România de la recunoaşterea internaţională a Marii Uniri la instaurarea regimului comunist

Primul război mondial a determinat mari schimbări, cu consecinţe deosebite asupra Europei şi lumii. A dus la modificarea raportului de forţe în rândul marilor puteri. La sfârşitul războiului a învins principiul naţionalităţilor. Marile imperii - german, austro-ungar, ţarist şi otoman - s-au prăbuşit ca urmare a voinţei popoarelor constituindu-se, pe ruinele lor, noi state; altele, între care şi România şi-au desăvârşit unitatea naţională.

În cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920) au fost semnate tratate de pace cu fiecare din statele învinse. Principalul obiectiv al delegaţiei române participante la Conferinţă, condusă de primul ministru Ion I.C. Brătianu, era recunoaşterea Marii Uniri înfăptuite de poporul român în anul 1918. După o mare „bătălie” diplomatică, care a determinat la un moment dat retragerea delegaţiei române de la tratative, marile puteri au recunoscut, prin tratatele de pace cu Austria, cu Ungaria, unirea Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Prin Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920) semnat de România cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia se recunoştea unirea Basarabiei cu România.

Pacea realizată la Paris n-a fost durabilă deoarece:

  • contrar celor petrecute la congresele de pace anterioare (Viena, 1815; Paris, 1856) statele învinse n-au fost admise la tratativele de pace;
  • statele mici din tabăra învingătoare au fost discriminate;
  • alte state (de exemplu: Rusia sovietică) n-au fost invitate să participe la Conferinţa de pace;
  • doar statele învinse au fost considerate responsabile de declanşarea războiului;
  • deşi s-a constituit Societatea Naţiunilor care avea drept obiectiv menţinerea păcii în lume, aceasta nu avea mijloacele necesare pentru a o impune.

Politica externă în perioada interbelică

Politica externă în perioada interbelică a avut ca obiectiv de bază apărarea independenţei şi a graniţelor întregite în anul 1918, în condiţiile în care revizionismul era în ascensiune. Unele state vecine, URSS, Ungaria şi Bulgaria, revendicau teritorii româneşti. Sistemul defensiv al României s-a construit pe convingerea că Franţa şi Marea Britanie, ca principale autoare ale „sistemului de la Versailles” îl vor apăra iar Societatea Naţiunilor îşi va dovedi eficienţa în apărarea păcii.

Diplomaţia românească a acţionat în direcţia creşterii rolului acestei organizaţii în viaţa internaţională. În acest cadru, s-a militat pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare şi de descurajare a forţelor revizioniste. În semn de recunoaştere a eforturilor diplomatice ale României, ministrul de externe Nicolae Titulescu a îndeplinit, în 1930 şi 1931, funcţia de preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor.

Interesele României erau apropiate de cele ale statelor mici din Europa centrală şi de sud - est care se formaseră sau îşi desăvârşiseră unitatea şi ale căror frontiere erau vizate de revizionism. Diplomaţia românească a urmărit să realizeze un bloc antirevizionist format din statele mici situate între Marea Baltică şi Marea Egee: Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Turcia.

Neînţelegerile existente între unele din ele a făcut ca proiectul să nu se realizeze în această formă. S-a reuşit crearea, împreună cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, în anul 1921, a „Micii Înţelegeri”. Era o alianţă regională, sprijinită de Franţa, care îşi propunea să apere integritatea teritorială a părţilor contractante în faţa unui atac neprovocat din partea Ungariei sau Bulgariei.

Aceeaşi concepţie este valabilă şi în ce priveşte „Înţelegerea Balcanică”, al cărei artizan a fost Nicolae Titulescu, ministru de externe (1932-1936). S-a constituit la 9 februarie 1934 la Atena şi a avut în componenţa sa România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia, urmărind menţinerea echilibrului în zonă şi respingerea revizionismului bulgar şi italian. Relaţiile cu statele vecine - Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică - au fost destul de încordate în perioada interbelică.

Relaţiile diplomatice cu URSS n-au fost reluate după război. Problema tezaurului României, depozitat în Rusia în timpul războiului şi nerestituit, dar mai ales problema Basarabiei au fost cauzele neînţelegerilor dintre cele două ţări. Tratativele desfăşurate cu reprezentanţii Uniunii Sovietice la Copenhaga şi Varşovia (1920-1921), cele de la Viena (1924) şi cele de la Riga (1932) n-au avut rezultatele scontate.

Relaţiile diplomatice cu vecinul de la Răsărit au fost reluate abia în anul 1934 iar în anul următor Nicolae Titulescu a negociat un tratat de asistenţă mutuală cu URSS care n-a fost finalizat, nefiind ratificat de Sovietul Suprem. Premisele pe care s-a construit politica externă românească în vederea apărării integrităţii teritoriale şi a independenţei ţării au fost false. Franţa şi Marea Britanie, pe care se conta ca apărătoare ale statu-quo-ului au făcut compromisuri cu statele revizioniste iar Societatea Naţiunilor a fost incapabilă să menţină pacea. Alianţele regionale, Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică, au fost utile României însă ele nu erau suficiente pentru a opri revizionismul german sau sovietic.

Politica externă în timpul celui de al doilea război mondial

În preajma şi la începutul celui de al doilea război mondial România era din ce în ce mai mult izolată pe plan internaţional. Acţiunile Germaniei din anii 1935-1939 anulaseră practic multe din prevederile „sistemului de la Versailles”. Pactul sovieto-german din 23 august 1939 viza direct integritatea teritorială a ţării noastre. Declanşarea celui de al doilea război mondial la 1 septembrie 1939 a determinat România să se declare în stare de neutralitate. După capitularea Franţei (1940) era clar că nu vom reuşi să rezistăm revizionismului.

