Franţa a sprijinit România, fiind interesată de un „cordon sanitar” în faţa expansiunii URSS şi de o alianţă de state în răsăritul Europei, ca o contrapondere la tendinţele Germaniei. Marea Britanie a dus aceeaşi politică pentru o perioadă, dar, ulterior, marile puteri occidentale au manifestat, mai ales după 1933, dezinteres faţă de situaţia României. De pildă, guvernul britanic nu avea nici măcar o strategie clară a politicii sale în sud-estul Europei.

România s-a mai implicat în perioada interbelică în chestiuni privind statutul Dunării, circulaţia prin strâmtori, regimul petrolului, problema reparaţiilor şi problema dezarmării. România a căutat să obţină la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) recunoaşterea internaţională a noilor sale graniţe, rezultate în urma unirii. Ea a fost însă tratată în mod brutal de către cei Patru Mari (Marea Britanie, Franţa, Statele Unite, Italia), care considerau că pacea separată cu Puterile Centrale din 1918 a încălcat acordul cu Antanta din anul 1916. România era considerată „o mică putere” cu interese speciale.

Rusia Sovietică şi Ucraina nu au acceptat unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. La Kiev funcţiona un guvern condus de Cristian Racovsky, adversar hotărât al României, iar pe Nistru aveau loc dese incidente româno-sovietice. În plus, instaurarea Republicii Sovietice a Sfaturilor în Ungaria, condusă de Bela Kun, care nu recunoştea actul de la Alba-Iulia, a creat pericolul unui atac conjugat asupra României de la apus şi de la răsărit. În aceste condiţii, s-a produs ofensiva armatei române în Ungaria, finalizată, la 4 august 1919, când trupele române au intrat în Budapesta.

Sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, diplomaţia română a luptat din răsputeri în cadrul Conferinţei de la Paris pentru a respinge intervenţia marilor puteri în afacerile României. Acestea condiţionau recunoaşterea unirii de semnarea unui tratat separat privind statutul minorităţilor în România. Prin tratatele de pace de la Paris s-a recunoscut în plan internaţional unirea Transilvaniei şi a Bucovinei cu România. Frontiera româno-bulgară rămânea cea prevăzută în Tratatul din 1913. La 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au recunoscut unirea Basarabiei cu România. În 1933 s-au adăugat şi Statele Unite.

România şi alianţele regionale

În concepţia diplomaţiei româneşti alianţele regionale au fost o modalitate esenţială de păstrare a echilibrului de forţe în sud-estul Europei şi de menţinere a tratatelor de pace de la Paris. Astfel, în 1921, graţie activităţii lui Take Ionescu, s-au pus bazele Micii înţelegeri, care reunea România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. În 1921, România a încheiat o alianţă cu Polonia. S-au adăugat alianţele semnate cu Franţa şi Italia.

În 1928, România a aderat la Pactul Briand-Kellogg, prin care războiul era interzis ca mijloc de rezolvare a diferendelor între state. Acest pact a fost completat în anul următor de Protocolul de la Moscova. În 1934, graţie strădaniei lui Nicolae Titulescu, s-a încheiat Pactul înţelegerii Balcanice între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Din nefericire, slăbiciunile politicii Societăţii Naţiunilor, contradicţiile dintre Marile Puteri, în special între Marea Britanie şi Franţa, şi politica revizionistă a Germaniei şi a URSS au dus în final la eşecul sistemelor de alianţe regionale.

România între URSS şi Germania

În perioada interbelică URSS a perseverat în privinţa nerecunoaşterii unirii Basarabiei cu România. De fapt, deşi îşi afirma dorinţa de pace, I.V. Stalin critica mereu tratatele de la Paris şi făcea totul pentru stimularea divergenţelor dintre Marile Puteri, în speranţa izbucnirii unui război, care să îi prilejuiască extinderea influenţei sovietice în Europa.

În cadrul negocierilor cu URSS din perioada interbelică, România a dorit să obţină o normalizare a relaţiilor cu vecinul de la răsărit şi recunoaşterea unirii Basarabiei cu Vechiul Regat. Acest obiectiv a fost urmărit în tratativele de la Copenhaga, Viena (1924) şi Riga (1932), în tratativele din anii ’30, purtate de Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS Însă demiterea ministrului de externe român a lăsat nerezolvată această chestiune şi a marcat sfârşitul unei epoci în diplomaţia românească.

După 1933, cercurile conducătoare de la Bucureşti au înţeles că Franţa şi Marea Britanie nu se vor opune planurilor revizioniste ale Germaniei. De aceea, România a căutat să afle o cale proprie de înţelegere cu Germania, care vedea în România un important furnizor de cereale şi petrol. În 1938, situaţia internaţională s-a agravat. Germania a provocat criza cehoslovacă, revendicând regiunea sudetă locuită de germani. Guvernul român a adoptat în acelaşi an o notă diplomatică adresată Moscovei. Dictatul de la Munchen din 29 septembrie 1938 a deschis calea Germaniei către sud-estul Europei.

În preajma războiului

În noiembrie 1938, Carol al II-lea a făcut o vizită în Belgia, Marea Britanie şi Franţa, unde nu a reuşit să obţină sprijin extern pentru România. La întoarcere s-a întâlnit cu Hitler, la 24 noiembrie 1938, la Berghof, unde s-a discutat posibilitatea intensificării relaţiilor româno-germane. Execuţia, din ordinul regelui, a lui Corneliu Codreanu şi a doisprezece fruntaşi legionari a înrăutăţit însă grav relaţiile între Bucureşti şi Berlin.

Criza a fost depăşită la începutul lui 1939, pentru că Germania era interesată de petrolul românesc. În aceste condiţii, la 23 martie 1939, s-a semnat acordul economic româno-german. Partea română spera că Germania va deveni, pe lângă un partener economic important, garantul integrităţii sale teritoriale. Aceasta nu a însemnat însă abandonarea relaţiilor de alianţă tradiţionale cu Franţa şi Marea Britanie.

La 13 aprilie 1939, cele două puteri occidentale au promis României sprijin în cazul unor posibile agresiuni. În vara lui 1939, apropierea dintre cele două mari puteri revizioniste ale Europei - URSS şi Germania - a ajuns la apogeu. La 23 august 1939, s-a încheiat Pactul de neagresiune sovieto-german, care a împărţit Europa în sfere de influenţă şi a grăbit izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale.

Anexa secretă a pactului a prevăzut dreptul URSS de a ocupa Basarabia. Astfel, în vara lui 1939, eşecul total al politicii de securitate colectivă şi ascensiunea puterilor revizioniste au găsit România prinsă între două mari puteri, cu care nu avea deloc relaţii bune, şi complet izolată de aliaţii tradiţionali care îi garantaseră integritatea.

Check Also

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …