România în perioada dictaturii regale (februarie 1938 – septembrie 1940)

Situaţia internaţională

Începând cu anul 1938 se constată o creştere a încordării situaţiei internaţionale. Contradicţiile dintre state capătă o ascuţime tot mai mare, iar actele de agresiune devin din ce în ce mai frecvente. Folosindu-se de atitudinea concesivă a guvernelor englez, francez şi american, Germania hitleristă păşeşte mai departe pe calea agresiunii. La 12 mai 1938, armata hitleristă a pătruns în, Austria şi prin forţa armelor a încorporat această ţară în graniţele celui de-al treilea Reich. Actul agresiv al Germaniei împotriva Austriei a fost aspru condamnat de Uniunea Sovietică şi de către o serie de ţări mici printre care şi România.

În luna septembrie a aceluiaşi an, cercurile guvernante ale marilor puteri apusene, urmărind să canalizeze agresiunea hitleristă împotriva Uniunii Sovietice, şi-au încălcat vechile lor obligaţii şi au acceptat la Munchen pretenţia guvernului german de a cotropi Cehoslovacia. După înţelegerea de la Munchen dintre Germania, Italia, Anglia şi Franţa, trupele hitleriste au pătruns în Cehoslovacia. Până în luna martie 1939, Cehoslovacia a fost cotropită complet şi dezmembrată.

Încurajată de acţiunile agresive ale Germaniei hitleriste, Italia a cotropit în aprilie 1939 Albania, croindu-şi drum spre Peninsula Balcanică. Paralel cu acţiunile lor agresive împotriva Austriei, Cehoslovaciei şi Albaniei, guvernele Germaniei şi Italiei au sprijinit rebeliunea franchiştilor împotriva Republicii Spaniole, care la începutul anului 1939 a căzut sub loviturile trupelor fasciste intervenţioniste. În aceste condiţii, Franţa şi Anglia, temându-se ca agresiunea statelor fasciste să nu se îndrepte împotriva lor, au acceptat în vara anului 1939 să ducă tratative cu URSS În vederea încheierii unui pact de asistenţă mutuală, care însă nu s-a putut realiza. Spre sfârşitul lunii august 1939, Germania a semnat un pact de neagresiune cu URSS.

Folosindu-se de jocul diplomatic al puterilor occidentale, care-şi manifestaseră nu o dată, în acea etapă, tendinţa de a evita riscul imediat al unei confruntări cu agresorul, Germania hitleristă a invadat la 1 septembrie 1939 Polonia, şi în timp de aproape o lună a cotropit-o. Prin agresiunea împotriva Poloniei a fost dezlănţuit cel de-al II-lea război mondial. Imediat după atacarea Poloniei, guvernele Franţei şi Angliei au declarat război Germaniei, fără însă a intra în acţiune decât în anul următor. Din partea Germaniei hitleriste, războiul a avut un caracter agresiv, iar din partea statelor atacate, el a avut de la început un caracter just, de apărare a patriei.

În iarna anilor 1939-1940 a izbucnit un conflict armat între Finlanda şi URSS, conflict care în scurt timp s-a încheiat cu înfrângerea trupelor finlandeze. Mânate de pofta cotropirii, cercurile hitleriste au continuat să extindă flacăra războiului spre Apus. Astfel, până în vara anului 1940 au căzut rând pe rând sub loviturile trupelor hitleriste o serie de ţări, ca Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia, Luxemburgul şi Franţa.

Prin căderea acestor ţări sub ocupaţia germană s-a prăbuşit frontul politic european, care, deşi inconsecvent şi adesea nehotărât, militase totuşi pentru menţinerea statu quo-ului. Dintre statele apusene numai Anglia a rezistat atacurilor înverşunate ale Germaniei hitleriste. Împotriva agresiunii hitleriste s-au ridicat popoarele tuturor ţărilor cotropite, desfăşurând încă din primele momente ale războiului o luptă dreaptă de eliberare a patriei lor.

Viaţa economică şi socială

Începând cu anul 1938, economia României burghezo-moşiereşti a intrat în ultima etapă a dezvoltării sale. În această etapă, care a durat până la sfârşitul anului 1939, dezvoltarea economiei burghezo-moşiereşti a atins punctul ei culminant. Cu excepţia industriei petroliere, a industriei alimentare şi a altor sectoare ale industriei uşoare, celelalte ramuri industriale au înregistrat progrese considerabile. Aceste progrese s-au oglindit mai ales în creşterea investiţiilor şi a producţiei industriale globale al cărei indice general se ridicase în 1938 până la 155% în comparaţie cu anul 1927.

În cursul acestui avânt industrial a devenit tot mai accentuat procesul concentrării şi centralizării capitalului. El se dezvolta cu rapiditate, mai ales în sectorul industrial. Treptat, marile monopoluri industriale şi bancare au căpătat poziţii din ce în ce mai solide în economia României, ajungând chiar să domine unele ramuri întregi de producţie. Prin împletirea mereu mai strânsă a capitalului industrial cu cel bancar, s-a ajuns la creşterea puterii oligarhiei financiare în frunte cu regele Carol al II-lea.

Căutând să-şi apere propriile lor interese economice şi politice, grupurile oligarhiei financiare în care dominau magnaţi, ca: Malaxa, Auschnit, Gigurtu, Mociorniţa şi alţii au determinat guvernele din această perioadă să ia măsuri prin care statul să intervină în economia ţării. Intervenţia statului în viaţa economică a luat forma acordării de avantaje industriei mari, prin efectuarea de comenzi, achiziţionarea de mărfuri destinate în special armatei şi exportului, ca şi prin lansarea unor împrumuturi în favoarea marilor societăţi industriale şi bancare.

De altfel, dirijarea vieţii economice româneşti ca şi orientarea întregii politici economice a statului au fost încredinţate „Consiliului Superior Economic”, care fusese înfiinţat în 1938 şi care prin întreaga sa activitate a adus servicii deosebite marilor capitalişti. Cu toată consolidarea capitalului autohton, economia românească a continuat şi în anii 1938-1940 să fie dominată în mare măsură de monopolurile străine. A crescut în aceşti ani în ritm rapid ponderea capitalului german, mai ales după ce în martie 1939 statul român a încheiat cu cel de-al III-lea Reich un tratat economic, menit să servească în special intereselor economice ale Germaniei hitleriste. Avântul activităţii industriale şi bancare n-a exercitat nici o influenţă favorabilă asupra agriculturii, care a rămas mai departe ramura de producţie cea mai puţin dezvoltată a economiei româneşti.

În domeniul agriculturii încă mai dăinuiau şi în această perioadă însemnate rămăşiţe ale relaţiilor feudale, ca dijma şi munca la tarla, care erau impuse ţăranilor printr-un decret-lege special, elaborat în 1940. Aceste rămăşiţe ale relaţiilor feudale existau alături de marile monopoluri agricole de tip capitalist. Prelucrarea pământului după metode înapoiate, incapacitatea financiară a gospodăriilor ţărăneşti de a cumpăra unelte agricole şi îngrăşăminte chimice au făcut ca producţia medie la hectar să scadă în anul 1940 sub nivelul celei din anii precedenţi.

Necesităţile economice interne şi conjunctura internaţională au dus la o creştere considerabilă a exportului de cereale, petrol şi alte produse ale economiei româneşti, deşi preţurile acestor produse pe piaţa mondială erau în continuă scădere. Spre sfârşitul anului 1939, economia României a început să manifeste semnele unei vizibile înrăutăţiri. Finanţele statului deveneau din ce în ce mai şubrede, iar circulaţia monetară prezenta simptomele unei grave inflaţii. Încercările guvernelor de a restabili echilibrul financiar al ţării au rămas zadarnice.

Dezechilibrul finanţelor statului în anii 1939-1940 era unul din principalele simptome ale înrăutăţirii situaţiei economice a ţării, care aducea cu sine agravarea condiţiilor de viaţă şi de lucru ale oamenilor muncii. De altfel, de-a lungul întregii perioade cuprinse între anii 1938 şi 1940 masele largi populare au suportat pe umerii lor cea mai mare parte a greutăţilor ţării. Sporirea succesivă a impozitelor, creşterea preţurilor la bunurile de larg consum, mărirea chiriilor şi în general scumpirea serviciilor publice au împiedicat masele muncitoare să beneficieze de creşterea pe care a înregistrat-o salariul nominal în această perioadă.

Pentru salariul care abia le asigura un trai modest, muncitorii trebuiau să lucreze adesea mai mult de opt ore pe zi, iar în anumite ramuri industriale, ca, de exemplu, acelea care lucrau pentru armată, erau obligaţi prin lege să renunţe chiar şi la repausul duminical. Mai mult, printr-un decret publicat în februarie 1940, toţi cei capabili de muncă puteau să fie rechiziţionaţi şi siliţi să lucreze după normele disciplinei militare.

La toate acestea se mai adaugă lipsa măsurilor care să asigure securitatea muncii, lipsa de fapt a asistenţei medicale, precum şi concentrările militare şi rechiziţiile animalelor de tracţiune, care subminau în special puterea economică a gospodăriilor ţărăneşti şi le duceau la ruină. O existenţă nesigură şi grea duceau de asemenea şi micii comercianţi, meseriaşii, intelectualii şi micii funcţionari asupra cărora se răsfrângea lipsa tot mai accentuată a produselor, însoţită de specula deşănţată a afaceriştilor de tot felul şi de flagelul inflaţiei.

Dictatura regală şi politica sa internă

Folosindu-se de creşterea puterii economice a oligarhiei financiare, de slăbiciunea şi lipsa de autoritate a partidelor politice burgheze, de nemulţumirea maselor populare şi a cercurilor politice interne faţă de guvernul lui Goga-Cuza şi de gravele dezordini pe care le comiteau grupările fasciste cu prilejul campaniei electorale de la începutul anului 1938, Carol al II-lea a instaurat la 10 februarie 1938 dictatura sa personală, la care aspira încă din iunie 1930 când a devenit rege. În locul cabinetului Goga-Cuza a fost numit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Membrii noului guvern aparţineau celor mai diferite orientări politice burgheze. Ei au fost recrutaţi, în marea lor majoritate, din rândul personalităţilor politice care cândva îndepliniseră funcţia de preşedinte al consiliului de miniştri.

În perioada dictaturii regale, adică din februarie 1938 şi până în septembrie 1940, au avut loc o serie de schimbări şi remanieri ale guvernelor. Astfel, în acest interval de timp s-au perindat la cârma ţării 6 guverne prezidate de: Miron Cristea, Armand Călinescu, Gheorghe Argeşanu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărăscu şi Ion Gigurtu.

Guvernele din timpul dictaturii regale, fiind exponente ale marelui capital, au luat o serie de măsuri care îngustau sfera libertăţilor şi drepturilor democratice, dar în acelaşi timp avantajau marea burghezie, comercială, industrială şi bancară. Prin diferite metode, dar mai ales prin stimularea intervenţiei statului în viaţa economică şi prin adoptarea unui sistem vamal protecţionist, ele au venit în întâmpinarea intereselor financiare ale marilor monopoluri şi au protejat implicit economia naţională, în faţa perturbaţiilor adânci care aveau loc în economia mondială din ajunul şi primii ani ai războiului.

Noile norme ale vieţii politice şi economice din timpul dictaturii personale a regelui Carol nu erau compatibile cu constituţia adoptată în 1923. De aceea, ca un prim act de guvernământ, regimul dictaturii car-liste a abolit vechea constituţie şi a adoptat în februarie 1938 o constituţie nouă, care, fără să fie aprobată de popor, consfinţea dreptul regelui de a conduce ţara, restrângea în mare măsură libertăţile cetăţeneşti, menţinea parlamentul ca organ legislativ, dar supus voinţei monarhului, desfiinţa votul universal, atribuia regelui întreaga putere executivă în stat, precum şi dreptul de a fi conducătorul suprem al armatei. De altfel, întreaga putere legislativă, executivă şi judecătorească s-a exercitat de către regele Carol al II-lea prin decrete-legi.

În virtutea legilor elaborate sub regimul carlist, cenzura a devenit tot mai necruţătoare, iar puterea locală a intrat în competenţa organelor militare care preluaseră conducerea prefecturilor. Curând după abolirea constituţiei din 1923, regele Carol a dizolvat toate partidele politice, tolerând totuşi foştilor lideri ai acestor partide să întreprindă anumite acţiuni opoziţioniste faţă de regimul dictaturii regale.

Prin restrângerea atribuţiilor parlamentului şi prin dezbinarea şi dizolvarea partidelor politice, regele a subminat posibilitatea unirii forţelor naţiunii pentru a respinge pericolul fascismului şi hitlerismu-lui, care ameninţa independenţa naţională şi integritatea teritorială a României. În locul vechilor partide burghezo-moşiereşti, regele Carol a înfiinţat în decembrie 1938 un organism politic intitulat Frontul Renaşterii Naţionale, pe care în 1940 l-a transformat în Partidul Naţiunii, fără ca prin aceasta să poată asigura regimului său dictatorial o bază de masă.

Spre sfârşitul anului 1938 şi în a doua jumătate a anului 1939 Garda de fier a păşit la acţiuni deschise împotriva dictaturii carliste, proferând ameninţări la adresa regelui şi asasinând pe primul ministru, Armând Călinescu. Când partidul fascist s-a pregătit cu ajutorul cercurilor hitleriste să acapareze puterea în stat, Carol al II-lea, de acord cu majoritatea membrilor guvernului care erau ostili dictaturii fasciste, a luat măsuri aspre împotriva legionarilor, lichidând fiziceşte o mare parte din căpeteniile acestora.

Forţele democratice au susţinut măsurile regelui şi ale diferitelor personalităţi politice, ca, de exemplu, Armând Călinescu, Gheorghe Argeşanu etc., împotriva legionarilor şi a încercărilor lor de a instaura dictatura fascistă, dar în acelaşi timp ele au dezaprobat şi chiar s-au opus acţiunilor dictatoriale, antipopulare şi antidemocratice, luate de Carol al II-lea şi guvernele regimului său de dictatură personală.

Politica externă

În aproape toată perioada dictaturii regale, politica externă a României a continuat să urmeze linia tradiţională de orientare spre Franţa şi Anglia. Această orientare a politicii externe româneşti se întemeia pe vechile relaţii economice şi politice ale regelui şi ale unor importante grupări burgheze cu Franţa şi Anglia, precum şi pe convingerea cercurilor guvernante că o asemenea orientare putea să asigure independenţa naţională şi integritatea teritorială a României.

Acţiunile României pe plan extern au fost în perioada dictaturii regale îndreptate spre menţinerea păcii şi stătu quo-ului. Guvernul român a depus eforturi considerabile pentru consolidarea Micii înţelegeri şi înţelegerii Balcanice, ca organisme diplomatice menite să apere pacea în centrul şi în sud-estul Europei. România a luat o atitudine hotărâtă împotriva dezmembrării Cehoslovaciei de către Germania hitleristă.

În octombrie 1938, guvernul român a refuzat să accepte propunerea Poloniei de a participa la mutilarea Cehoslovaciei şi totodată s-a arătat favorabil ideii de a permite aviaţiei sovietice să treacă pe teritoriul României pentru a veni în ajutorul statului cehoslovac în general, cu URSS România a căutat şi în această perioadă să întreţină relaţii normale. Această tendinţă a devenit mai accentuată în vara anului 1939, când guvernul prezidat de Armand Călinescu a încercat prin intermediul Turciei să propună Uniunii Sovietice încheierea unui pact de neagresiune.

Considerând că expansiunea hitlerismului spre răsărit constituia un pericol pentru independenţa naţională şi integritatea teritorială a României, unii membri ai guvernelor dictaturii regale sprijiniţi de numeroase forţe politice interne şi de acţiuni largi ale maselor populare au încercat să reziste măsurilor Germaniei de a subordona România din punct de vedere economic şi politic.

Cu toate acestea, la începutul anului 1939, datorită dezinteresului tot mai vădit pe care îl manifestau Franţa şi Anglia faţă de relaţiile lor economice cu România, şi ca urmare a creşterii curentului progerman în politica internă a României, guvernul prezidat de Miron Cristea a pornit pe calea unor concesii economice faţă de Reich. Astfel, sub presiunea cererii deghizate, dar ultimative, a cercurilor hitleriste, guvernul român a încheiat la 23 martie 1939 un tratat economic cu Germania.

Acest tratat prevedea obligaţia României de a extinde culturile agricole necesare Germaniei, de a intensifica exploatarea petrolului şi a minereurilor, de a permite pe teritoriul său activitatea unor întreprinderi mixte româno-germane, precum şi alte obligaţii. Totodată tratatul stipula obligaţia Germaniei de a livra armament şi echipament militar României, precum şi obligaţia de a construi în România antrepozite şi silozuri, care în fond au servit tot intereselor economice ale Reichului.

Tratatul economic din martie 1939 ca şi alte acorduri încheiate ulterior au dus treptat la subordonarea economiei româneşti faţă de politica agresivă a Germaniei. După încheierea tratatului economic româno-german, cercurile hitleriste sprijinite şi de grupările progermane din interiorul României au făcut noi presiuni asupra guvernului şi a regelui pentru ca să schimbe orientarea politicii externe a României şi să intre în orbita politicii Reichului. Guvernul român însă a îmbinat metoda concesiilor economice cu măsurile de rezistenţă pe plan politic cu scopul de a-şi menţine vechea sa orientare spre Franţa şi Anglia.

În aprilie 1939, România a acceptat garanţiile unilaterale pe care i le oferiseră guvernele francez şi englez, dar nu şi-a luat nici un angajament de teamă să nu înăsprească relaţiile sale cu Germania. Aceste garanţii pe care Franţa şi Anglia le acordaseră de asemenea Poloniei şi Greciei n-au avut nici un efect practic, după cum s-a constatat cu prilejul atacării statului polonez de către Germania hitleristă. După invazia trupelor germane în Polonia, adică la 4 septembrie 1939, guvernul român a declarat România în stare de neutralitate. Deşi neutră, România a acordat un mare ajutor poporului polonez, care-şi apăra patria şi care trăia o adevărată dramă naţională.

În perioada care a urmat dezmembrării Poloniei, situaţia României s-a înrăutăţit şi mai mult. Această situaţie a devenit deosebit de îngrijorătoare după ce Franţa, principalul aliat al României, a fost cotropită în mai-iunie 1940 de armatele hitleriste şi a fost nevoită să capituleze. La 26 iunie 1940, guvernul român a primit un ultimatum din partea guvernului sovietic, ultimatum în urma căruia Basarabia şi partea de nord a Bucovinei au trecut în componenţa Uniunii Sovietice. Conjunctura internaţională tot mai încordată, creşterea curentelor politice româneşti care tindeau spre apropierea de Germania, ca şi presiunile insistente ale căpeteniilor hitleriste asupra cercurilor guvernante din România, au dus la schimbarea orientării politice externe a României.

La începutul lunii iulie 1940, guvernul Gigurtu a renunţat la garanţiile franco-engleze, a declarat că părăseşte vechea orientare a politicii externe şi a proclamat aderarea României la axa Roma-Berlin. În aceeaşi lună, cercurile hitleriste au impus guvernului român începerea tratativelor cu Ungaria şi Bulgaria pentru a ajunge la o înţelegere cu privire la pretenţiile teritoriale pe care le ridicau guvernele acestor ţări faţă de România, în urma tratativelor româno-bulgare, care s-au desfăşurat în septembrie 1940 la Craiova, România a cedat Bulgariei Cadrilaterul.

Întrucât negocierile româno-ungare desfăşurate la Turnu Severin n-au ajuns la nici un rezultat, Germania hitleristă şi Italia fascistă au silit România la 29 august 1940, în cadrul unei întâlniri care a avut loc la Viena, să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei cu o suprafaţă de 43.000 kmp, populată de aproximativ 2.600.000 de locuitori din care cea mai mare parte o constituiau românii.

În acest moment greu pentru destinele ţării sale, poporul român s-a găsit singur, fără nici un sprijin dinafară. Prin răpirea nordului Transilvaniei şi predării lui Ungariei horthyste, România a fost aruncată în braţele Germaniei hitleriste. Totodată cercurile hitleriste şi-au asigurat concursul Ungariei horthyste în războiul pe care aveau să-l dezlănţuie împotriva Uniunii Sovietice. Răpirea Transilvaniei de nord a stârnit un val de proteste pe întregul cuprins al ţării. Zile de-a rândul, poporul român a clocotit de indignare împotriva dictatului nedrept.

Mase mari de oameni ai muncii au participat la numeroase manifestaţii de protest. La chemarea partidului comunist şi a altor organizaţii patriotice, sute de mii de muncitori, ţărani, intelectuali, funcţionari, meseriaşi, soldaţi, ofiţeri etc., au ieşit în stradă cerând abolirea dictatului de la Viena şi retrocedarea nordului Transilvaniei la patria-mamă. Un mare răsunet au avut demonstraţiile organizate la Cluj, Braşov, Timişoara, Bucureşti, Constanţa, Baia-Mare etc. pentru apărarea teritoriului naţional.

Ridicându-se vehement împotriva dictatului de la Viena, masele populare înfierau în acelaşi timp guvernul şi în general regimul dictaturii carliste, care s-a dovedit incapabil să apere independenţa naţională şi integritatea teritorială a României. Evenimentele interne şi externe care au avut loc în anii 1938-1940 au zdruncinat din temelii edificiul şubred al monarhiei. Urât de popor şi lipsit de autoritate politică şi morală, regele Carol al II-lea a fost silit, la 6 septembrie 1940, să abdice în favoarea fiului său Mihai, iar după câteva zile să părăsească ţara definitiv. Odată cu plecarea lui Carol al II-lea s-a prăbuşit şi regimul dictaturii regale în România.

Mişcarea muncitorească şi activitatea partidului comunist în anii dictaturii regale

Încă de la instaurare, dictatura regală a îndreptat ascuţişul măsurilor sale politice şi juridice împotriva mişcării muncitoreşti, a forţelor democratice şi în special a partidului comunist, în condiţiile noi create prin instaurarea dictaturii regale, partidul comunist a căutat să menţină pe diferite căi un contact strâns cu cele mai largi mase ale poporului. Pentru realizarea acestui obiectiv, organizaţiile de masă, ca Uniunea Patriotică, Uniunea oamenilor muncii maghiari, Frontul plugarilor etc., urmând indicaţiile partidului comunist, au intrat în ilegalitate.

Prin eforturile acestor organizaţii îndrumate de comunişti, prin intermediul ziarelor ilegale, ca „Scânteia”, „Lupta de clasă”, ca şi prin folosirea presei legale, dar mai ales a ziarului PSD „Lumea Nouă”, partidul comunist a popularizat necesitatea luptei comune împotriva fascismului şi hitlerismului, pentru menţinerea libertăţilor şi drepturilor democratice, pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a României. Pentru a-şi lărgi posibilităţile de luptă şi de propagare a ideilor antifasciste, antihitleriste şi antirăzboinice, în rândul maselor populare şi în special al tineretului, partidul comunist a reînfiinţat în anul 1939 Uniunea Tineretului Comunist şi a activizat o serie de asociaţii culturale şi profesionale, cluburi, grupări politice democratice etc.

Prin numeroase mijloace şi căi de acţiune, partidul comunist a reuşit să mobilizeze, în vara anului 1938, mase mari de muncitori împotriva măsurilor dictaturii regale de dizolvare a sindicatelor. În ciuda voinţei muncitorimii, organele dictaturii regale au desfiinţat, în septembrie 1938, sindicatele şi au creat în octombrie, acelaşi an, breslele, a căror activitate urma să se desfăşoare sub controlul statului, deoarece ele erau concepute ca organizaţii pentru realizarea unei „colaborări de clasă” între muncitori şi patroni.

Partidul comunist a dat cuvânt de ordine membrilor săi şi tuturor celor care făcuseră parte din sindicatele revoluţionare să intre în bresle şi să activeze acolo în spiritul intereselor clasei muncitoare, într-adevăr, în cadrul breslelor, muncitorii comunişti au activat alături de muncitorii social-democraţi şi socialişti, reuşind uneori să preia conducerea acestor organisme profesionale ale dictaturii regale şi să organizeze ample acţiuni muncitoreşti.

Paralel cu îndrumarea şi conducerea diferitelor organizaţii de masă legale şi ilegale, partidul comunist a căutat să-şi consolideze propriile sale rânduri şi să-şi sporească forţa numerică prin crearea de noi organizaţii într-o serie de întreprinderi şi instituţii administrative, universităţi etc. Întărindu-şi capacitatea de acţiune, partidul comunist s-a aflat în primele rânduri ale luptei muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor şi a păturilor mijlocii de la oraşe, pentru cucerirea celor mai vitale revendicări economice şi politice. El a organizat şi condus în anii 1939-1940 o serie de greve, demonstraţii şi manifestaţii ale muncitorimii din întreaga ţară.

Pentru a imprima o justă orientare luptei maselor populare, partidul comunist a definit conţinutul politic al dictaturii regale. În „Scânteia” din 24 ianuarie 1939 se arăta că ar fi o mare greşeală să confundăm regi-mult actual, reacţionar şi antipopular, cu fascismul, şi Frontul Renaşterii Naţionale cu o unealtă directă a acestuia. În acelaşi timp, partidul comunist preciza că pericolul principal în România era agentura hitlerismului - Garda de fier - şi prin urmare împotriva acestei agenturi trebuia să-şi îndrepte masele populare tăişul luptei lor.

Potrivit platformei partidului comunist elaborate în iunie 1938, masele largi populare trebuiau să-şi unească eforturile într-un front comun, pentru a restabili drepturile şi libertăţile democratice răpite în mare parte prin legile şi măsurile dictaturii regale, pentru a reda parlamentului vechile sale prerogative, împotriva dizolvării sindicatelor şi a partidelor politice, împotriva cenzurii şi a stării de asediu etc.

Sarcinile comuniştilor în vederea luptei pentru apărarea suveranităţii naţionale a României, pentru cucerirea de revendicări economice şi politice, pentru stăvilirea fascismului şi hitlerismului, au fost analizate şi fixate la conferinţele regionale şi la conferinţa pe ţară a PCR, care au avut loc în primele două luni ale anului 1939. Îndeosebi la conferinţa pe ţară a PCR ţinută în februarie 1939 s-a precizat necesitatea organizării unor largi acţiuni de masă, în vederea apărării independenţei naţionale şi integrităţii teritoriale a României.

Pentru a asigura apărarea patriei în împrejurările creşterii ameninţătoare a pericolului hitlerist şi revizionist, Partidul Comunist Român a lansat lozinca formării unui front naţional care să cuprindă toate forţele democratice şi antifasciste ale poporului român. În acest sens, plenara CC al PCR din iunie 1939 ridica în faţa comuniştilor datoria patriotică de a lupta pentru înfăptuirea Frontului unic şi a frontului tuturor forţelor patriotice gata să acţioneze hotărât împotriva hitlerismului şi a dictaturii regale.

Cu prilejul unor evenimente internaţionale care agravau situaţia României, partidul comunist şi-a intensificat eforturile pentru mobilizarea poporului în vederea apărării patriei. Când armatele hitleriste au cotropit Cehoslovacia şi s-au apropiat astfel de graniţele României, PCR a desfăşurat o largă acţiune de masă pentru susţinerea morală şi politică a armatei. El cerea în acest moment să se păşească la luptă hotărâtă pentru apărarea independenţei şi graniţelor ţării, contra agresiunii fasciste.

Într-un manifest lansat de PCR în martie 1939, poporul era îndemnat să se ridice la luptă pentru apărarea patriei. „Comuniştii - se sublinia în manifest - vor lupta cu arma în mină în primele rânduri”. Largi acţiuni de protest au organizat comuniştii împotriva tratatului economic româno-german din martie 1939 şi, mai ales, împotriva dictatului de la Viena. Pentru a cere abolirea dictatului nedrept prin care României i se răpea cu forţa o parte a teritoriului său strămoşesc, numeroşi membri ai partidului comunist şi ai organizaţiilor de masă aflate sub influenţa comuniştilor s-au găsit în primele rânduri ale marilor demonstraţii şi manifestaţii din diferite oraşe ale ţării.

Acţiunea partidului comunist pentru unirea tuturor forţelor patriotice într-un front comun antihitlerist s-a izbit de ostilitatea grupărilor politice progermane. Totodată partidul comunist a trebuit să lupte împotriva confuziilor şi derutei pe care o creau în rândurile sale indicaţiile primite de la organele Cominternului, indicaţii de natură să reducă vigoarea luptei antihitleriste. Astfel, în anul 1940, aceste organe în loc să aprecieze justeţea luptei contra războiului hitlerist, criticau activitatea dusă de comuniştii români pentru apărarea independenţei naţionale a României şi împotriva agresiunii Germaniei.

Internaţionala Comunistă cerea la sfârşitul anului 1939 şi începutul anului 1940 ca lozinca apărării graniţelor României, lozincă sub care partidul comunist reuşise să strângă largi forţe patriotice, să fie demascată ca o continuare a politicii de apropiere de Anglia şi Franţa. Asemenea directive au creat confuzie şi dezorientare în partid, frânând pentru o anumită perioadă activitatea sa. Cu toate dificultăţile pe care le-a avut de înfruntat, Partidul Comunist Român a reuşit în anii dictaturii regale să facă faţă cu succes luptei pentru apărarea celor mai vitale interese ale muncitorimii şi pentru menţinerea independenţei naţionale a ţării.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …