România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă

Preliminariile regimului totalitar

Evenimentele de la 23 august 1944, au dus la ieşirea României din războiul antisovietic. În acelaşi timp acest eveniment a creat premisele instaurării regimului comunist de inspiraţie sovietică. După demiterea lui Ion Antonescu, în noul guvern format, pentru prima oară, un reprezentant al PCR, care ieşise din ilegalitate, ocupa portofoliul justiţiei (Lucreţiu Pătrăşcanu). Ascensiunea comuniştilor la putere a fost rapidă şi ea s-a datorat atât prezenţei Armatei Roşii cât şi aranjamentelor între puterile occidentale şi Iosif Stalin. Prin aceste înţelegeri România fusese plasată în sfera de influenţă sovietică. La 6 martie 1945 s-a constituit guvernul condus de Petru Groza, instrument al comunizării ţării, în care reprezentanţii PCR obţineau poziţii importante.

Alegerile din noiembrie 1946, desfăşurate într-un climat tensionat, au fost declarate „libere”, dar în realitate, prin fals, s-a modificat rezultatul votului în favoarea Blocului Partidelor Democratice, coaliţie controlată de comunişti. Acest fapt a permis accelerarea ritmului sovietizării şi a cuceririi totale a puterii. Executivul şi legislativul se aflau sub controlul lor, singura instituţie care mai reprezenta vechiul regim fiind monarhia. Între forma de guvernământ şi conţinutul puterii exista o neconcordanţa şi din acest motiv, la 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost silit să abdice iar România a fost proclamată Republică.

Evoluţia României spre stalinism

Ajunşi să controleze puterea, comuniştii au trecut la măsuri ferme pentru consolidarea regimului. Exponentul la vârf al acestei politici a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, aflat în fruntea PCR. Între 1945-1965. Modelul stalinist în plan economic era axat pe lichidarea proprietăţii private, industrializarea intensivă şi cooperativizarea agriculturii. Măsura cea mai importantă pentru realizarea acestui model a fost luată la 11 iunie 1948, prin Legea de naţionalizare a întreprinderilor industriale şi miniere. A fost o confiscare a proprietăţii private deoarece nu s-a acordat nici un fel de despăgubire. Naţionalizarea a continuat în anii următori cuprinzând inclusiv proprietăţile imobiliare.

Consecinţele acestui act au fost multiple. Statul controla, practic, toate capacităţile industriale şi prin Comitetul de Stat al Planificării dirija politica economică. Au fost elaborate, după modelul sovietic, planurile cincinale, primul pentru perioada 1951-1955. Unele realizări economice au fost abil folosite de propaganda regimului pentru a stimula munca peste normă. Modalităţile prin care s-a pus în practică această politică au fost şantierele tineretului şi munca în echipă a brigadierilor, asemenea stahanovismului rusesc. În 1951 s-a instituit distincţia „Erou al Muncii Socialiste”.

Colectivizarea s-a realizat tot după model sovietic, decizia fiind luată în Plenara PMR din 3-5 martie 1949. Ea a însemnat forţarea ţărănimii să îşi părăsească proprietatea individuală în favoarea celei colective. Apar astfel Gospodăriile Agricole Colective numite mai târziu Cooperative Agricole de Producţie. Modalitatea de realizare a colectivizării a fost, în majoritatea cazurilor, violentă, ceea ce a stârnit reacţia ţărănimii materializată prin refuzul de a se înscrie în cooperative şi chiar revolte. Măsurile cele mai aspre s-au îndreptat împotriva ţăranilor înstăriţi, numiţi chiaburi. În anul 1962 procesul colectivizării a fost declarat încheiat. Consecinţele sociale pe termen lung au fost negative, determinând o migraţie masivă spre oraş, ţăranii dezrădăcinându-se de locurile natale. În acelaşi timp concentrarea pământului a creat premise pentru modernizarea agriculturii.

În plan instituţional, noul regim a căutat să formeze structuri represive, după model sovietic. În anul 1948 s-a creat Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în cadrul Ministerului de Interne. Ea a fost coordonată de agenţi sovietici şi a fost principalul instrument al represiunii. Securitatea a folosit teroarea împotriva opozanţilor regimului: oameni politici, intelectuali, preoţi, ţărani etc. În închisoarea de la Sighet au pierit numeroşi foşti fruntaşi politici ai vechiului regim, oameni de cultură, conducători ai armatei etc. Represiunea a fost folosită şi împotriva unor membri ai Partidului Comunist, aşa cum s-a întâmplat cu Lucreţiu Pătrăşcanu, arestat şi apoi executat în anul 1954.

Acţiunea a fost realizată după modelul stalinist şi a prilejuit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să scape de un posibil competitor la şefia partidului. Pe aceeaşi linie s-a înscris şi acţiunea de eliminare din partid a grupării moscovite reprezentată de Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Moartea lui Stalin, în 1953, şi noua orientare a lui Hrusciov determină o schimbare şi în România. Se încearcă o cale proprie de construire a socialismului. Aceasta duce la o relativă distanţare fată de Moscova. În anul 1958 s-a obţinut retragerea trupelor sovietice din ţară.

Anii 1960-1964 au marcat accentuarea diferenţelor de opinii între reprezentanţii regimului din România şi cel de la Moscova. Gheorghe Gheorghiu-Dej doreşte să părăsească acest model care ne fusese impus. România respinge planul Valev (1964) care urmărea transformarea teritoriul ţării noastre împreună cu Bulgaria şi sudul URSS. Într-un spaţiu interstatal axat pe dezvoltarea agriculturii, în aprilie 1964, pe fondul unor dispute ideologice între conducerea comunistă din China şi URSS a fost publicată „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale”. În document se susţinea necesitatea unor noi relaţii în mişcarea comunistă bazate pe egalitatea dintre partide. În acest fel regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej îşi arăta dorinţa de a nu se mai subordona „fratelui mai mare” de la Moscova şi voinţa de a înlătura modelul stalinist de tip totalitar.

Naţional-comunismul regimului Ceauşescu

În anul 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, conducerea partidului a fost preluată de Nicolae Ceauşescu. Fusese un apropiat al lui Dej şi din 1952 făcuse parte din Biroul Politic al P.M.R. El a continuat linia naţională începută de Dej şi chiar a iniţiat o relaxare internă până în 1971. Au fost luate unele măsuri cu caracter liberal, cum ar fi cele referitoare la circulaţia persoanelor, încurajarea proprietăţii private, condamnarea unor greşeli din trecutul partidului (la Plenara din aprilie 1968 a fost reabilitat Lucreţiu Pătrăşcanu). În acelaşi timp are loc consolidarea puterii lui Ceauşescu care începe să cumuleze cele mai înalte funcţii de partid şi de stat.

Astfel, în 1967 devine preşedinte al Consiliului de Stat, pentru ca un an mai târziu să controleze Consiliul Apărării. Apogeul popularităţii sale a fost atins în august 1968, când a condamnat energic intervenţia militară a URSS şi a altor state membre ale Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, acţiune la care România nu a participat. Prin această atitudine Ceauşescu îşi întărea poziţia de distanţare faţă de Moscova, obţinea adeziunea internă la această politică şi devenea pentru puterile occidentale un partener important de dialog. Ca o consecinţă a acestei atitudini, România a fost vizitată de unii lideri occidentali, a încheiat acorduri cu organisme economice internaţionale cum ar fi Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional.

Inspirat de realităţile din China şi Coreea, ţări pe care le vizitase în anul 1971, Ceauşescu lansează documentul intitulat „tezele din iulie” prin care inaugurează revoluţia culturală. Promovează cultul personalităţii şi reîntoarcerea la un regim autoritar de tip neostalinist. În anul 1974, cu prilejul Congresului XI al PCR, a fost lansat „Programul partidului” ce viza făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism.

În anul 1974 Ceauşescu devine preşedinte al statului. În plan economic, se revine la control total asupra întreprinderilor, investiţiile, ritmul de dezvoltare fiind stabilite ca urmare a indicaţiilor personale ale lui Ceauşescu. S-au realizat mari investiţii (Casa Poporului, Canalul Dunăre - Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Hidrocentrala Porţile de Fier etc.). Unele dintre ele nu ţin seama de principiul rentabilităţii şi duc la creşterea datoriei externe. În această situaţie, regimul a hotărât rambursarea datoriei prin restrângerea importului şi a consumului intern, cu consecinţe asupra nivelului de trai. Protestele au culminat cu grevele din Valea Jiului din 1977 şi revolta de la Braşov din 1987.

Disidenţa anticomunistă

Regimul comunist din România a acţionat, încă de la început, pentru impunerea ideologiei marxist-leniniste. Totodată s-a instituit cenzura care a asigurat controlul asupra producţiei culturale. Rezistenţa faţă de regim a îmbrăcat diverse forme. Între anii 1949-1956 mai multe grupuri înarmate au acţionat împotriva regimului în diverse zone ale ţării. Membrii acestora erau animaţi de ideea că „vin americanii” şi îi vor ajuta să răstoarne regimul comunist. Simultan cu aceste acţiuni a avut loc o puternică rezistenţă la sate, împotriva colectivizării.

Eliberarea deţinuţilor politici în 1964 şi relativa relaxare nu a însemnat încetarea acţiunilor de protest. Securitatea şi-a schimbat metodele însă încălcarea drepturilor şi libertăţile omului se manifestă în continuare. Fenomenul dizidentei, care s-a manifestat în toate ţările din Răsărit, este restrâns în România el fiind susţinut, în special, în mediile intelectuale. În 1977 scriitorul Paul Goma se alătură mişcări reformatoare din Cehoslovacia cunoscută sub numele de „Carta 77”.

Apar nemulţumiri şi în mediul muncitoresc concretizate în mişcările din Valea Jiului şi Braşov. Se manifestă de asemenea, după 1980, dizidenta individuală. Unii intelectuali au protestat faţă de încălcarea drepturilor omului sau faţă de falsificarea istoriei, la posturi de radio străine precum „Europa Liberă”. Românii ascultau mai ales acest post de radio sau priveau televiziunile din ţările vecine, căci televiziunea naţională îşi redusese programul la două ore şi acelea dedicate omagierii soţilor Ceauşescu. Nemulţumirea generală din interior, într-un context internaţional favorizat de prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa, a determinat înlăturarea lui Ceauşescu şi revenirea la democraţie.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …