România de la supunere la emancipare (1945-1989)

După 1945 s-au produs importante modificări în domeniul relaţiilor internaţionale. Aservirea de către URSS a statelor din sud-estul şi răsăritul Europei şi izbucnirea războiului rece au dus la remodelarea treptată a politicii externe a marilor puteri. În acest context s-a plasat şi noul curs al diplomaţiei României, devenită un stat comunist.

Instaurarea la putere a comuniştilor în România s-a realizat în condiţiile ascensiunii URSS care încerca pe de o parte să contracareze efectele în Europa ale lansării Planului Marshall, iar pe de altă parte să impună, o dată cu constituirea Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti), un model unic al „construcţiei socialismului”. După 1947, România şi Partidul Comunist din România (PCR) s-au confundat în acord cu principiile „statului-partid”.

Politica externă în primii ani ai României comuniste

Primii ani ai regimului comunist în România s-au caracterizat printr-o docilitate servilă faţă de URSS. Aceasta a vizat şi planul politicii externe. În 1948, s-a încheiat un tratat de alianţă cu URSS, iar în acelaşi an, în urma discuţiilor dintre Nikita S. Hruşciov şi Petru Groza, URSS a anexat Insula Şerpilor din Marea Neagră. În anul următor, România a aderat la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.

După moartea lui I.V. Stalin, în 1953, în relaţiile româno-sovietice s-au făcut simţite neînţelegeri şi uneori chiar contradicţii evidente. Astfel, în 1955, s-a vorbit pentru prima dată de calea românească de „construire a socialismului”. La originea contradicţiilor s-a aflat politica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care pe de o parte dorea să apară drept un aliat fidel al URSS În politica externă, iar pe de altă parte a neutralizat rând pe rând pe adversarii săi politici obedienţi sovieticilor.

Încheind Tratatul de Stat cu Austria în 1955, URSS nu a mai putut justifica prezenţa trupelor sale în România. Dar în acelaşi an s-a constituit Pactul de la Varşovia. România s-a numărat printre membrii săi fondatori. Revoluţia anticomunistă din Ungaria din 1956 a marcat un moment de răscruce în evoluţia lumii comuniste. Ea a intervenit într-o vreme în care şi în România cultul personalităţii era condamnat, dar destalinizarea, cu precădere în cazul ţării noastre, era un fenomen formal. La 30 octombrie 1956, s-a format la Bucureşti un Comandament General pentru „preîntâmpinarea acţiunilor subversive”. El viza, în special, activitatea studenţimii şi a intelectualităţii, care se manifestau provocând numeroase agitaţii la Bucureşti, Cluj şi Braşov.

În condiţiile intervenţiei trupelor sovietice împotriva revoluţiei din Ungaria, România a dorit să îşi păstreze o anumită libertate de mişcare. Totuşi, a acceptat ca premierul Imre Nagy şi membrii guvernului său, arestaţi de către sovietici, să fie aduşi la Snagov, unde au fost interogaţi. Efectul revoluţiei din Ungaria a fost totuşi conturarea căii naţionale în „construirea comunismului” în România. În 1958 trupele sovietice s-au retras din România. Acest fapt a determinat consolidarea poziţiei lui Dej şi afirmarea unui nou grup de conducere în jurul său, în care rolul principal îl avea Ion Gheorghe Maurer. Totodată, s-a deschis calea unor contacte mai strânse în plan economic cu puterile occidentale.

URSS şi „independenţa” României în blocul comunist

Poziţia aparte a României în cadrul lumii comuniste a avut la origine refuzul cercurilor conducătoare de la Bucureşti de a accepta viziunea sovietică despre „diviziunea socialistă a muncii”. Astfel, s-a respins propunerea Moscovei ca România să dezvolte în principal industria petrolieră şi agricultura. La acestea s-au adăugat, pe lângă conflictul ideologic dintre Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi Partidul Comunist Chinez (în care România a dorit să fie mediator), şi dezacordurile în unele probleme ideologice. De aceea, după 1960, a devenit tot mai evidentă apropierea dintre România şi unele state cu o poziţie deosebită în lumea comunistă, precum Iugoslavia şi China. În 1963, pentru prima dată, România a votat la Organizaţia Naţiunilor Unite altfel decât Moscova şi aliaţii săi.