În urma notelor ultimative (prima în 26 iunie 1940) Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost ocupate de Uniunea Sovietică. După acest eveniment România şi-a reorientat politica externă spre Germania dar garantarea frontierelor ţării noastre a fost condiţionată de reglementarea litigiilor teritoriale cu Ungaria şi Bulgaria. Tratativele de la Craiova, acceptate de România, au dus la pierderea Cadrilaterului, încorporat Bulgariei la 7 septembrie 1940, dar cele de la Turnu Severin angajate cu Ungaria au eşuat.

Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, impus statului român de Germania şi Italia a însemnat anexarea părţii de nord-est a Transilvaniei la Ungaria. După pierderea unei treimi din teritoriul naţional şi din populaţie, frontierele rămase au fost garantate de Germania. În această situaţie aderarea României la Pactul tripartit (23 noiembrie 1940), acceptarea trupelor germane în ţară în primăvara anului 1941 şi ieşirea la neutralitate sunt explicabile.

România a intrat, la 22 iunie 1941, alături de Germania, în războiul antisovietic urmărind eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. Armata română a participat la marile bătălii de pe teritoriul sovietic. După înfrângerea de la Stalingrad, când devenea evident că Germania va pierde războiul, au fost căutate soluţii atât de guvernul antonescian cât şi de opoziţie, pentru a se evita ocuparea ţării de către Armata Roşie.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost soluţia pentru înlăturarea mareşalului Ion Antonescu de la putere, ieşirea României din războiul antisovietic şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Actul istoric de la 23 august 1944 a reprezentat o cotitură în politica externă a României. Marile puteri ale lumii, Marea Britanie, Statele Unite, URSS şi-au împărţit lumea iar ţara noastră a intrat în sfera de influenţă sovietică.

După 23 august diplomaţia românească a căutat să atenueze urmările participării la războiul antisovietic. Profitând de faptul că nu se încheiase un armistiţiu, Armata Roşie a ocupat întreg teritoriul României. Delegaţia română, trimisă la Moscova, a semnat Convenţia de Armistiţiu la 12 septembrie 1944. Prevederile acesteia erau cuprinzătoare, referindu-se la teritoriu, despăgubiri, participarea în continuare la războiul împotriva Germaniei. Multe din aceste prevederi au fost menţinute în cadrul Tratatului de pace de la Paris.

Negocierile pentru încheierea păcii cu România au început în august 1946 şi s-au finalizat prin semnarea Tratatului de pace de la Paris la 10 februarie 1947. Delegaţia română la Conferinţa de pace a fost condusă de ministrul de externe în guvernul Petru Groza, Gheorghe Tătărescu. La Paris au acţionat în favoarea României şi o serie de oameni politici şi diplomaţi români, aflaţi în străinătate, în frunte cu fostul ministru de externe Grigore Gafencu.

Prevederile tratatului au fost nefavorabile. Singurul câştig a fost anularea hotărârii de la Viena din 30 august 1940 şi reintegrarea părţii de nord-est a Transilvaniei în graniţele naţionale. În schimb graniţa cu Uniunea Sovietică rămânea cea stabilită în iunie 1940, deci Basarabia şi nordul Bucovinei rămâneau în componenţa URSS.

Clauzele militare se refereau atât la situaţia trupelor sovietice aflate pe teritoriul ţării noastre cât şi la capacitatea militară a României. Trupe ale Armatei Roşii rămâneau în ţară sub pretextul asigurării „liniilor de comunicaţie cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”. Această situaţie s-a prelungit până în anul 1958 favorizând instaurarea şi consolidarea noului regim totalitar de inspiraţie sovietică.

Clauzele economice erau foarte grele pentru ţară. România trebuia să plătească o despăgubire de război de 300 milioane dolari la valoarea anului 1938, achitaţi în produse: alimente, materii prime, echipament industrial, nave etc. Intrată în orbita sovietică, România a fost obligată să desfăşoare o politică externă aliniată sistemului politic comunist.

Condiţii impuse României după cele două războaie mondiale

 

După primul război mondial După al doilea război mondial
• „cotă de eliberare” - 230 mil. franci • „cotă” din despăgubirile de război ale Imperiului Austro-Ungar” - 500 mil. coroane aur • contravaloarea bunurilor statului austriac şi ungar rămase în Transilvania şi Banat - 1 miliard coroane aur • obţinerea de despăgubiri: 1,1% din fondul german şi 10% din cel oriental • despăgubirea Naţiunilor Unite şi a cetăţenilor acestora pentru bunurile deţinute în România şi distruse în timpul războiului • restituirea bunurilor deţinute de Naţiunile Unite anterior datei de 1 septembrie 1939 • plata despăgubirilor de război - 300 milioane dolari în produse

Acţiuni agresive ale Germaniei

  • 1935: este introdus serviciul militar obligatoriu;
  • 1936: ocuparea zonei demilitarizate a Rinului;
  • martie 1938: ocuparea Austriei;
  • septembrie 1938: ocuparea unei părţi a Cehoslovaciei;
  • martie 1939: desfiinţarea statului cehoslovac;
  • septembrie 1939: atacarea Poloniei.

Check Also

Represiunea politică în regimurile totalitare interbelice

Mecanismul terorii Statele totalitare de tip comunist ori fascist s-au remarcat prin cele mai mari …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Regimul stalinist

Stalinismul economic sau „a doua revoluţie bolşevică” (1928-1941) După moartea lui V.I. Lenin, survenită în …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …