România de la recunoaşterea independenţei la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920)

Recunoaşterea independenţei

Tratatul de la Berlin a recunoscut independenţa României, dar condiţiile impuse îi limita acesteia suveranitatea, obligând cercurile politice şi diplomaţia românească la o percepţie mai lucidă a realităţii. În virtutea tradiţiei, marile puteri continuau să ignore statutul de independenţă al ţării pentru a-şi impune propriile interese. Garanţia colectivă existentă înainte de 1877 trebuia înlocuită cu un sistem de alianţe menit să-i asigure securitatea.

Recunoaşterea independenţei României, a transformării statutului său extern, a fost rezultatul unor complicate demersuri diplomatice, legate mai ales de acordarea cetăţeniei evreilor şi lichidarea consecinţelor afacerii Stroussberg privind construcţia de căi ferate. Ca urmare, în 1879 i-a fost recunoscut lui Carol I titlul de „Alteţă Regală”, acordat de Parlament încă din toamna anului 1878.

Vizitele făcute în Germania de acesta şi de I.C. Brătianu în anul 1880 au contribuit la reglementarea succesiunii la tronul ţării, recunoaşterea regatului şi implicit a statutului de independenţă. La 14/26 martie 1881 Parlamentul a votat transformarea României în Regat, iar la 10/22 mai 1881 Carol I şi Elisabeta au fost încoronaţi. Aceste acte politice au contribuit la creşterea prestigiului internaţional al ţării, care în 1881 avea relaţii diplomatice cu 18 state.

Aderarea la Tripla Alianţă

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, zona de sud-est a Europei a cunoscut noutăţi semnificative. După 1878 Rusia şi-a întărit poziţiile în Bulgaria şi a redevenit riverană la gurile Dunării, adoptând o atitudine ameninţătoare faţă de România. Depăşirea stării de izolare diplomatică în care se afla ţara noastră se putea realiza printr-o alianţă cu Germania. Carol I, rămas după expresia sa „un bun prusac şi un bun german”, dorea această alianţă. După semnarea tratatului Puterilor Centrale, în 1879, între Germania şi Austro-Ungaria, Bismarck susţinea o apropiere de România.

În eventualitatea unui război cu Rusia, România avea nevoie de un sprijin extern iar acesta putea fi dat de Germania. Dar „drumul către Berlin trecea prin Viena”. Cancelarul german a pus direct chestiunea aderării României la ceea ce obişnuia să numească „liga noastră de pace”, iar Ministrul de externe austro-ungar, contele Kâlnoky, considera că prin aceasta „alianţa” (Puterile Centrale) s-ar consolida. Desigur tensiunile dintre Austro-Ungaria şi România în legătură cu navigaţia pe Dunăre şi situaţia românilor aflaţi sub administraţia maghiară după 1867, reprezenta un serios obstacol.

Vizita lui Carol I, în 1883, în Germania şi Austro-Ungaria, urmată de vizita primului ministru I.C. Brătianu în aceleaşi ţări a netezit calea spre aderarea României la Tripla Alianţă. Tratatul dintre România şi Austro-Ungaria a fost semnat la 30 octombrie 1883, Germania aderând în aceeaşi zi, iar Italia ulterior. Alianţa avea caracter defensiv, iar prevederile sale, fiind secrete, au fost cunoscute doar de suveranii statelor semnatare şi de primii miniştrii.

Ea a fost reînnoită în 1892, 1902 şi 1912. Actul nu a fost adus în discuţia Parlamentului României de teama respingerii sale. În contextul internaţional de atunci, el a avut unele efecte favorabile: a scos România din izolarea diplomatică în care se găsea, consolidându-i poziţia în Europa de Sud-Est şi i-a asigurat unele avantaje pe piaţa Europei Centrale.