Reorientarea politicii externe a României s-a produs în 1964, o dată cu apariţia Planului Valev. Acest plan, întocmit de un economist bulgar, prevedea constituirea pe teritoriul României, Bulgariei şi în sudul URSS a unui complex economic cu o suprafaţă de 150.000 kmp şi o populaţie de 12 milioane de locuitori. Planul a fost respins cu fermitate de guvernanţii de la Bucureşti.

În aceste condiţii, în aprilie 1964 a fost publicată Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Apărută în timp ce România încerca să joace rolul de mediator în conflictul ideologic sovieto-chinez, declaraţia a afirmat dreptul la independenţa liniei politice a partidelor comuniste, la egalitatea în drepturi şi neamestecul în afacerile lor interne.

Relaţiile externe ale României în perioada lui Nicolae Ceauşescu

Afirmarea lui Nicolae Ceauşescu la conducerea regimului comunist din România a marcat o distanţare flagrantă de linia oficială a URSS şi afirmarea unei politici externe din ce în ce mai autonome. Obsedat de ideea independenţei faţă de Moscova, Ceauşescu a trecut la numeroase iniţiative diplomatice care au individualizat România în cadrul lumii comuniste.

Astfel, România a refuzat să rupă relaţiile cu Israelul după războiul din 1967, a recunoscut Republica Federală Germania în 1967, a stabilit contacte la nivel înalt cu Statele Unite, care au culminat cu vizita la Bucureşti a preşedintelui Richard Nixon în 1969 şi a lui Gerald Ford în 1975. De asemenea, a mediat în conflictul din Orientul Mijlociu, a refuzat să mai ia parte la manevrele militare ale Pactului de la Varşovia, a devenit membră a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional în 1972.

Între 1945 şi 1989 România a făcut parte din următoarele organizaţii internaţionale:

  • Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
  • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)
  • Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO)
  • Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI)
  • Organizaţia Maritimă Consultativă Interguvernamentală (IMO)
  • Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (UNIDO)
  • Grupul celor 77
  • Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)
  • Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
  • Banca Mondială
  • Fondul Monetar Internaţional (FMI)
  • Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER)

Invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia în august 1968 şi reprimarea „Primăverii de la Praga” l-au făcut pe Ceauşescu să ia o poziţie distinctă de linia Moscovei. La 21 august 1968, în cadrul unei adunări populare ţinute la Bucureşti, Ceauşescu a criticat violent invazia în Cehoslovacia şi a afirmat hotărârea României de a-şi apăra independenţa.

În deceniul al optulea, deteriorarea situaţiei economice, creşterea datoriei externe, excesele unei revoluţii culturale care amintea de cea chineză, apariţia unei mişcări de protest conduse de Paul Goma, greva din 1977 din Valea Jiului au determinat înrăutăţirea raporturilor cu puterile occidentale. Fiind parte semnatară a Acordului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, România ar fi trebuit să respecte prevederile referitoare la garantarea drepturilor omului.

Administraţiile Carter şi Reagan au criticat în repetate rânduri atitudinea lui Nicolae Ceauşescu în privinţa drepturilor omului. Totodată, afirmarea politică a lui Mihail Gorbaciov la conducerea URSS a dus la numeroase divergenţe între România şi URSS, determinate în principal de linia politică neostalinistă adoptată de Nicolae Ceauşescu şi apropierea sa tot mai evidentă de liderii comunişti conservatori precum Erich Honecker (R.D. Germană) şi Gustav Husak (Cehoslovacia).

Încăpăţânarea lui Ceauşescu de a persevera într-o politică economică falimentară şi rigiditatea liniei sale ideologice au dus după 1985 la o tot mai accentuată izolare internaţională a regimului comunist din România. De asemenea, comunitatea internaţională a criticat politica de sistematizare forţată, persecuţia religioasă şi a mişcării de protest împotriva regimului lui Ceauşescu. Toate acestea au contribuit la eşecul politicii internaţionale a României.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …