România în perioada stabilizării vremelnice şi parţiale a capitalismului (1922-1928)

Situaţia internaţională

Prin uriaşe sforţări, statele capitaliste au depăşit faza ruinei şi a dezorganizării în care intraseră după primul război mondial şi au trecut în perioada unei prosperităţi temporare, cunoscută în istorie sub denumirea de perioada stabilizării vremelnice şi parţiale a capitalismului. Această perioadă a început, pe plan internaţional, în jurul anului 1923, când se constată semne ale redresării economice şi politice a celor mai multe ţări. capitaliste. Stabilizarea capitalismului s-a oglindit însă înainte de toate în avântul vremelnic al economiei.

Pe calea raţionalizării capitaliste, a introducerii unor metode tehnologice noi, a folosirii pe scară largă a utilajelor moderne, dar mai ales pe calea exploatării clasei muncitoare, burghezia a reuşit să învioreze industria şi să dobândească o creştere a producţiei mondiale, care încă din anul 1925 era cu 20% mai mare decât în anul 1913.

Paralel cu creşterea producţiei industriale pe plan mondial, a sporit volumul schimburilor comerciale, s-a consolidat sistemul monetar şi de credit, a crescut considerabil volumul exportului de capital creându-se astfel condiţiile necesare care au favorizat înfiinţarea unor uriaşe monopoluri, ca, de exemplu: trusturile „I.G. Farben Industrie” şi „Vereinigte Stahlwerke” în Germania, trustul „Imperial Chemical” în Anglia, trustul „Kreuger” în Suedia etc.

Odată cu înviorarea economică are loc în ţările capitaliste un tot mai larg proces de concentrare şi centralizare a capitalului. Potenţialul economic al ţărilor capitaliste a crescut în mod inegal, ceea ce s-a oglindit în faptul că unele state, şi în special cele mici, au rămas dependente de marile puteri capitaliste, dar îndeosebi de Statele Unite ale Americii, care deveniseră în această perioadă bancherul lumii capitaliste. Marile puteri capitaliste învingătoare în primul război mondial şi-au consolidat puterea economică şi prin acapararea unor sume imense din datoriile de război ale statelor învinse, datorii reglementate la început conform aşa-numitului „plan Dawes”.

Acest plan prin care se urmărea şi restabilirea potenţialului industrial-militar al Germaniei a fost elaborat de experţii financiari anglo-franco-americani, la începutul anului 1924 şi destinat să rămână în vigoare până în anul 1929. Stabilizarea pe plan economic a fost însoţită de consolidarea puterii politice a burgheziei, consolidare care a avut loc după înăbuşirea avântului revoluţionar al maselor populare din întreaga lume. Relaţiile economice dintre statele capitaliste s-au dezvoltat în condiţiile unor adânci contradicţii.

La adâncirea contradicţiilor de ordin economic s-au adăugat diferendele politice internaţionale, dar mai ales contradicţiile dintre statele învinse şi cele învingătoare în primul război mondial. Obiectul acestor contradicţii l-a format menţinerea statu-quo-ului teritorial consemnat în tratatele de pace pe care statele învinse urmăreau să le încalce pe diferite căi pentru a pregăti revanşa.

O sursă de nelinişte în Europa au constituit-o frământările adânci din Turcia şi conflictul greco-turc, izbucnit în 1920 în urma mişcării de rezistenţă organizată de Mustafa Kemal Ataturk împotriva prevederilor tratatului de la Sevres, care priva Turcia de unele din drepturile ei legitime. Conflictul s-a aplanat în 1922 prin armistiţiul de la Mudani, care a fost urmat de conferinţa de la Lausanne (noiembrie 1922) în cadrul căreia s-au reglementat problema strâmtorilor şi chestiunile teritoriale ale Turciei.

Până în 1925, tratatele de pace s-au aplicat fără prea mari dificultăţi, fiind stingherite numai într-o slabă măsură de acţiunea revanşarzilor. În octombrie 1925 au fost încheiate între Anglia, Franţa, Italia, Belgia şi Germania, acordurile de la Locarno, care au garantat frontierele apusene ale Germaniei şi frontierele de răsărit ale Franţei şi Belgiei, dar care au lăsat în afara acestor garanţii securitatea graniţelor Cehoslovaciei şi Poloniei. Astfel, prin pactul de la Locarno, ţările învingătoare făceau o concesie voalată Germaniei, ţinând în suspensie însă consolidarea graniţelor răsăritene.

Spiritul pactului de la Locarno a pus treptat stăpânire pe o bună parte a diplomaţilor europeni, îngustând posibilităţile de menţinere a tratatelor şi deci de apărare a păcii. Temându-se de agresivitatea Germaniei şi pentru a zădărnici orice tentativă de revizuire a statu-quo-ului, teritorial, guvernul Franţei s-a adresat în 1927 guvernului Statelor Unite ale Americii, chemându-l să propună împreună tuturor statelor încheierea unui pact general de neagresiune. Tratatul care a intrat în istorie sub denumirea de pactul Briand-Kellog, şi care obliga statele semnatare să renunţe la război şi să rezolve orice neînţelegere numai prin mijloace paşnice, a fost încheiat între o serie de state la 27 august 1928.

La propunerea guvernului sovietic, pactul Briand-Kellog a fost pus în vigoare cu anticipaţie de către URSS, România, Polonia, Estonia şi Letonia, printr-un protocol încheiat la Moscova în februarie 1929. Prestigiul politic al Uniunii Sovietice pe plan internaţional a crescut necontenit în perioada stabilizării capitalismului. Creşterea acestui prestigiu avea la bază consolidarea orânduirii sovietice în toate domeniile.

Spre deosebire însă de stabilizarea orânduirii sovietice care avea un caracter trainic de lungă durată, stabilizarea capitalistă şi-a dezvăluit treptat, dar vizibil, toată şubrezenia temeliei sale. Măcinată de contradicţiile imperialiste, de contradicţiile interne ale fiecărei ţări, de creşterea valului revoluţionar şi de agravarea crizei sistemului colonial, stabilizarea capitalismului a dispărut la sfârşitul anului 1928, făcând loc unei teribile crize economice de supraproducţie.

Situaţia economică şi socială

Între anii 1922-1928, potenţialul industriei naţionale a înregistrat creşteri considerabile. Producţia de cărbune a sporit de la aproximativ două milioane de tone în 1922, la peste trei milioane tone în 1928, iar producţia de ţiţei s-a ridicat în acelaşi interval de la 1,2 milioane, la peste 4 milioane tone. Într-un ritm asemănător a crescut volumul extracţiei de gaze naturale, minereu de fier, aur, argint, sare etc. Însemnate progrese au înregistrat ramurile: industriei prelucrătoare, metalurgice, chimice, energiei electrice şi altele.

În general producţia industrială a României a sporit din 1923 până în 1928 cu 56%. Dezvoltarea industriei a atras după sine consolidarea vechilor monopoluri şi crearea unor noi organizaţii monopoliste. Cele mai puternice monopoluri care dominau o bună parte a industriei româneşti în perioada stabilizării capitaliste erau: Trustul metalurgic „Titan-Nadrag-Calan”, Sindicatul metalurgic „Socomet”, Sindicatul „Oficiul de vânzare a zahărului”, „Sindicatul fabricilor de hârtie”, concernele miniere „Petroşani” şi „Mica”, Societăţile petrolifere „Astra Română”, „Româno-Americană”, „Concordia”, concernul fabricilor de postavuri „Buhuşi” etc.

Cu toate succesele dobândite în domeniul industrializării capitaliste, România continua să se numere printre ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic. În ansamblul economiei ţării, sectorul predominant rămânea ca şi până atunci tot agricultura, care în această perioadă a înregistrat o anumită dezvoltare, concretizată în extinderea considerabilă a terenurilor însămânţate, creşterea producţiei de cereale, folosirea pe scară mai largă decât în perioada anterioară a unor unelte agricole perfecţionate, pătrunderea intensă a relaţiilor capitaliste, ca urmare a înfăptuirii, deşi incomplete, a reformei agrare etc.

Redresarea industriei şi avântul economic s-au resimţit şi în celelalte ramuri de activitate, ca: transporturi rutiere, fluviale şi aeriene, comerţ intern şi extern, circulaţie monetară, credit, bănci, finanţe etc. Bugetul ţării, cu excepţia anului 1928, a fost echilibrat în perioada stabilizării. Acest echilibru a fost menţinut cu mare greutate, întrucât asupra bugetului apăsa marea datorie externă, din care numai în anii 1923-1928 s-a plătit în străinătate peste 18,5 miliarde lei.

O dezvoltare rapidă a cunoscut sistemul bancar. Numărul băncilor care efectuau variate operaţiuni a crescut de la 683, cât era în 1922, la 1122, în 1928. Capitalul bancar devine mereu mai puternic şi pătrunde sub formă de participaţii în domeniul industrial, sporind, prin întrepătrunderea sa cu capitalul industrial volumul capitalului financiar şi contribuind astfel la creşterea puterii economice a oligarhiei financiare.

Dezvoltarea generală a economiei în anii stabilizării capitalismului s-a datorat unei întregi serii de factori, şi anume, introducerii de mijloace tehnologice noi, folosirii maşinilor şi uneltelor cu randament mai sporit, introducerii metodelor de raţionalizare a producţiei etc. Ea s-a datorat de asemenea adoptării unor legi de protejare a industriei naţionale şi deci de sporire a puterii economice a burgheziei româneşti. Creşterea producţiei şi a profitului capitaliştilor în anii 1922-1928 şi-a găsit însă principalul izvor în exploatarea muncitorimii de la sate şi oraşe.

Împotriva exploatării capitaliste, muncitorii au dus o înverşunată luptă. Prin lupta necontenită ei căutau să menţină sau să impună respectarea zilei de muncă de 8 ore, să sporească salariul şi să amelioreze condiţiile de lucru. Presiunea muncitorilor a determinat cercurile guvernante, în 1925, să fixeze, printr-o lege specială, obligativitatea patronilor şi statului de a respecta repausul duminical, lege care însă a fost deseori încălcată sub cele mai diferite motive.

Tot ca urmare a luptei muncitorilor a fost adoptată legea care prevedea ocrotirea minorilor şi femeilor, pe calea reglementării duratei zilei de muncă, a asigurărilor sociale şi a recompensei lor băneşti. Practica însă a arătat că şi aplicarea acestei legi n-a corespuns aşteptării muncitorimii. O parte a muncitorilor încă mai suferea de pe urma şomajului, deşi amploarea activităţii economice dusese la reducerea simţitoare a numărului şomerilor, mai ales în primii ani ai acestei perioade.

Nevoia de lucrători în diferite întreprinderi economice a dus, fireşte, la creşterea salariului nominal şi real faţă de salariul din anii imediat următori războiului, creştere care în ultimul an al perioadei stabilizării a fost parţial anulată prin sporirea preţurilor la mărfurile de larg consum. Asupra maselor muncitoare de la oraşe şi sate apăsa greu povara impozitelor, amenzile, de tot felul, precum şi efectul distrugător al inflaţiei.

Masele ţărăneşti suportau cu greu datoriile pentru răscumpărarea pământului cu care fuseseră împroprietărite. Aceste datorii, la care se adăugau impozitele funciare mari, insuficienţa inventarului pentru prelucrarea în bune condiţii a pământului, ca şi dobânzile cămătăreşti percepute pentru diferite împrumuturi subminau mica proprietate ţărănească şi duceau la ruină gospodăria ţăranilor muncitori.

Ajunse în stare de ruină, numeroase gospodării ţărăneşti erau silite să vândă chiaburilor şi moşierilor micile loturi de pământ pe care le mai posedau şi să îngroaşe astfel rândurile proletariatului agricol. Sub această formă, procesul de diferenţiere a ţărănimii în proletari şi chiaburi se adân-cea necontenit şi în perioada stabilizării capitalismului. Alături de muncitori şi de ţăranii muncitori, se zbăteau în nevoi de tot felul şi micii meseriaşi, mica funcţionărime, învăţătorii, profesorii şi alte categorii de oameni ai muncii.

Viaţa politică internă

Înviorarea economiei româneşti în anii 1922- 1928 a fost însoţită de o vizibilă consolidare a poziţiilor politice ale clasei dominante. Semnul cel mai grăitor al stabilizării situaţiei politice în aceşti ani a fost rămânerea la guvern pentru mai mulţi ani a partidului naţional-liberal. Instalat la cârma ţării în ianuarie 1922, guvernul liberal a condus direct treburile statului până în aprilie 1926 când, pentru a-şi reface autoritatea grav subminată, s-a retras şi a adus în fruntea ţării, printr-o serie de manevre, un guvern prezidat de generalul Averescu şi apoi de Barbu Ştirbey, pentru ca la 22 iunie 1927 să înlăture acest cabinet paravan şi să ia din nou puterea pe care au deţinut-o până în noiembrie 1928.

În perioada primei lor guvernări, liberalii, cu puţin înainte de moartea regelui Ferdinand, s-au ridicat împotriva succesorului acestuia, prinţul Carol, deoarece îl bănuiau că ajuns pe tron va sluji interesele altor grupări financiare şi politice. Silit de liberali şi atras de propriile lui afaceri, prinţul Carol a părăsit ţara, la sfârşitul anului 1925, şi s-a instalat în Franţa. După moartea regelui Ferdinand (1927), s-a constituit o regenţă care a durat până la reîntoarcerea lui Carol din Franţa, în iunie 1930. Atât guvernele formate din partidul liberal cât şi cele care în anii 1926 şi 1927 au cârmuit ţara tot după ordinele acestui partid s-au menţinut la putere, prin teroare, cenzură, stare de asediu şi alte mijloace specifice modului burgheziei de a guverna. Ele au căutat să adapteze legislaţia şi metodele de guvernare la schimbările care au survenit în viaţa economică şi politică a ţării.

Primul dintre aceste acte ale guvernului liberal a fost adoptarea unei noi constituţii, care a fost votată de parlament în luna martie 1923. În esenţă, noua constituţie rămânea principalul temei al legislaţiei potrivit căreia burghezia îşi asigura poziţia sa dominantă în stat. Alături de articole care consfinţeau dominaţia burghezo-moşierimii şi care declarau dreptul de proprietate, sfânt şi inviolabil, noua constituţie conţinea şi prevederi cu un caracter formal democratic: „libertatea muncii”, „libertatea de asociere” şi „libertatea presei”, „dreptul de vot” etc.

Viaţa a arătat că pentru a se folosi de aceste libertăţi şi drepturi, masele muncitoare de la oraşe şi sate au trebuit să ducă lupte îndelungate, şi să suporte rigorile aspre ale nenumăratelor legi adoptate de clasele conducătoare. Alte legi, cum a fost legea administrativă din 1925, au contribuit la reglementarea activităţii statului în anumite domenii.

În mod constant, guvernul liberal a dus o politică antimuncitorească şi de sugrumare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Această politică s-a reflectat în adoptarea „legii pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştei publice”, care nu conţinea altceva decât prevederi îndreptate împotriva acţiunilor muncitoreşti şi în special a comuniştilor. Legislaţia antimuncitorească a guvernului liberal a atins culmea reacţionarismului prin interzicerea Partidului Comunist Român de a activa legal (1924).

