Revoluţia şi Imperiul Britanic

Oricât de înţelepţi ar fi, oamenii de stat sunt mai curând târâţi de evenimente decât le conduc ei. Pitt, care avea să devină, ca şi părintele său, un mare ministru de război, nu dorea nimic mai mult decât pacea. Excelent financiar, se preocupa mai mult de bugete decât de armată. În toată perioada de început a ministeriatului său, Anglia a cunoscut o epocă de prosperitate comercială.

Din 1784 până în 1793, exportul englez s‑a ridicat de la 10 milioane la 18 milioane de lire. În 1783 obligaţiile publice cu dobândă de 3% erau la cota 74, în 1792 la peste 96. În aceeaşi perioadă, Pitt încerca să impună prietenilor săi tory o politică generoasă. Dacă n‑ar fi depins decât de el, catolicii şi non‑conformiştii ar fi fost scutiţi de clauzele învechite din Test Act. El a obţinut câteva măsuri parţiale în favoarea lor, dar s‑a lovit, când a vrut să meargă mai departe, de opoziţia episcopilor anglicani.

Când, în 1801, a făcut unirea Irlandei şi a Marii Britanii, făurind Regatul Unit al Marii Britanii, şi al Irlandei, ar fi vrut să proclame şi acolo emanciparea catolicilor şi să‑i autorizeze să fie reprezentaţi în parlamentul din Westminster; din nefericire nu a putut convinge nici pe suveran, nici partidul său şi o minoritate protestantă a continuat, în dispreţul oricărei justiţii şi al oricărei prudenţe, să reprezinte Irlanda. Dar o reacţie antiiacobină a creat atunci în parlamentul englez o stare de spirit ostilă tuturor reformelor.

Revoluţia franceză, la începuturile ei, a fost greu de înţeles pentru englezi. Ei nu s‑au aşteptat la asemenea violenţă, deoarece nici natura, nici cauzele revoluţiei nu le erau cunoscute. În Anglia, între aristocraţia funciară şi arendaşi, pe de o parte, între curte şi negustorii din City, pe de alta, nu se născuse acea ură puternică pe care o provoacă existenţa castelor închise. Inegalitatea era mare, dartalentele aveau calea deschisă în faţa lor şi legile erau aplicabile tuturor.

Din 1789 până în 1792, englezii îşi închipuiră, de bună credinţă, că francezii vor adopta, fără grave tulburări, instituţiile analoge celor din Marea Britanie. Când află de căderea Bastiliei, Fox declară: „Iată evenimentul cel mai important din istoria lumii şi cel mai fericit”. Şi ca dânsul gândeau mulţi filozofi, savanţi şi scriitori. Chiar şi Pitt a refuzat la început să ia poziţie împotriva revoluţiei, aşa cum făceau suveranii de pe continent. Din contra, e posibil că a şi favorizat‑o.

În 1789, părerea lui, ca şi a întregii Anglii tory, a fost că o putere rivală avea să fie slăbită din cauza disensiunilor interne şi că va ieşi regenerată din această furtună. Burke gândea şi scria că pentru multă vreme forţele războinice ale Franţei vor fi anihilate. Mai erau câteva luni până la Valmy, câţiva ani până la Bonaparte. În 1792, Pitt reducea flota engleză la 2.000 de marinari şi spunea: „Cu siguranţă că niciodată în istoria acestei ţări n‑a existat o epocă în care situaţia Europei să îngăduie mai mult speranţa într‑o pace de 15 ani ca în clipa de faţă”. Profeţiile sunt primejdioase pentru profeţi.

Executarea lui Ludovic al XVI‑lea şi ocuparea Belgiei au transformat această bunăvoinţă optimistă într‑o ostilitate declarată. Odată cu teroarea, toate simpatiile claselor guvernante din Anglia se îndreptară spre monarhia răsturnată şi puterile europene care atacau revoluţia. Nu rămân favorabili Franţei revoluţionare decât republicanii radicali ca Paine şi un mic nucleu de whigi reformişti, grupaţi în jurul lui Fox, Sheridan şi Grey.

Însuşi Burke a resimţit atunci faţă de revoluţie un sentiment de ură, care părea uneori a se transforma într‑o idee fixă. Atitudinea claselor diriguitoare s‑ar mai putea explica prin groază şi teamă. Dar atitudinea poporului e de‑a dreptul surprinzătoare. De ce oare muncitorii şi ţăranii englezi s‑au lăsat atât de greu contaminaţi de ideile revoluţionare?

Nu în fericirea poporului englez, fericire care, la sfârşitul secolului al XVIII‑lea, fusese compromisă printr‑o revoluţie agricolă şi industrială, trebuie căutată explicaţia acestui fenomen, ci printre următoarele cauze:

  • Cum s‑a mai arătat, în Anglia o anumită identitate de moravuri apropia pe seniori de ţărani. Seniorul francez îşi păstrase privilegiile atunci când îşi pierduse funcţiile. „El nu mai conducea - spune Tocqueville -, dar prezenţa sa în parohie împiedica să se stabilească în locul administraţiei sale o bună administrare parohială”. Ţăranul englez era poate tot aşa de sărac ca şi ţăranul francez; dar, cu siguranţă, se credea mai liber.
  • Franţa fiind duşmanul ereditar, orice idee care pornea de la ea părea suspectă, orice invectivă împotriva ei găsea o rezonanţă în inimile englezilor.
  • Natura principiilor de la 1789 era contrară spiritului englez. În adunările franceze oameni ai legii şi oameni de litere redactaseră declaraţii abstracte, enumeraseră drepturile omului, parafrazaseră Contractul social. „Nu intru în aceste distincţii metafizice - spunea Burke. - Urăsc până şi cuvintele care le desemnează”. Şi altă dată: „Nici o problemă morală nu poate fi o problemă abstractă”.
  • Revoluţia franceză distrugea edificiul construit în cursul secolelor de către monarhie şi voia să ridice un alt edificiu, folosind numai materialele furnizate de raţiune. Or, gândirea englezului a fost (şi rămâne) esenţialmente istorică. Burke repeta sub mii de forme că omul nu poate trăi din micul capital al raţiunii sale şi că individul trebuie să ceară oarecare credit de înţelepciune băncii fondate, în cursul vremurilor, de nenumăratele generaţii de oameni.
  • În sfârşit, o revoluţie religioasă (revoluţia metodistă) venea să dea o nouă hrană spiritelor în Anglia. Revoluţia franceză era deistă, anticreştină; această trăsătură o condamna în ochii claselor mijlocii şi populare, „cărora le era frică să‑şi piardă religia”, aşa cum violenţa ei o condamna în ochii aristocraţilor, cărora le era frică să‑şi piardă viaţa.

Începând din 1793, partidul whig, despărţit în două, încetă să mai conteze şi se formă o coaliţie naţională în jurul lui Pitt pentru a lupta împotriva contagiunii ideilor revoluţionare şi împotriva spiritului cuceritor al revoluţiei franceze. La Londra, agentul francez Chauvelin complota împreună cu cei nemulţumiţi, îi aţâţa pe irlandezi, încerca să dezorganizeze armata şi se străduia să pregătească o revoluţie engleză. Reacţia a fost puternică. S‑au restrâns prin lege drepturile străinilor; Habeas corpus a fost suspendat; publicarea pamfletelor aspru pedepsită.

În fiecare sat se formau asociaţii loialiste. Totuşi, englezii n‑ar fi declarat, cum au făcut monarhii continentali, un război de principiu revoluţiei franceze dacă aceasta n‑ar fi fost agresivă. Atâta timp cât lucrul a părut posibil, Pitt îşi afirmă dorinţa de a rămâne spectator şi „de a se bucura de neutralitate”. A dat dovadă de o mare răbdare nefăcând un caz de război din căderea Anvers‑ului. Când Convenţia i‑a asigurat pe delegaţii revoluţionari englezi că se apropie ziua când Franţa va putea da ajutor unei Adunări naţionale a Angliei, Pitt a tolerat şi această provocare. Dar când Franţa a hotărât să deschidă navigaţia pe Schelde, râul Anvers‑ului, şi să ruineze astfel porturile olandeze, a trebuit să acţioneze.

Un tratat solemn dădea asigurări Olandei împotriva unei asemenea ameninţări. Pitt însuşi îl confirmase în mod solemn în 1781, iar guvernul francez în 1785. Convenţia naţională franceză nu nega existenţa tratatului, dar susţinea că necesităţile fireşti sunt mai tari decât contractele. Războiul cu Franţa devenea inevitabil. Pitt se mângâia cu ideea că, din motive financiare, o astfel de campanie va fi de scurtă durată. Dar războiul avea să ţină 20 de ani.

Natura acestui război este destul de simplă. La început, Anglia, urmându‑şi politica tradiţională, ia apărarea aliaţilor olandezi. Se opune ca Anvers‑ul şi Belgia să rămână în mâinile unei mari puteri europene. Cucereşte colonii noi şi le apără pe cele vechi. Îndeosebi susţine o campanie grea în Antile, unde pierde 40.000 de oameni, mai mult din pricina bolilor decât în luptele propriu‑zise, campanie care se justifică numai prin importanţa acordată atunci plantaţiilor de trestie de zahăr, puternică sursă de bogăţie.

Apoi, începând din momentul în care Napoleon domină scena, obiectivul Angliei nu mai este victoria asupra cutărei sau cutărei ţări, ci înfrângerea cuceritorului care ameninţă să distrugă în Europa „echilibrul puterii”. Pentru a treia oară în istorie, ea combate cea mai mare putere de pe continent; lupta împotriva lui Napoleon devine urmarea firească a luptelor împotriva lui Filip al II‑lea şi a lui Ludovic al XIV‑lea.

Metodele de război ale Angliei nu se schimbă mai mult decât obiectivele sale. Înainte de toate ea urmăreşte supremaţia pe mare. Şi o obţine pentru că are o marină puternică şi un corp de excelenţi amirali: Hood, Jarvis, Nelson, care au dobândit cu toţii, în războiul cu America, experienţa luptelor navale. Contrar celor ce se întâmplă în armata britanică, în marină competenţa, şi nu originea socială, dă dreptul la comanda supremă. Collingwood este fiul unui negustor din Newcastle, Nelson al unui pastor de ţară.

Flota engleză avea o superioritate capitală asupra celorlalte marine ale continentului: Kemperfeldt o dotase recent cu acea „carte de semnale”, graţie căreia devenea, în sfârşit, posibil ca un amiral să conducă vasele sale chiar în timpul luptelor. Supremaţia asupra mărilor avea să îngăduie Angliei să respingă orice invazie; să‑şi transporte trupele oriunde găseşte că‑i util; şi, în sfârşit, să împiedice orice navă de aprovizionare să ajungă în porturile inamice.

În acelaşi timp în care recurge la flotă, Anglia recurge şi la o altă armă favorită: subvenţiile acordate unor coaliţii continentale. Metoda pare penibilă şi Bonaparte a vorbit cu dispreţ de „aurul lui Pitt”. Dar Anglia nu avea decât 10 milioane de locuitori, pe când Franţa avea 27 milioane. Mai puţin bogată în oameni, avea nevoie de marinari chiar mai mult decât de soldaţi; era destul de firesc ca pentru războiul pe continent să încerce a găsi mercenari. Ea ajută statele coalizate în două feluri: prin daruri directe şi împrumuturi autorizate.

În realitate, cele două metode erau identice, căci niciodată n‑au fost achitate nici dobânzile, nici capitalul datoriilor de război. În total, subvenţiile acordate de Pitt Europei s‑au urcat din 1792 până în 1805 la 10 milioane de lire. Datoria publică a Angliei a crescut din 1793 până în 1802 cu 354 milioane, din care vistieria nu a încasat decât 200 milioane, căci obligaţiile publice cu dobândă de 3% nu mai cotau în 1797 decât 47% din valoarea lor.

Pitt a triplat toate impozitele, a făcut apel la o contribuţie voluntară şi, în sfârşit, a fixat un impozit asupra veniturilor, pe o bază extrem de largă, al cărui cuantum se ridica la circa 10%. În vederea acestui război, ţara a trebuit din nou să se încordeze din răsputeri şi numai imensele sale bogăţii i‑au îngăduit să menţină un efort care a pus‑o, în unele momente, faţă în faţă cu întregul continent.

Începutul războiului a fost nefericit pentru Anglia. Revoluţia crease un nou şi puternic tip de armată. „Sistemul francez de recrutare aduna specimenele mijlocii din toate clasele, pe când armata noastră era compusă din drojdia societăţii”, a spus mai târziu Wellington. Pe mare, spaniolii şi apoi olandezii s‑au alăturat francezilor; Anglia se vedea exclusă din Mediterana, ceea ce o priva de o mare parte din mijloacele sale de presiune asupra puterilor continentale. Aţâţaţi de ideile de egalitate predicate în Europa, marinarii din flota engleză s‑au răsculat. Fuseseră totdeauna prost plătiţi, prost hrăniţi, prost trataţi. În 1797 câteva echipaje i‑au alungat pe ofiţeri şi au arborat drapelul roşu. Era momentul în care, după 4 ani de război, continentul făcea pace cu Franţa.

Anglia era izolată, Irlanda în plină revoltă, flota răzvrătită. Dacă această insurecţie ar fi fost cunoscută de duşmani, Anglia ar fi fost pierdută. Pitt, insultat pe străzile Londrei, a trebuit să‑şi asigure o pază. Dar situaţia a fost restabilită graţie unui amestec, destul de englezesc, de asprime şi indulgenţă. Răzvrătiţii se transformară în învingători. Bătălia de la Capul Sao Vicente (1797) îi scăpă pe Pitt de flota spaniolă, cea de la Camperdown de flota olandeză. Va putea el oare să recucerească Mediterana? De când pierduse Minorca, Anglia nu mai avea nici o bază în marea aceasta, de unde importanţa pe care o avea pentru ea portul Toulon, pe care-l captură, dar care fu reluat de francezi.

Bonaparte, în drum spre Egipt, cuceri insula Malta, cea mai bună dintre bazele navale ale acelor timpuri, şi se crezu asigurat că va putea reface, în Orient, imperiul lui Alexandru. Dar nici o cucerire dincolo de mări nu poate fi păstrată de o putere care şi‑a pierdut supremaţia navală. Flota lui Bonaparte fiind distrusă de Nelson în rada portului Abukir, Anglia a căpătat în urma acestei bătălii Malta şi Orientul. Sprijinindu‑se pe Malta şi pe aliaţii săi din Neapole, Nelson a putut exercita o presiune asupra Austriei, ale cărei posesiuni italiene le ameninţa. O dată mai mult stăpânirea Mediteranei avea să‑i îngăduie Angliei să formeze o coaliţie continentală.

Dacă Anglia era învingătoare pe mare, Bonaparte rămânea invincibil pe uscat. Încă din 1801 se gândea să interzică „perfidului Albion” accesul la pieţele continentale. Se înjghebă o ligă de neutralitate armată între puterile scandinave, Prusia şi Rusia, pentru a protesta împotriva dreptului de percheziţie pe care-l pretindeau englezii. Pentru a dezagrega această ligă, care putea lipsi Marea Britanie de materii prime indispensabile flotei sale (cherestea, pânză, frânghii), Nelson a atacat flota daneză. Liga nordului s‑a prăbuşit, proiectul blocadei a devenit himeric.

Primul Consul şi primul ministru îşi cunoşteau acum limitele forţelor lor respective. Pacea se impunea. Ea era îngreuiată de poziţia critică şi doctrinară a Angliei faţă de sistemul francez. Numai Fox îşi dădea seama de măreţia lui Bonaparte. În ochii torylor el nu era decât un bandit corsican, despre care circulau cele mai absurde legende. Grenviile îi scria pe un ton insolent lui Talleyrand că guvernul maiestăţii sale nu putea avea încredere în asigurările de pace ale primului consul. Politică puţin rezonabilă: dacă Bonaparte nu era sincer în dorinţa sa de pace, singurul mijloc de a dovedi nesinceritatea sa era acceptarea păcii.

În 1801, Pitt, neputând obţine acordul regelui pentru admiterea catolicilor irlandezi în parlament, a părăsit puterea. Addington, care i‑a urmat („Pitt e faţă de Addington cum e Londra faţă de Paddington” se cânta pe atunci), a dus tratative şi a semnat pacea de la Amiens (1802). Era o gravă înfrângere diplomatică a Angliei. Ea păstră câteva cuceriri mai îndepărtate, ca Ceylonul, dar Franţa rămânea în posesia malului stâng al Rinului şi a Belgiei, situaţie pe care Anglia o suporta cu atât mai puţin cu cât Bonaparte începu să caute imediat mijloacele de a transforma portul Anvers într‑o bază navală şi militară.

În Mediterana, Anglia renunţa la Minorca şi făgăduia să restituie Cavalerilor Malta, ceea ce ar fi lipsit‑o din nou de orice bază navală. Ea a trebuit să ducă tratative cu orice preţ, „căci avea nevoie de un răgaz, oricât de scurt”. Dar, pe când în ochii lui Bonaparte pacea de la Amiens era „o pace finală”, în ochii lui Pitt ea nu era decât un armistiţiu. Dobândirea de către Franţa a Louisianei, expediţia din San‑Domingo, alianţa cu Olanda au sfârşit prin a‑i supăra pe englezi.

De fapt, nimeni n‑a respectat tratatul de la Amiens. Anglia a păstrat Malta; Bonaparte, deşi promisese că va respecta stătu quo‑ul european, devenit şeful Republicii Italia, anexă Piemontul, impuse protectoratul său Elveţiei şi prezidă la transformarea Germaniei. Monitorul a publicat un raport ameninţător cu privire la o „misiune comercială” a colonelului Sebastiani în Orient. Englezii au aflat astfel că primul‑consul nu renunţa nici la Egipt, nici la India; hotărârea lor de a păstra Malta, în dispreţul tratatelor, a devenit şi mai fermă.

După un ultimatum al lui Addington, în 1803, ostilităţile fură reluate. De astă dată, Bonaparte, visând să lovească direct în Anglia, a adunat la Boulogne o armată de debarcare de 200.000 de oameni şi a echipat o flotilă de nave cu fundul plat pentru a‑şi transporta armata dincolo de Canalul Mânecii. Pentru a reuşi i‑ar fi trebuit - ca odinioară ducelui de Parma şi, mai recent, lui Choiseul - o escadră care să ocrotească timp de cel puţin câteva ore transbordarea trupelor. Or, flotele franceză şi spaniolă erau blocate în porturile Toulon, Rochefort, Brest, Cadix de către Nelson, Cornwallis şi Collingwood. Până în vara anului 1805 ele rămaseră acolo neputincioase, incapabile să asculte de ordinele de concentrare pe care le dădea împăratul. Devenise împărat în martie 1805.

În octombrie, după ce Napoleon renunţase la proiectele sale de invadare a Angliei şi îl forţa pe austriacul Mack să capituleze la Ulm, înfrângerea navală franco‑spaniolă de la Trafalgar, ultima mare bătălie a corăbiilor cu pânze, în cursul căreia a pierit Nelson, a dat Angliei pentru un secol stăpânirea necontestată asupra mărilor. (Flota daneză a fost capturată în 1807, la Copenhaga, în timp de pace, de către englezi, care au nimicit astfel ultimele forţe maritime din Europa.)

După Trafalgar şi în tot decursul secolului al XIX‑lea, ideea de a ataca flota engleză va apărea absurdă tuturor şefilor de stat şi chiar şi lui Napoleon. Dar dacă supremaţia navală a metropolei este o condiţie necesară de stabilitate a imperiilor coloniale, această superioritate nu ajunge pentru a rezolva problemele continentale. La Trafalgar, Napoleon şi‑a pierdut coloniile şi orice speranţă de a pune mâna pe drumul spre India; el va rămâne totuşi stăpânul Europei.

În zadar, Pitt, care revenise la putere, va pune pe picioare o coaliţie după alta. A doua zi după Austerlitz a trebuit să‑şi recunoască neputinţa. Atunci a spus el, arătând o hartă a Europei: „Strângeţi harta asta, nu va mai fi bună timp de 10 ani de azi înainte!” În 1806 muri de surmenaj şi amărăciune, murmurând: „O ţara mea! în ce stare îmi las ţara!”

În duelul dintre Pitt şi Napoleon, Pitt învinsese pe mare, împăratul pe uscat. Stăpân pe Austria şi Prusia, aliat cu Rusia, Napoleon avea să încerce acum să atingă în mod indirect puterea navală şi comercială a Angliei, interzicând vaselor engleze accesul în porturile continentale. Decretului din Berlin, care proclama blocada continentală, Anglia i‑a replicat prin Ordinele în Consiliu şi a oprit orice comerţ maritim care nu trecea prin propriile sale porturi, chiar şi comerţul Statelor Unite. Măsurile acestea au fost, de o parte şi de alta, pricina unor mari suferinţe. Ele au dus la un război între Anglia şi Statele Unite (1812).

Europa nu se putea lipsi de produsele englezeşti şi coloniale, contrabanda se desfăşura pe scară universală şi profiturile erau atât de mari încât cele mai aspre pedepse n‑au putut s‑o stăvilească. Împăratul însuşi a trebuit să importe prin fraudă mantale militare destinate Marii Armate. Industriile continentale, ca de pildă cea de bumbac, care aveau nevoie de materii prime aduse din alte ţări s‑au văzut ruinate în folosul concurenţei engleze.

În schimb Anglia suferea de o criză industrială şi comercială. Europa, lipsită de produse cu care se obişnuise (tutun, zahăr), încearcă să le cultive ea însăşi. Zahărul din sfeclă a înlocuit pe cel din plantaţiile Antilelor, aducând imense pagube coloniilor britanice. În 1810‑1811 Anglia a fost bântuită de un şomaj de proporţii grave şi au avut loc răscoale care ameninţau să ia proporţii. Dacă ţarul n‑ar fi rupt în 1811 sistemul continental, poate că Angliei i‑ar fi ajuns cuţitul la os.

Dar blocada continentală a adus după ea căderea lui Napoleon, pentru că l-a constrâns pe împărat, care voia pace, să continue războiul. Încercând să atragă Spania la realizarea planurilor sale, a găsit o ţară de luptători de guerilă „În care o mare armată murea de foame, şi o mică armată se lăsa bătută”. În Portugalia, ţară utilă Angliei ca punct de debarcare în Europa, sosiră trupe engleze sub comanda lui Wellesley (după 1805 lord Wellington), silindu‑i pe francezi să se concentreze, ceea ce, într‑o asemenea ţară, trebuia să ducă la pieirea oricărui cuceritor.

De fiecare dată când Soult şi Suchet se vedeau obligaţi, pentru a rezista lui Wellington, să părăsească o provincie spaniolă, aceasta se răscula. Mareşalii împăratului au reuşit să-l împingă pe Wellington dincolo de linia de apărare de la Torres Vedras. Dar el a ştiut să folosească împrejurările şi, printr‑o remarcabilă utilizare a armelor de foc, prin crearea unui vast câmp de tragere, rezistă victorios pe acea linie.

Tactica lui Wellington consta într‑o defensivă activă. Grosul trupelor ocupa o poziţie acoperită; numai trăgătorii, în avanposturi, stăteau în aşteptarea coloanelor inamice. Sir John Moore instruise pe câmpul de la Shorncliffe unele regimente engleze în tactica luptelor „de linie”; aceste trupe au învins la Dusaco, la Salamanca şi mai târziu la Waterloo. În 1814 Spania era pierdută pentru Napoleon. În acelaşi timp fusese nevoit să atace Rusia, care refuza şi ea să menţină blocada. Şi au pierit acolo cei mai buni soldaţi ai săi.

Cu ajutorul subvenţiilor engleze, Rusia, Prusia şi Austria, după bătălia de la Leipzig (octombrie 1813), îl respinseră până în Franţa, unde împăratul, în pofida uimitoarelor succese ale campaniei de pe solul francez, s‑a văzut până la sfârşit constrâns să abdice (1814). În timp ce aliaţii discutau la Congresul de la Viena soarta Franţei, Napoleon, care fusese doar exilat pe insula Elba, se întoarse, îi alungă fără luptă pe Bourboni şi porni un marş asupra Bruxelles‑ului. Wellington, cu o mică armată anglo‑germană, îl învinse la Waterloo (1815).

Bătălia de la Waterloo reprezenta înfrângerea revoluţiei înarmate. Deşi Napoleon se căsătorise cu o arhiducesă, nu fusese niciodată considerat de „bunii săi fraţi, împăraţii şi regii”, decât un periculos aventurier. Scopul suveranilor Rusiei, Austriei şi Prusiei la Congresul de la Viena a fost să înconjoare cu o barieră de state‑tampon naţiunea care le produsese atâtea temeri.

Ei fondară un regat al Ţărilor de Jos (Olanda‑Belgia), care dură până în 1830; încredinţară Prusiei paza malului stâng al Rinului; paza frontierei Alpilor reveni regatului Piemontului şi al Sardiniei, iar a Italiei de nord Austriei. Talleyrand, care se străduia să limiteze sacrificiile Franţei, a găsit un sprijin destul de neaşteptat în persoana plenipotenţiarului englez: Castlereagh. Anglia, o dată mai mult, pentru a menţine echilibrul puterii, lua parte învinsului, după victoria unei coaliţii pe care ea o animase.

Ea nu voia ca Franţa să fie prea slabă, nici Rusia prea puternică; ea nu era, ca puterile centrale, într‑o panică provocată de spiritul de conservare; obţinuse ce voia: Malta, Capul Bunei Speranţe, Ceylonul şi, mai ales, îl doborâse pe omul care i‑a rezistat şi care a încercat să obţină hegemonia asupra Europei; era satisfăcută. Totuşi, nu l-a tratat cu generozitate pe Napoleon, care, după a doua abdicare, venise „să se aşeze la vatra celui mai nobil dintre inamicii săi”, şi l-a lăsat până la moarte pe insula Sfânta Elena, într‑o stare de sărăcie demnă de milă. Această comportare lipsită de nobleţe a provocat protestele a numeroşi englezi, printre care şi Byron.

Liberat de temerile sale, guvernul englez s‑ar fi dezinteresat bucuros de continent. Dar n‑a putut. Se formase o asociaţie a naţiunilor victorioase pentru menţinerea păcii de la Viena şi a principiului legitimităţii. Anglia se văzu silită, împotriva dorinţei sale, să facă parte din această Sfântă Alianţă. Dar nu după multă vreme intră în conflict cu partenerii săi.

În ce priveşte opera Congresului de la Viena, deşi a durat mai mult decât obişnuiesc să dureze asemenea edificii diplomatice, era destinată să se destrame în cursul secolului al XIX‑lea. Negociatorii de la Viena au ţinut seama de două idei care le păreau esenţiale: legitimitatea şi echilibrul european. Neglijaseră sentimentele naţionale, a căror forţă crescândă avea, după 40 de ani, să arunce în aer întreg eşafodajul clădit de ei.

Check Also

Rolul lui Tudor Vladimirescu în Revoluţia de la 1821

Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780 în satul Vladimiri …

Contradicţiile realităţii, caracterul revoluţiei pandurilor şi personalitatea lui Tudor Vladimirescu

Problema contradicţiei principale Dacă opinia (destul de răspândită la 1821) despre colaborarea dintre Tudor Vladimirescu …

Imperiile coloniale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Premisele colonialismului În prima jumătate a secolului al XIX-lea, colonialismul s-a bucurat de un interes …

Imperiul Britanic în secolul al XIX-lea

După pierderea coloniilor americane, negarea valorii economice a coloniilor deveni în Anglia o atitudine destul …

Craiova la începutul revoluţiei populare din 1944-1947

În numerele sale din decembrie 1944 şi ianuarie 1945, ziarul „Înainte” îşi informa cititorii despre …