Totodată, alianţa cu Puterile Centrale a stânjenit ajutorul acordat luptei românilor ardeleni. În perspectivă istorică, aceasta a mers contra intereselor naţionale şi împotriva simţămintelor marii majorităţi a românilor, astfel că prevederile tratatului nu s-au putut aplica nici în 1914, nici în 1916. În plus, relaţiile cu Austro-Ungaria au continuat să se înrăutăţească: situaţia românilor de peste munţi nu a cunoscut vreo îmbunătăţire, aşa cum se sperase; după anularea convenţiei comerciale, vamale şi de navigaţie din 1875 de către statul român, Austro-Ungaria a declanşat un război vamal (1886-1891); politica guvernului de la Viena în Peninsula Balcanică ameninţa echilibrul în zonă şi securitatea României.

Politica externă a României la începutul secolului al XX-lea

Raportul de forţe din Balcani a suferit importante modificări încă din ultimii ani ai secolului al XIX-lea, prin reorientarea Serbiei spre Rusia şi a Bulgariei spre Austro-Ungaria. Anul 1908 a produs o inversare a alianţelor. Anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria a fost decisivă pentru apropierea Serbiei de adversara acesteia din răsărit; proclamarea independenţei Bulgariei a fost însoţită de tensionarea relaţiilor sale cu Petersburgul şi apropierea de Viena.

Guvernul român susţinea o politică de echilibru între statele din zonă şi îşi manifesta interes pentru locuitorii români din munţii Pindului şi de pe Valea Timocului. Problema aromânilor a tensionat relaţiile României cu Grecia, în timp ce relaţiile cu Turcia au fost practic inexistente. Pretenţiile teritoriale ale Bulgariei erau privite cu suspiciune şi răceală la Bucureşti. Singurul stat din zonă cu care România a avut relaţii mai apropiate a fost Serbia, Bucureştiul fiind ostil politicii antisârbeşti a Austro-Ungariei.

Renaşterea politică şi militară a Franţei, constituirea Triplei înţelegeri, i-a oferit României o alternativă politică. În timpul crizei bosniace (1908), I.I.C. Brătianu exprima categoric ostilitate faţă de politica balcanică promovată de Austro-Ungaria. Atenţia Puterilor Centrale faţă de România (prinţii moştenitori ai tronurilor Germaniei şi Austro-Ungariei au vizitat ţara, regele Carol I a fost numit feldmareşal al armatei germane la împlinirea vârstei de 70 de ani) rămâneau fără ecou. Ion I.C. Brătianu şi principesa Măria tatonau terenul pentru reorientarea politicii româneşti spre Antanta. România era vizitată de misiuni militare din Anglia şi Rusia, de personalităţi franceze.

Războaiele balcanice (1912 şi 1913) au evidenţiat reorientarea politicii externe româneşti, au oferit României ocazia de a se afirma ca principala putere între tinerele state din zonă. În timpul primului război balcanic (1912) purtat de Serbia, Muntenegru, Bulgaria şi Grecia împotriva Turciei, România şi-a proclamat neutralitatea. Întărirea Bulgariei a fost percepută la Bucureşti ca o ameninţare pentru securitatea frontierei dobrogene.

Guvernul de la Bucureşti, prezidat de Titu Maiorescu, a decis intervenţia militară, decretând mobilizarea. Războiul a fost rapid şi cu pierderi reduse. Împotriva Bulgariei s-au aflat în război foştii aliaţi (Serbia, Muntenegru, Grecia) dar şi Turcia. Pentru a evita intrarea armatei române în Sofia, Bulgaria a cerut pace. Tratatul, semnat la Bucureşti în 1913, a oferit României Cadrilaterul (viitoarele judeţe Durostor şi Caliacra) şi o frontieră sigură în sudul Dobrogei.

Găzduirea acestui congres de pace, la care pentru prima dată ţările din sud estul Europei îşi rezolvau problemele în absenţa Marilor Puteri, constituia un indiciu privind creşterea prestigiului internaţional al României. Dar intervenţia României în acest război a avut şi o semnificaţie naţională deoarece acţiunea noastră a fost în contradicţie cu cea austro-ungară. Se spunea în acei ani că „noi luptăm în sudul Dunării cu gândul la Transilvania”.

