Rolul revistei „Convorbiri literare” în afirmarea spiritului junimist

Organul de presă al „Junimii” a fost revista „Convorbiri literare” (nume dat de Iacob Negruzzi, redactor-şef până în 1893). Prin format, sobrietatea şi eleganţa stilului articolelor de doctrină, prin gust şi exigenţă, revista ieşeană continuă tradiţia celor care au precedat-o: „România literară” (1853, Vasile Alecsandri), „Dacia literară” (1840, Mihail Kogălniceanu), „Revista română” (1861, Mihail Odobescu) şi „Familia” (1865, Iosif Vulcan).

Ca orice revistă de cultură, „Convorbiri literare” s-a dorit a fi un ferment intelectual, iar profilul i-a fost determinat de câţiva factori capabili s-o individualizeze: simţul contemporaneităţii; receptarea activă şi imparţială a tradiţiei naţionale; talentul şi prestigiul colaboratorilor; afirmarea unei conştiinţe critice; curajul punctelor de vedere proprii, exprimate în numele unui ideal artistic bine clarificat şi al unei statornice simpatii pentru tot ce reprezintă valoarea autentică (promovarea ideilor).

Referindu-se la principiile fundamentale ale revistei „Convorbiri literare”, A.D. Xenopol, în O privire retrospectivă asupra „Convorbirilor literare” (vol. I: Presa liberă), selecta trei dintre acestea:

  • răspândirea spiritului de critică adevărată;
  • încurajarea progresului literaturii naţionale şi combaterea şarlatanismului literar îmbrăcat sub masca unui fals patriotism;
  • susţinerea neatârnării intelectuale a poporului nostru şi deci combaterea imitaţiunii de la străini.

Programul revistei, intitulat „Cuvânt înainte” şi întocmit de Titu Maiorescu, dar publicat în primul ei număr sub semnătura lui Iacob Negruzzi, precizează noua orientare: „Scopul revistei este de a reproduce şi a răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice, de a supune unei critici serioase operele ce apar în orice ramură a ştiinţei, de a da seamă despre activitatea şi procedurile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi, şi de a servi ca punct de întâlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali”. Sumarele numerelor ulterioare au confirmat această orientare, ceea ce demonstrează că revista răspundea nevoilor culturale ale epocii, fără să piardă din vedere, nici chiar în polemici, problemele mari ale spiritualităţii naţionale, direcţionarea acesteia spre forme înalte în manifestare.

Convinşi că „de la sine nu se schimbă nimic”, junimiştii s-au angajat în lupta pentru adevăr şi valoare autentică. Ca urmare, uşoară sau nu, critica a fost şi va rămâne o practică necesară în viaţa unui popor, căci „înţelegerea răului este o parte a îndreptării”. Aşadar, dacă la „Dacia literară” critica era incidenţă, la „Convorbiri literare” ea devine un deziderat. Ca urmare, revista execută nemilos „formele goale” şi până în 1873 afişează o critică având efecte pozitive adânci în literatura şi cultura române. Critica de tip constructiv practicată a făcut din „Convorbiri literare” o revistă polemică (articole teoretice, articole-şarjă menite să înlăture mediocrităţile, articole elogioase referitoare la folclor şi adevăratele talente).

Prestigiul revistei rezidă în programul său complex şi în colaboratorii pe care i-a avut în timp: scriitori (Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Vasile Alecsandri, Octavian Goga), istorici (Vasile Pârvan, A.D. Xenopol, Nicolae Iorga), filologi (Sextil Puşcariu, Ioan Bianu, Gheorghe Dem. Teodorescu), filosofi (Vasile Conta, Petre P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Lucian Blaga), critici literari (Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Dumitru Caracostea). Aceşti colaboratori au dat şi au impus prestanţă şi eternitate revistei ieşene. Publicaţi, ei au fost onoraţi şi, diacronic, au onorat revista prin colaborările lor.