Temându-se ca nemulţumirile frecvente ale muncitorilor să nu ducă la mari acţiuni de masă, guvernul a instituit printr-o lege specială servicii de inspecţie a muncii, care, deşi au funcţionat defectuos, totuşi au adus o anumită contribuţie la reglementarea muncii în favoarea lucrătorilor din fabrici. Cât despre legislaţia agrară a guvernului liberal, aceasta nu era orientată decât spre ocrotirea moşierilor, chiaburilor şi arendaşilor şi spre împovărarea ţărănimii muncitoare cu obligaţii tot mai grele şi interdicţii tot mai aspre.

Stabilitatea guvernamentală şi, în general, consolidarea poziţiilor politice ale burgheziei nu au exclus frământările şi regrupările forţelor politice din România în anii 1922-1928. O puternică regrupare a organizaţiilor politice ale burgheziei s-a realizat prin fuziunea partidului naţional din Transilvania ai cărui lideri de seamă erau I. Maniu şi Alexandru Vaida-Voevod, cu partidul ţărănesc, în fruntea căruia se afla Ion Mihalache, creând partidul naţional ţărănesc (octombrie 1926), cel mai puternic partid de opoziţie împotriva guvernării liberale. Această opoziţie n-a îmbrăcat, desigur, forma unei lupte de principii, deoarece amândouă partidele exprimau interesele burgheziei şi moşierimii, ci constituia mai degrabă o acţiune politicianistă dusă cu scopul de a ajunge la putere pentru a-şi asigura posibilităţi mai nari de exploatare şi îmbogăţire pe seama celor ce munceau.

Paralel cu fuziunile şi fărâmiţările diferitelor partide ale burgheziei democrate, au apărut în aceşti ani în viaţa politică a României şi organizaţii ale extremei drepte, ca, de exemplu, „Liga Apărării Naţionale Creştine”, cu orientare naţionalist-şovină, şi „Legiunea Arhanghelului Mihail”, organizaţie fascistă, care, cu sprijinul vârfurilor reacţiunii interne şi a cercurilor fasciste externe, s-a dezvoltat rapid. Nici unul însă dintre aceste partide nu a reuşit în anii 1922-1928 să-şi creeze o bază de masă, deoarece programul lor consta în asuprirea poporului şi la strangularea drepturilor şi libertăţilor democratice.

Politica externă

În anii stabilizării relative a capitalismului, guvernele, care s-au perindat la cârma României, au continuat ca şi în perioada precedentă să ducă o politică externă orientată spre menţinerea suveranităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale. Pentru realizarea acestor deziderate ele au căutat să strângă legăturile cu statele care aveau interese comune cu România şi în primul rând cu ţările Micii Înţelegeri, Franţa şi Anglia.

În anul 1924, guvernul român a participat la Conferinţa de la Viena în vederea normalizării relaţiilor româno-sovietice, conferinţă care însă nu s-a putut încheia cu succes. Preocupată de menţinerea păcii prin apărarea statu-quo-ului teritorial, înscris în tratatele de pace, România a urmărit cu atenţie negocierile care s-au desfăşurat la Locarno în anul 1925.

 În cursul negocierilor, guvernul român s-a ridicat împotriva tendinţei guvernelor Franţei, Angliei, Germaniei, Belgiei şi Italiei, de a acorda garanţii numai pentru unele state, iar pentru altele nu, cerând să se găsească mijloace de a asigura securitatea tuturor ţărilor. Presiunile economice şi politice ale marilor puteri au determinat România să adopte în cele din urmă o poziţie favorabilă acordurilor de la Locarno.

În tendinţa de a consolida legăturile sale cu statele sprijinitoare ale statu-quo-ului postbelic, România a reînnoit în martie 1926 tratatul de alianţă politică pe care-l încheiase în 1921 cu Polonia şi a înlocuit în acelaşi timp vechea convenţie militară care însoţea acest tratat printr-o nouă convenţie. La scurt timp după reînnoirea tratatului cu Polonia, şi anume în a doua jumătate a lunii iunie 1926, România a încheiat un tratat de alianţă cu Franţa, ceea ce a dus la consolidarea poziţiei sale în politica europeană şi totodată a reglementat raporturile cu Italia, încheind cu aceasta un tratat de amiciţie, care insă a jucat un rol minor în politica externă a României.

Orice alianţă, tratat de amiciţie sau convenţie internaţională, încheiate în interesul păcii, erau salutate de guvernul român, sau mai mult făceau obiectul adeziunii sale exprese. Urmând această linie de conduită, România a aderat în septembrie 1928 la pactul Briand-Kellog care punea războiul în afara legilor şi condamna orice acţiune agresivă, deşi nu prevedea măsurile necesare pentru a realiza acest deziderat al popoarelor.

Curând după semnarea acestui pact, guvernul român a aderat la protocolul de la Moscova, iniţiat de URSS Aderarea României la acest protocol, destinat să pună în vigoare cu anticipaţie pactul Briand-Kellog, era o nouă manifestare a tendinţei sale de a se apropia pe plan extern de Uniunea Sovietică şi de a păşi laolaltă în politica internaţională pentru menţinerea păcii mondiale.

Activitatea Partidului Comunist Român şi mişcarea muncitorească

În anii stabilizării relative a capitalismului, mişcarea muncitorească internaţională s-a caracterizat printr-un lent, dar vădit reflux revoluţionar. Pe fondul acestui reflux au avut însă loc o serie de acţiuni ale muncitorilor împotriva exploatării şi a încercării burgheziei de a atenta la drepturile şi libertăţile cucerite în anii avântu-lui revoluţionar. Astfel, între anii 1922 şi 1925, prin efortul Partidului Comunist şi al sindicatelor au fost organizate o serie de greve, dintre care se disting acelea de la atelierele Astra din Arad, de la atelierele CFR „Griviţa” - Bucureşti, precum şi de la alte fabrici din Braşov, Oradea, Galaţi, Timişoara, Cluj, Satu-Mare, Constanţa etc.

În ultimii ani ai acestei perioade, când ofensiva patronilor împotriva nivelului de trai al oamenilor muncii a devenit mai aspră, când costul vieţii înregistra o creştere sensibilă şi când numeroşi fabricanţi refuzau să dea curs revendicărilor drepte ale muncitorilor, luptele proletariatului au cunoscut o amploare mai mare. Numeroasele conflicte de muncă izbucnesc sub diferite forme, dar mai ales sub forma grevelor, în aproape toate ramurile industriale.

Cele mai frecvente greve s-au semnalat însă în întreprinderile din industria metalurgică, extractivă şi alimentară. Conform cifrelor statistice oficiale, între anii 1922 şi 1928 au avut loc în întreaga ţară 3.329 conflicte colective de muncă, la care au participat aproximativ 500.000 de salariaţi. Aceste lupte n-au fost zadarnice. Ele au adus participanţilor, în general, respectarea unor drepturi dobândite anterior, iar pe alocuri chiar sporirea sensibilă a salariilor.

Spiritul de luptă al muncitorilor industriali a cuprins şi o anumită parte a ţărănimii, nemulţumită de tărăgănarea aplicării legilor de reformă agrară, exploatată de moşierime şi apăsată de povara fiscului şi a datoriilor către bănci. Aceste cauze au determinat anumite frământări ale ţărănimii, frământări care în diferite sate din judeţele Râmnicu Sărat, Teleorman, Suceava, Iaşi, Ilfov au luat forma unor proteste şi acţiuni locale vehemente. Atât luptele muncitorilor cât şi o serie de acţiuni ale ţărănimii s-au desfăşurat sub directa conducere sau înrâurire a partidului comunist şi a sindicatelor.

În ciuda opreliştilor de tot felul şi a faptului că se găseau în plin proces de organizare, sindicatele au adus o mare contribuţie la dezvoltarea mişcării muncitorilor din aceşti ani. Organizate pe baza legii Trancu-Iaşi, adoptată în mai 1921, o serie de sindicate căutau, ca împotriva prevederilor acestei legi, să-şi desfăşoare activitatea pe principiul luptei de clasă.

Până în iunie 1922, sindicatele au fost conduse de două organe centrale, dintre care unul cu sediul la Bucureşti, iar altul la Cluj. Începând cu această dată, când a avut loc un congres sindical la Sibiu, mişcarea sindicală s-a unificat, ceea ce a dus la întărirea organizaţiilor sindicale atât sub raportul creşterii influenţei cât şi al numărului de membri. Datele statistice arată că până spre sfârşitul anului 1923 numărul membrilor sindicatelor ajunsese la 75.000.

 

Dezvoltarea unificată a mişcării sindicale din România n-a durat decât până în luna septembrie 1923, când a avut loc un congres general sindical la Cluj, în cadrul căruia liderii social-democraţi de dreapta, cu ajutorul poliţiei, au exclus majoritatea delegaţilor care se pronunţase împotriva afilierii sindicatelor la Internaţionala Sindicală de la Amsterdam.

Cei excluşi din Congresul de la Cluj, reprezentând curentul revoluţionar în mişcarea sindicală, s-au întrunit la Bucureşti în octombrie 1923 unde au înfiinţat sindicatele unitare, conduse de un organ central propriu. Sindicatele unitare şi-au desfăşurat activitatea pe principiul luptei de clasă, militând consecvent pentru refacerea unităţii sindicale. Rolul conducător în organizarea activităţii sindicatelor şi a mişcării muncitoreşti l-a avut Partidul Comunist.

De la înfiinţarea sa (mai 1921) şi până în luna aprilie 1924, Partidul Comunist Român şi-a desfăşurat activitatea în mod legal. În aceşti ani însă partidul comunist a trebuit să învingă o serie de greutăţi pe care le ridica în faţa sa consolidarea propriilor rânduri şi totodată a fost nevoit să înfrunte măsurile represive ale statului împotriva mişcării revoluţionare. În decembrie 1921 a fost constituit Comitetul Executiv Provizoriu, ca organ suprem de conducere al partidului, care s-a preocupat intens de organizarea secţiilor sale în întreaga ţară.

Aceasta a permis partidului comunist să participe la alegerile generale parlamentare din primăvara anului 1922. Spre sfârşitul acestui an a fost convocat Congresul al II-lea al PCR, care s-a ţinut la Ploieşti. Congresul al II-lea a apreciat just stadiul dezvoltării mişcării muncitoreşti în România, a stabilit necesitatea luptei pentru consolidarea sindicatelor şi organizarea forţelor proletariatului în vederea apărării drepturilor sale şi a cuceririi de noi revendicări, a lansat lozinca exproprierii pământului în folosul ţărănimii, a ridicat în faţa membrilor partidului obligaţia de a lupta pentru egalitatea în drepturi a tuturor naţionalităţilor din România, a adoptat statutul partidului şi a ales Comitetul Central al cărui secretar general era Gheorghe Cristescu.

În perioada care a urmat Congresului al II-lea, munca pentru organizarea şi consolidarea rândurilor partidului a căpătat un mare avânt, ceea ce a permis comuniştilor să-şi extindă aria de propagandă şi agitaţie în masele muncitorimii de la oraşe şi sate. În aceste condiţii şi-au făcut însă loc în sânul partidului comunist o serie de opinii contradictorii asupra diferitelor probleme de ordin economic, politic, social şi naţional.

Disensiunile din interiorul partidului s-au accentuat în primele luni ale anului 1924, când conducerea partidului, la indicaţia Internaţionalei Comuniste, a adoptat în mod mecanic lozinca „autodeterminării până la despărţirea de statul român” a unor teritorii locuite în marea lor majoritate de români. Folosindu-se de acest pretext guvernul a dispus în primăvara anului 1924 scoaterea partidului comunist în afara legii. Condiţiile ilegalităţii deveneau cu atât mai dăunătoare cu cât în interiorul partidului divergenţele asupra chestiunilor politice şi tactice se adânceau treptat, dând naştere unor adevărate curente de idei contradictorii.

După reorganizarea activităţii comuniştilor pe baze ilegale, a fost convocat, în august 1924, la Viena, Congresul al III-lea al PCR Deşi a făcut o serie de aprecieri pozitive, realiste asupra unor chestiuni economice, politice şi organizatorice, Congresul a blamat Comitetul Central şi i-a respins raportul de activitate, procedeu care pe lângă faptul că nu era întemeiat a adus daune activităţii ulterioare a partidului.

Noul Comitet Central ales la Congresul al III-lea s-a preocupat intens de consolidarea rândurilor partidului, combătând tendinţele periculoase ale unor elemente lichidatoriste şi sectariste. Preocuparea aceasta a ieşit în evidenţă mâi ales cu prilejul Plenarei Comitetului Central din luna iulie 1925, când s-au dat o serie de indicaţii valoroase privind îmbinarea activităţii legale cu cea ilegală, şi aplicarea unor metode eficiente în vederea călirii ideologice a partidului.

Pentru extinderea influenţei partidului în mase, după plenara din iulie 1925, s-au creat din iniţiativa comuniştilor organizaţii legale, ca: „Liga drepturilor omului” şi „Blocul Muncitoresc Ţărănesc”, care folosind diferite momente politice, îndeosebi campaniile alegerilor parlamentare, au jucat un rol de seamă în propagarea ideologiei şi programului partidului comunist. Cu toate succesele obţinute, partidul comunist, fiind aspru reprimat de organele statului burghezo-moşieresc şi sensibil slăbit de divergenţele care aveau loc în sânul său, încă nu era suficient de pregătit pentru a soluţiona toate problemele ce se ridicau în faţa sa.

În vederea dezbaterii situaţiei din rândurile Partidului Comunist Român, Internaţionala Comunistă a convocat în iunie 1928, la Harcov, o consfătuire. Deşi nu erau prezenţi decât foarte puţini membri ai CC al PCR, deşi nu se pregătise un raport de activitate complet şi nici nu se organizaseră dezbaterile, Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste a hotărât transformarea consfătuirii în Congresul al IV-lea al Partidului Comunist Român. Delegaţii Cominternului au avut cuvântul hotărâtor la congres.

În pofida procesului istoric de formare a statului naţional unitar român, ei au criticat vechiul Comitet Central pentru că n-a popularizat în perioada anterioară lozinca autodeterminării până la despărţirea de stat. Aceste măsuri departe de a aplana disensiunile din interiorul partidului le-au înăsprit şi mai mult, ducând în anii următori la izbucnirea luptelor fracţioniste fără de principii. Paralel cu lupta desfăşurată pentru organizarea mişcării muncitoreşti şi pentru propria sa organizare, Partidul Comunist a depus mari eforturi în vederea orientării şi conducerii mişcării revoluţionare de tineret.

Organizaţiile de tineret, după ce şi-au formulat bazele ideologice şi organizatorice ale activităţii lor, au fost cuprinse în martie 1922 în Uniunea Tineretului Socialist, care în luna aprilie a anului 1924 a luat denumirea de Uniunea Tineretului Comunist. În afară de Partidul Comunist, UTC şi Sindicatele unitare, asupra mişcării muncitoreşti din România a exercitat în aceşti ani o anumită influenţă şi Federaţia Partidelor Regionale Socialiste din România, înfiinţată în iunie 1921, şi care, în mai 1927, s-a constituit în Partidul Social Democrat. Acesta a promovat în generai idei reformiste şi s-a opus mult timp unificării mişcării muncitoreşti pe baze revoluţionare.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …