România de la „partida naţională” la sistemul politic pluripartidist

De la „partida naţionalăla Partidul Liberal şi Partidul Conservator

Elita politică autohtonă, care a acţionat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea pentru modificarea statutului internaţional al Principatelor Române, era constituită din mari boieri nemulţumiţi de faptul că greco-levantinii le uzurpaseră privilegiile. Ei au constituit partida naţională. Iniţial mai puţin structurată, aceasta s-a diversificat din punct de vedere social-politic la începutul secolului al XIX-lea când, alături de marii boieri au aderat la programul naţional elemente intelectuale provenite din rândul burgheziei mici şi mijlocii.

Proiectul statului naţional a început să fie frecvent asociat cu ideea de modernizare după model occidental. Reformele preconizate au conturat însă două grupări social politice, care susţineau forme şi căi diferite pentru dezvoltarea societăţii româneşti, grupări care s-au definit drept liberală şi conservatoare. Ele s-au afirmat după revoluţia din 1821 când, vreme de un deceniu au lansat proiectele de reformă „carbonare”. Generaţia paşoptistă s-a înscris pe linia europeană de modernizare a societăţii, în vreme ce adversarii acesteia s-au identificat cu spiritul „mai tradiţionalist” al Regulamentelor Organice.

În timpul revoluţiei de la 1848 s-a afirmat gruparea liberală, alcătuită mai ales din tineri boieri instruiţi în şcolile din Occident, membrii săi primind din partea conservatorilor apelativul de „bonjurişti” şi de „roşii”, care le va fi atribuit pentru multă vreme. Deosebirile de vederi dintre conservatori şi liberali cu privire la căile cele mai potrivite de modernizare a societăţii şi de înfăptuire a idealurilor de unire şi independenţă, au continuat să se adâncească după 1848.

Reformele interne şi mai ales soluţionarea problemei agrare în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, au contribuit la conturarea ideologiilor liberală şi conservatoare. Încă din această perioadă se folosea curent cuvântul partid, dar nu exista încă o delimitare organizatorică a partidelor. Partidele „liberală” şi „conservatoare” erau asocieri libere în jurul unor personalităţi dominante (I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti pentru liberali, Barbu şi Lascăr Catargiu pentru conservatori).

Constituirea partidelor politice

Constituţia din 1866 a instituţionalizat regimul parlamentar modern, bazat pe alegeri şi pe pluralism, adică pe dreptul cetăţenilor de a-şi exprima liber opiniile individuale sau în cadrul unor partide. Acesta a grăbit, din punct de vedere organizatoric, procesul de închegare al partidelor politice. Constituit în 1875, Partidul Naţional Liberal a fost rezultatul coaliţiei de la Mazar-Paşa, care a reunit grupările liberalilor moderaţi, radicali şi ale proprietarilor funciari cu vederi liberale.

Deşi a existat permanent în interiorul partidului o grupare radicală condusă de C.A. Rosetti, iar după 1884 s-au desprins diferite facţiuni, acest partid s-a bucurat de o mai mare coeziune decât Partidul Conservator. Întemeiat în 1880 din marii proprietari funciari, unele elemente din rândul burgheziei bancare şi comerciale, intelectuali, Partidul Conservator a fost şi a rămas până la sfârşitul existenţei sale (1922) mai mult o grupare de cluburi.

Având programe politice diferite, cele două partide au guvernat ţara până la sfârşitul primului război mondial. Din 1895, regele Carol I a introdus sistemul rotativei guvernamentale, după model englez, constând în chemarea alternativă la guvernare a liberalilor şi conservatorilor. În viaţa politică a României au existat până la primul război mondial şi alte partide care, însă au avut o importanţă minoră: PSDMR constituit în 1893 şi reorganizat în anul 1910; Partidul Naţionalist Democrat fondat, în 1910, de Nicolae Iorga şi A.C. Cuza. La rândul său, Constantin Dobrescu-Argeş a întemeiat Partida ţărănească, în 1895, dar s-a dezorganizat în scurt timp.

Sistemul pluripartidist după 1918

Constituţia din 1923 a asigurat baza juridică pentru funcţionarea regimului politic democratic întemeiat pe sistemul pluripartidist. S-au conturat noi programe economice şi politice: neoliberalismul, ţărănismul, legionarismul. Dinamica partidelor politice până la 1938 a fost spectaculoasă. Până la sfârşitul anului 1938 regimul politic s-a menţinut, teoretic, în limitele Constituţiei din 1923, deşi în fapt a cunoscut, după 1930, o deplasare spre dreapta. Urmărind instaurarea unui regim de autoritate personală, regele Carol al II-lea (1930-1940) a acţionat pentru slăbirea şi compromiterea partidelor politice

Eşecul acestora în alegerile parlamentare din decembrie 1937 a deschis calea „monarhiei autoritare”. Printr-un decret lege din 30 martie 193 8 s-a hotărât dizolvarea partidelor politice. Pentru a compensa vidul de putere creat în jurul tronului, regele a înfiinţat, la 16 decembrie 193 8, Frontul Renaşterii Naţionale, transformat în iunie 1940 în Partidul Naţiunii (primul partid unic). În timpul dictaturii antonesciano-legionare (1940-1941) singura forţă politică acceptată a fost Mişcarea Legionară asociată la guvernare, dar după reprimarea „rebeliunii legionare” principalii săi lideri s-au refugiat în străinătate. A fost tolerată foştilor lideri ai partidelor istorice o activitate politică restrânsă.

După lovitura de stat din 23 august 1944, pentru o scurtă vreme s-a revenit la regimul democratic, întemeiat pe sistemul pluripartidist. Curând însă speranţele celor care credeau în democraţie s-au spulberat. Sub presiunea Moscovei comuniştii şi-au impus monopolul asupra puterii politice, iar la scurt timp după preluarea întregii puteri, Partidul Muncitoresc Român a devenit unica forţă politică a regimului „democrat-popular”.

Schimbările care au debutat în decembrie 1989 au deschis calea revenirii la democraţie şi la sistemul pluripartidist. Decretul lege din 31 decembrie 1989 stabilea condiţiile pentru înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti, iar în Constituţia din 1991 (art. 8) se prevedea că „pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale”.

Doctrina conservatoare

Deviza: „Paşi mărunţi”:

  • redobândirea supremaţiei spirituale a bisericii;
  • monarhie constituţională;
  • tot ce are legătură cu trecutul devine parte a societăţii active (structură organică);
  • progresul rezultă numai dintr-un proces lent şi prudent, „asemănător maturizării unei plante”;
  • în dezvoltarea economiei accentul trebuie să cadă pe agricultură.

Doctrina liberală

Deviza: „Prin noi înşine”:

  • domnia legilor;
  • respectarea regimului constituţional parlamentar;
  • independenţa individului în raport cu statul;
  • egalitatea politică;
  • îmbunătăţirea situaţiei materiale a populaţiei;
  • învăţământ gratuit şi obligatoriu;
  • amplu proces de reformare şi modernizare;
  • valorificarea resurselor şi energiilor naţionale;
  • industrie naţională, capital şi comerţ autohtone;
  • garantarea proprietăţii private.

Check Also

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …