Revoluţia de la 1848-1849 în ţările române

În 1848 întreaga Europă a fost cuprinsă de mişcări revoluţionare care îşi propuneau reforme democratice şi întărirea rolului burgheziei ca forţă politică. Încadrându-se acestui proces, elita politică românească a trecut la reformarea societăţii după modelul revoluţiilor europene.

Obiective ale revoluţiei din ţările române

Obiective politice:

  • regimuri reprezentative
  • drepturi şi libertăţi individuale
  • adoptarea unor constituţii
  • egalitatea în drepturi politice

Obiective naţionale:

  • autonomie
  • înlăturarea dominaţiei străine
  • crearea unui stat naţional
  • recunoaşterea drepturilor politice ale naţiunii române proporţional cu ponderea ei

Obiective economice şi sociale

  • desfiinţarea privilegiilor de orice fel
  • desfiinţarea iobăgiei şi clăcăşiei
  • împroprietărirea ţăranilor
  • libertatea comerţului şi a industriei

Moldova

Aici s-a manifestat opoziţia faţă de domnitorul Mihail Sturdza, la care a participat boierimea mică şi mijlocie, o parte a marii boierimi de orientare liberală şi mai ales elita intelectuală. Domnitorul era adeptul ideilor conservatoare şi a rezolvării crizei politice interne fără convulsii sociale. La 27 martie s-a întrunit o adunare de protest, la hotelul Petersburg din Iaşi. Un comitet ales a alcătuit o petiţie către domnitor, redactată de Vasile Alecsandri, în 35 de puncte. Boierimea moldoveana dorea reformarea regimului prin măsuri moderate, atitudine explicabilă prin autoritarismul lui Sturdza şi temerea faţă de o intervenţie armată a Rusiei, care avertizase că nu va tolera mişcări revoluţionare.

Autorităţile au arestat pe manifestanţi; câţiva au reuşit să se refugieze în celelalte provincii româneşti, unde au participat la acţiunile revoluţionare. Revoluţionarii moldoveni, puternic impresionaţi de Adunarea de la Blaj, din mai 1848, au redactat un legământ, la Braşov, la 12 mai, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei.

Ţara Românească

Evenimentele s-au desfăşurat pe cale revoluţionară, după model francez. Principalele forţe participante au fost: Societatea Secretă Frăţia; grupul de exilaţi români aflaţi la Paris; negustori, intelectuali, boierime liberală; ofiţeri şi populaţie urbană. Revoluţia urmărea răsturnarea regimului existent şi edificarea unuia nou, modern.

La 9 iunie, la Islaz, s-a desfăşurat o adunare populară, unde Ion Eliade Rădulescu a prezentat un program. Ca urmare a declanşării insurecţiei în Bucureşti pe 13 iunie, domnitorul Gheorghe Bibescu a abdicat şi a fugit în Transilvania, încredinţând conducerea ţării unui guvern provizoriu prezidat de mitropolitul Neofit şi având în componenţă pe: Ion Eliade Rădulescu, Christian Tell, Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu etc.

Guvernul provizoriu, în lipsa unui corp reprezentativ, exercita atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă şi avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 puncte ale Proclamaţiei de Islaz. Erau înfiinţate: Garda Naţională, Comisia Proprietăţii, care-şi propunea să reglementeze raporturile dintre proprietari şi clăcaşi, Comisarii de Propagandă, a căror atribuţie era explicarea programului de la Islaz, iar Agenţii Diplomatici erau acreditaţi pe lângă Marile Puteri pentru a obţine sprijin extern. Guvernul a desfiinţat rangurile boiereşti, a eliberat deţinuţii politici, a decretat desfiinţarea cenzurii şi a stabilit culorile drapelului naţional: albastru, galben, roşu, cu deviza Dreptate-Frăţie.

Revoluţia a eşuat din cauza intervenţiei militare turceşti. Într-o primă etapă, reprezentantul Porţii, Suleiman Paşa, a condamnat revoluţia şi a obligat la înfiinţarea unei Locotenente Domneşti, compusă din Ion Eliade Rădulescu, Nicolae Golescu şi Christian Tell. Această soluţie a nemulţumit Rusia şi Imperiul Otoman, al cărui nou trimis, Fuad Paşa, a intrat cu armata în Bucureşti, pe 13 septembrie, anunţând restaurarea Regulamentului Organic.

Transilvania, Banat, Bucovina

În aceste provincii, aspectele sociale şi politice au fost amplificate de dorinţa românilor de a obţine emanciparea naţională. La mişcarea revoluţionară a participat elita burgheză, ecleziastică şi intelectuală, alături de ţărănime. În Transilvania s-a manifestat un conflict etnic între români şi maghiari, determinat de programul naţional al revoluţionarilor maghiari, care îşi propuneau restaurarea Ungariei medievale. Ei au hotărât, în martie 1848, să nu recunoască individualităţile naţionale din Ungaria, să impună folosirea exclusivă a limbii maghiare în stat şi să proclame Uniunea Transilvaniei şi a Comitatelor din Partium cu Ungaria.

Protestele românilor au luat forma celor trei Adunări Populare de la Blaj:

  • 18 aprilie: adunarea care a testat atitudinea populaţiei faţă de programul politic naţional, pregătind totodată adunarea din mai.
  • 3-5 mai: Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, care a proclamat independenţa naţiunii române şi a adoptat Petiţiunea Naţională, un program în 16 puncte. Adunarea propunea înfiinţarea unui organ executiv, Comitetul Naţional, condus de Andrei Şaguna, care să coordoneze acţiunea politică românească. Mai multe petiţii au fost trimise Dietei din Cluj şi Curţii Imperiale din Viena. Eşecul misiunilor româneşti şi sancţionarea uniunii cu Ungaria de către împărat au determinat trecerea de la faza legalistă a revoluţiei la cea armată. Datorită rezistenţei românilor, unificarea politică şi administrativă a Transilvaniei cu Ungaria a eşuat, iar colaborarea dintre autorităţile maghiare şi cele austriece a încetat.
  • 3-16 septembrie: a treia Adunare de la Blaj, care a hotărât organizarea militară a provinciei pentru a apăra suveranitatea teritoriilor româneşti. Intre lunile octombrie 1848 şi iulie 1849 s-a declanşat un război civil între trupele austriece şi cele maghiare, ultimele conduse de generalul polonez Iosif Bem. Românii s-au retras în Munţii Apuseni. Comanda trupelor o deţinea Avram Iancu, care a rezistat atacurilor maghiare.

Conflictele dintre maghiari şi austrieci au dus la o reconsiderare a poziţiei Vienei faţă de români, astfel încât, prin Constituţia din 4 martie 1849, împăratul Franz Joseph recunoştea autonomia Transilvaniei. Între români şi maghiari au început tratative mediate iniţial de deputatul român Ioan Dragoş şi continuate cu succes de Nicolae Bălcescu. La 2 iulie 1849 s-a semnat Proiectul de Pacificare de la Seghedin. Acordul recunoştea linele drepturi ale românilor, dar nu prevedea renunţarea la unirea Transilvaniei cu Ungaria. Soarta revoluţiei a fost decisă de contraofensiva trupelor celor două Imperii, Austriac şi Ţarist, care au învins armata maghiară în august 1849.

În Bucovina, din iniţiativa Comitetului de Acţiune, la 8 mai 1848, la Cernăuţi, a avut loc o adunare populară naţională sub preşedinţia lui Eudoxiu Hurmuzaki. Adunarea a elaborat un program dezvoltat ulterior, în iulie, în actul intitulat Petiţia Ţării, care revendica: autonomia provinciei şi a bisericii ortodoxe, o dietă care să cuprindă reprezentanţi ai tuturor stărilor şi o conducere proprie în administraţie, justiţie şi politică.

În Banat, provincie integrată Ungariei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea de eliberare naţională a îmbrăcat tot forma unor adunări populare. În fruntea bănăţenilor s-a remarcat Eftimie Murgu, adept al unirii Banatului cu Transilvania. În adunarea din 15 iunie 1848, de la Lugoj, s-a solicitat atât autonomia provinciei, cât şi recunoaşterea naţiunii şi a limbii române.

Check Also

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea revoluţiei populare până la proclamarea Republicii Populare Române

Situaţia politică şi economică a României după victoria insurecţiei Insurecţia armată din august 1944 a …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Poziţia caimacamilor lui Scarlat Callimachi în timpul Revoluţiei din 1821

Susţinerile unor istorici despre sprijinul dat de Constantin Samurcaş răsculaţilor în Oltenia implică negarea caracterului …