România şi Marile Puteri în timpul Primului Război Mondial

În vara anului 1914, atât Puterile Centrale cât şi Antanta încercau să-şi asigure concursul României. Austro-Ungaria şi Germania trimiteau la Bucureşti noi miniştri plenipotenţiari: Ottokar Czernin şi von Bussche. Diplomaţia vieneză se străduia să obţină publicarea tratatului din 1883, fapt care ar fi diminuat intensitatea mişcării naţionale din Transilvania. Regele Carol I s-a opus însă categoric, intuind consecinţele grave pe care le-ar fi produs publicarea documentului şi a răspuns evaziv în legătură cu ajutorul pe care România l-ar fi acordat Austro-Ungariei în caz de război.

Cercurile politice germane şi vieneze acuzau „politica şovinistă maghiară” care ducea la pierderea alianţei cu România. La sfârşitul anului 1913 erau iniţiate tratative între contele Tisza şi Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, iar împăratul Wilhelm al II-lea a făcut presiuni ca acestea să se finalizeze printr-un compromis acceptabil pentru români.

Diplomaţia statelor din Antanta era tot atât de activă. Ţarul Nicolae al II-lea împreună cu familia sa vizita Constanta, însoţit de ministrul de externe Sazonov, la 1/14 iunie 1914. Discuţiile acestora cu regele Carol I şi premierul I.I.C. Brătianu au reconfirmat noua orientare politică a României. Vizita lui Sazonov la Bucureşti, urmată de o excursie cu Ion I.C. Brătianu şi trecerea graniţei la Predeal a nemulţumit diplomaţia austro-ungară. Treptat, chiar personalităţi marcante de la Berlin şi Viena au recunoscut că România era pierdută pentru Puterile Centrale.

Apropierea războiului implica însă o decizie privind soarta şi viitorul naţiunii. Deşi marile puteri aveau rolul hotărâtor în viaţa internaţională, ele au acordat atenţie României, care prezenta interes din punct de vedere economic, militar şi strategic. În momentul izbucnirii războiului - 15/28 iulie 1914 - România era incontestabil unul din centrele de interes ale diplomaţiei europene.

Curând după declanşarea războiului, Consiliul de Coroană de la Sinaia - 21 iulie / 3 august - a respins cererea regelui şi argumentele lui P.P. Carp privind intrarea ţării în război de partea Puterilor Centrale. În timpul celor doi ani de neutralitate (1914-1916), Brătianu a pregătit intrarea României în război, urmărind ca revendicările ei să facă obiectul unui angajament ferm din partea aliaţilor, iar situaţia de pe fronturi să implice sacrificii umane cât mai mici.

La 18 septembrie / 1 octombrie 1914, printr-un acord secret, Rusia se angaja să apere integritatea teritorială a României şi îi recunoştea drepturile asupra teritoriilor din Austro-Ungaria în schimbul neutralităţii. Au fost negociate îndelung clauzele viitorului tratat de alianţă cu Antanta. Statele angajate în război de o parte şi de alta făceau presiuni asupra guvernului român, oscilând între promisiuni ademenitoare şi ameninţări.

Solicitările s-au intensificat după intrarea în război a Italiei şi Bulgariei (1915). Puterile Centrale sperau, în cel mai fericit caz în neutralitatea României, iar Franţa şi Rusia, nemulţumite de tergiversările lui Brătianu, puneau guvernul de la Bucureşti, în vara 1916, în faţa alternativei „acum ori niciodată”. Guvernul semna tratatul şi convenţia militară cu Antanta la 4/17 august 1916, iar zece zile mai târziu începea”marele război pentru întregirea neamului”.

Tratatul de aderare a României la Tripla Alianţă (30 octombrie 1883)

  • avea un caracter defensiv;
  • părţile îşi promiteau pace şi că nu vor încheia alianţe potrivnice;
  • se angajau să-şi acorde ajutor reciproc „în limita intereselor lor” în cazul în care una dintre ele ar fi fost atacată;
  • în cazul unei agresiuni asupra uneia dintre ele celelalte urmau să stabilească printr-o convenţie specială măsurile militare necesare;
  • părţile contractante se angajau să nu încheie pace separată, să păstreze secretul asupra tratatului.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …