Revoluţia burghezo-democratică de la 1848

Cauzele şi obiectivele generale ale revoluţiei de la 1848

La mijlocul secolului al XIX-lea, ţările române se aflau în etapa istorică a înfăptuirii revoluţiei burgheze. Mişcarea antifeudală şi naţională cuprinsese cea mai mare parte a societăţii. Noua orânduire burgheză, în ascensiune, urma să înlocuiască feudalismul, a cărui decădere începuse cu peste un veac înainte. Revoluţia burgheză avea tocmai rolul de a produce această schimbare fundamentală în societatea românească, ceea ce încercase şi mişcarea revoluţionară din 1821.

Odată cu revendicările de ordin social, revoluţia burghezo-democratică din 1848-1849 va înscrie pe frontispiciul său dezideratul unităţii tuturor românilor şi al independenţei politice. Fiind interesată să cucerească puterea în stat şi să obţină libertatea economică deplină, burghezia va avea rolul conducător în revoluţie. Cuprinderea în program a revendicărilor maselor ţărăneşti şi orăşeneşti şi faptul că masele au participat la susţinerea propriilor lor revendicări şi la apărarea revoluţiei vor da caracterul democratic revoluţiei burgheze.

Lupta revoluţionară desfăşurată în cele trei ţări române - Ţara Românească, Transilvania şi Moldova - a avut un caracter unitar. La baza acestei unităţi au stat cauzele generale şi obiectivele principale antifeudale şi naţionale. În acelaşi timp, revoluţia din ţările române a constituit o parte integrantă a mişcării revoluţionare europene. Revoluţia a lovit puternic feudalismul şi a deschis un larg făgaş noilor forţe productive şi relaţiilor sociale capitaliste. De aceea, anul 1848 marchează unul din momentele culminante şi hotărâtoare în procesul trecerii de la orânduirea feudală la orânduirea capitalistă, în dezvoltarea istorică a României moderne. Orânduirea capitalistă - propriu-zisă, în care relaţiile capitaliste devin dominante, se va statornici în următoarele decenii, mai ales prin înfăptuirea marilor reforme din anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Criza acută a sistemului feudal. Ţelurile antifeudale şi naţionale ale forţelor sociale

Structura societăţii româneşti din ajunul revoluţiei de la 1848 era, în esenţă, feudală. Relaţiile de producţie, întemeiate pe marea proprietate funciară şi privilegiile boiereşti sau nobiliare ce decurgeau din aceasta, deveniseră de mult învechite şi anacronice şi nu mai corespundeau noilor realităţi sociale şi economice. Forţele de producţie din ţările române înregistraseră o creştere însemnată, mai ales în Transilvania şi Banat.

Producţia de fabrică, bazată pe forţa aburului şi pe tehnica modernă, începea să-şi demonstreze superioritatea faţă de manufactură. La sfârşitul deceniului al 4-lea şi în cel de-al 5-lea deceniu al secolului al XIX-lea s-au pus în funcţiune primele maşini cu aburi şi au fost instalate maşini perfecţionate, se desfăşurau lucrările primei linii de cale ferată pe traseul Oraviţa-Buziaş. Acestea erau forţe de producţie şi mijloace de comunicaţii care depăşeau cu mult cadrul orânduirii feudale.

Între forţele productive dezvoltate şi relaţiile feudale învechite exista o acută contradicţie, ceea ce ducea la necesitatea imperioasă a lichidării, pe cale revoluţionară, a orânduirii feudale, care încătuşa progresul general al societăţii. Burghezia, noua clasă în dezvoltare, nu-şi putea satisface propriile interese economice în cadrul strimt al sistemului economic şi politic feudal. Astfel, ea era stânjenită şi nemulţumită de existenţa privilegiilor feudale care permiteau boierimii să înfiinţeze târguri în scopul valorificării produselor agricole şi manufacturiere, de privilegiile fiscale ale boierilor, între care şi acelea de a fi scutiţi de plata „patentei” pentru comerţ şi pentru întreprinderile cu caracter industrial create de ei pe moşii.

De asemenea, starea de dependenţă a ţăranilor faţă de feudali constituia o piedică importantă în calea formării de muncitori salariaţi pentru producţia capitalistă în creştere. Burghezia întâmpina restricţii şi în procurarea de materii prime, la transportarea şi desfacerea mărfurilor. În perioada premergătoare revoluţiei din 1848, proprietatea feudală din cele trei ţări române cuprindea cea mai mare parte a pământului, în timp ce clăcaşii şi iobagii reprezentau peste 80% din totalul ţărănimii. Din aproximativ 400.000 de familii ţărăneşti existente în Ţara Românească, peste 330.000 erau în stare de aservire faţă de feudali. În Transilvania crescuse mult numărul jelerilor, ţărani lipsiţi cu totul de pământ sau cu un lot insuficient pentru a hrăni o familie.

Contradicţia fundamentală a orânduirii feudale - aceea dintre ţăranii clăcaşi şi boieri în Ţara Românească şi Moldova şi” ţăranii iobagi şi nobili în Transilvania - se adânceşte în mod deosebit. Tocmai de aceea înlăturarea exploatării feudale şi împroprietărirea ţăranilor cu pământ au reprezentat obiectivul social esenţial al revoluţiei de la 1848, iar forţa principală pe care s-a sprijinit burghezia în revoluţie a fost ţărănimea.

În lupta sa contra feudalismului, burghezia se va folosi şi de populaţia oraşelor şi a târgurilor - meseriaşi, mici negustori, mici funcţionari, lucrători din întreprinderi şi ateliere - care revendica drepturi şi libertăţi democratice. Interesele burgheziei se loveau atât de sistemul economic existent cât şi de regimul politic feudal. Burghezia română din Transilvania întâmpina, în dezvoltarea ei, obstacole şi mai mari decât cea din celelalte ţări române, deoarece suferea şi asuprirea naţională a claselor privilegiate, a aristocraţiei maghiare şi a patriciatului săsesc.

În anii premergători revoluţiei din 1848, acţiunile burgheziei pentru obţinerea de condiţii favorabile creşterii puterii sale economice şi pentru dobândirea dreptului de participare la conducerea politică devin tot mai frecvente. Burghezia era nemulţumită de rezultatele luptei sale, deşi boierii recunoscuseră prin Regulamentul organic că ea este „o clasă din cele mai însemnătoare ale societăţii”. La rândul lor, boierimea din Ţara Românească şi Moldova şi nobilimea din Transilvania nu renunţau de bună voie la privilegii. De aceea devenise tot mai evident că revendicările burgheziei nu puteau fi obţinute decât prin revoluţie.

Unii boieri şi nobili manifestau tendinţe liberale, o anumită înţelegere faţă de marile aspiraţii sociale şi naţionale ale poporului, ceea ce se va observa şi în timpul revoluţiei. Aceştia renunţau însă cu greu la privilegiile de clasă, fapt care explică atitudinea lor şovăielnică sau de pactizare cu feudalii conservatori. Creşterea luptei antifeudale la jumătatea secolului al XIX-lea avea loc pe fondul luptei generale a poporului român pentru unitate şi independenţă naţională. Odată cu procesul de formare a naţiunii române şi cu dezvoltarea conştiinţei naţionale, se dezvolta şi mai mult mişcarea de eliberare în cele trei ţări române pentru înfiinţarea unui stat naţional unitar şi independent.

Înfăptuirea marilor obiective sociale şi naţionale era deosebit de grea, deoarece trebuia să se înfrângă nu numai împotrivirea feudalilor interni români şi maghiari (în Transilvania), dar şi cea a marilor imperii absolutiste care stăpâneau centrul şi sud-estul Europei. Aceste împrejurări istorice, deosebit de grele şi complexe, impuneau unirea într-un front comun a forţelor revoluţionare române cu forţele revoluţionare ale celorlalte popoare interesate în sfărâmarea jugului feudal şi a monarhiilor reacţionare din Europa centrală şi răsăriteană. Sub impulsul cauzelor generale determinate şi în condiţii interne specifice izbucneşte la 1848 revoluţia din ţările române, parte integrantă a revoluţiei europene.

Revoluţia democratică a românilor - parte componentă a mişcării revoluţionare europene

Flacăra revoluţiei din 1848 a cuprins o mare parte a Europei. La Paris şi Palermo, Viena şi Berlin, Pesta şi Praga, Cracovia şi Bucureşti, ideile înnoitoare câştigau din ce în ce mai mult teren. Cauzele revoluţiei şi formele desfăşurării ei prezentau asemănări, dar şi deosebiri mari de la o ţară la alta. În Franţa, în anumite părţi ale teritoriilor germane şi italiene, spre pildă, unde relaţiile feudale fuseseră înlăturate încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau începutul celui următor, se dezvolta industria mecanizată şi se întărea puterea burgheziei.

În alte părţi ale Europei (Austria, Boemia, Prusia), unde relaţiile de producţie feudale erau încă dominante, se introduceau treptat maşinile bazate pe forţa aburului şi se dezvoltau relaţiile capitaliste. Răsăritul şi sud-estul Europei se aflau în faza de început a trecerii de la manufactură la producţia de fabrică. Relaţiile feudale, care apăsau milioane de ţărani, constituiau o frână puternică în dezvoltarea societăţii.

Nivelul diferit de dezvoltare a noilor forţe de producţie, ca şi raporturile de clasă existente au determinat atitudinea şi gradul de combativitate al forţelor social-politice. Astfel, în timp ce burghezia industrială şi comercială din Franţa îşi limita acţiunea la răsturnarea de la putere a regimului marilor bancheri, păturile muncitoare doreau drepturi democratice şi reforme sociale; în alte state, masele ţărăneşti şi orăşeneşti, conduse de burghezie, duceau o crâncenă luptă împotriva asupririi feudale, pentru unitate şi independenţă naţională. Românii, polonezii, italienii, maghiarii, cehii, sârbii, slovacii sufereau deopotrivă silniciile feudale alături de povara dominaţiei străine.

Revoluţia era singura cale prin care îşi puteau găsi rezolvarea multiplele obiective sociale, politice, naţionale: emanciparea ţăranilor de servituţile feudale şi împroprietărirea lor cu pământ, cucerirea libertăţilor democrat-burgheze, eliberarea naţională a popoarelor aflate sub dominaţie străină, formarea statelor naţionale unitare. Revoluţia din ţările române, determinată de cauze interne, „adânc înrădăcinate în cele optsprezece veacuri de trude şi suferinţe ale poporului”, cum scria Nicolae Bălcescu, face parte organică din evenimentele revoluţionare europene, care au fost numai „ocazia” revoluţiei române.

Mişcarea revoluţionară din Moldova

Condiţiile interne

Regimul feudal din Moldova şi abuzurile administraţiei domnitorului Mihail Sturdza, care se sprijinea îndeosebi pe o grupare a marii boierimi conservatoare, au determinat în rândurile poporului o stare generală de nemulţumire şi de agitaţie. În anii 1846-1847 erau tot mai evidente semnele unei crize revoluţionare, ce se manifesta, între altele, prin sporirea rezistenţei locale a ţărănimii şi prin creşterea acţiunilor opoziţiei burgheze. „Asociaţia Patriotică” din anul 1846, organizaţie secretă asemănătoare cu „Frăţia” din Ţara Românească, precum şi răscoalele ţărăneşti din iarna aceluiaşi an exprimau cu tărie starea de revoltă a poporului.

Burghezia, deşi redusă numericeşte şi cu o putere economică limitată, se situa în mod firesc în fruntea tuturor celor nemulţumiţi de situaţia existentă; ea nu era însă suficient de maturizată din punct de vedere politic. Ţărănimea moldoveana, care suporta din ce în ce mai greu apăsarea boierimii, îşi dovedise forţa ei revoluţionară în timpul răscoalelor din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea şi aştepta momentul unei noi ridicări la luptă. Boierimea liberală ca şi unii mari boieri conservatori ostili domnitorului şi interesaţi într-o înţelegere cu burghezia pentru înlocuirea acestuia sprijineau mişcarea dar se temeau de o participare activă a maselor populare la evenimente.

În conducerea mişcării revoluţionare din Moldova au apărut distinct două grupări politice: una, de orientare liberal-democrată, formată în majoritate din elemente ieşite din rândurile burgheziei, şi alta a boierilor liberali. În timp ce prima grupare, din care făceau parte, printre alţii, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Zaharia Moldovanu etc., urmărea înlocuirea imediată a regimului feudal cu un regim burghez, gruparea a doua susţinea schimbarea treptată a societăţii pe calea reformelor. Între aceste grupări politice nu se va realiza o unitate de conducere şi de acţiune.

Începuturile mişcării. Programul şi tactica revoluţionară

Izbucnirea mişcării antifeudale în Moldova devenise de neînlăturat. Grupul revoluţionarilor români de la Paris, din care făceau parte şi Costache Negri, Vasile Mălinescu, Iancu Alecsandri, Teodor Râşcanu, hotărâse să dea revoluţiei din Moldova şi Ţara Românească o organizare unitară, pe baza unui program comun. Se exprimau însă puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte desfăşurarea propriu-zisă a revoluţiei.

În timp ce Nicolae Bălcescu propunea să se adune cu toţii în Muntenia şi, după izbucnirea revoluţiei, să treacă şi în Moldova, revoluţionarii moldoveni erau de părere ca în cele două ţări române „mişcarea să fie simultană”. Aceste deosebiri de vederi au făcut ca gruparea liberal-democrată de la Iaşi să înceapă mişcarea înainte ca revoluţionarii aflaţi în străinătate să ajungă în ţară şi fără o pregătire temeinică.

Încă înainte de izbucnirea mişcării din martie, opoziţia moldoveana organiza întruniri pe care guvernul nu îndrăznea însă să le interzică. O astfel de adunare s-a ţinut în ziua de 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au participat circa 1.000 de oameni din rândurile burgheziei şi ale boierimii liberale, elemente orăşeneşti din cartierele mărginaşe, precum şi o parte din emigranţii polonezi aflaţi în capitala Moldovei.

Prin cuvântul câtorva fruntaşi ai mişcării - Lascăr Rosetti, Al. I. Cuza, V. Ghica - participanţii la această adunare au atacat vehement regimul patronat de Mihail Sturdza, în ciuda faptului că de faţă se aflau ministrul de interne şi şeful poliţiei. Adunarea a hotărât formarea unui comitet care să alcătuiască o petiţie către domnitor. După redactarea ei într-o primă formă, comitetul i-a încredinţat lui Vasile Alecsandri sarcina de a o definitiva.

Redactată sub forma unei proclamaţii, petiţia cuprindea, în cele 35 de articole, un program moderat burghezo-liberal: eliberarea tuturor deţinuţilor politici, libertatea personală, responsabilitatea ministerială, reforma şcolară, desfiinţarea taxei vamale la exportul de cereale, înfiinţarea unei bănci naţionale, desfiinţarea cenzurei, alcătuirea unei gărzi cetăţeneşti, dizolvarea adunării obşteşti şi constituirea unei noi adunări, care să fie „adevărata reprezentaţie a naţiei”. De asemenea, în petiţie se cerea „grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni”.

Din considerente tactice, pentru a deruta pe domnitor şi a preveni o intervenţie ţaristă imediată, fruntaşii mişcării au înscris ca prim punct al programului „sfânta păzire” a Regulamentului organic. După ce a simulat acceptarea unei părţi din revendicările formulate, Mihail Sturdza a început acţiunea de reprimare a mişcării. Au fost făcute numeroase arestări, iar unii dintre revoluţionari au fost trimişi în exil. Câţiva dintre ei au reuşit însă să scape de sub pază şi să ajungă în Transilvania şi în Bucovina, unde au continuat acţiunile revoluţionare (Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Alecu Russo).

Astfel s-a încheiat prima etapă a mişcării revoluţionare din Moldova. Fără o bază de masă şi fără o pregătire temeinică, mişcarea nu putea birui. La înăbuşirea mişcării a contribuit în egală măsură şi faptul că nu s-a realizat o unitate de acţiune a revoluţionarilor moldoveni din ţară cu cei din străinătate, care n-avuseseră timp să ajungă la Iaşi până la sfârşitul lunii martie. Chiar şi unii dintre reprezentanţii burgheziei aflaţi în ţară nu au putut fi prezenţi la evenimentele din Iaşi, aşa cum a fost Mihail Kogălniceanu, surghiunit de domnitor la Soveja.

În lupta lor pentru adaptarea societăţii la cerinţele epocii, revoluţionarii moldoveni căutau să se menţină în cadrul legalismului şi să evite violenţa, încercau să realizeze programul prin înţelegere cu boierimea, chiar şi cu cea conservatoare. Colaborarea cu marea boierime nu excludea dorinţa reală de progres, dar exista îngrijorarea de răsturnările revoluţionare prin ridicarea maselor, cât şi grija de a nu crea o situaţie care să servească drept pretext forţelor reacţionare externe de a interveni.

În sfârşit, lipsa de coordonare a mişcării moldovene cu revoluţia din Ţara Românească şi Transilvania a uşurat mult sarcina elementelor contrarevoluţionare, care au reuşit în scurt timp să înăbuşe, în interior, orice manifestare potrivnică. Înfrângerea mişcării din martie n-a însemnat însă sfârşitul luptei revoluţionare în Moldova. Aceasta va continua sub forma răscoalelor ţărăneşti şi a programelor elaborate de fruntaşii refugiaţi în Transilvania şi Bucovina. Moldovenii vor urmări cu deosebită atenţie evenimentele din Ţara Românească şi Transilvania, iar unii dintre ei se vor alătura forţelor revoluţionare de aici.

Programele burghezo-democratice din mai şi august 1848

Revoluţionarii moldoveni aflaţi în Transilvania, care au participat la Adunarea de la Blaj din 3 mai, au elaborat la Braşov (12 mai 1848) un nou program intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. Impresionaţi de mulţimea şi de dârzenia ţăranilor strânşi pe Câmpia Libertăţii şi influenţaţi de hotărârile adoptate aici, revoluţionarii moldoveni au înscris în programul lor, ca o revendicare de bază, împroprietărirea locuitorilor săteni „fără nici o răscumpărare din partea lor”. Era o măsură de soluţionare radicală a problemei ţărăneşti.

De asemenea, în programul de la Braşov apărea pentru prima dată concretizată ideea unirii şi independenţei naţionale formulată astfel: „unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc”. Se avea în vedere faptul că împrejurările externe nefavorabile nu permiteau, deocamdată, şi unirea cu Transilvania. Acest program, cel mai înaintat program revoluţionar moldovean, cu un profund caracter burghezo-democratic, dar care n-a fost cunoscut de mase, era semnat de Vasile Alecsandri, Costache Negri, Gheorghe Sion, Zaharia Moldovanu şi Alecu Russo.

În lunile aprilie-iunie au avut loc în Moldova numeroase mişcări ţărăneşti locale, mai ales în judeţele Bacău, Neamţ, Tutova, Roman, Dorohoi şi Suceava. Încurajaţi de succesele revoluţiei din Ţara Românească şi Transilvania, ţăranii moldoveni acţionează cu mult curaj şi sunt mai încrezători în forţele lor. Abia odată cu trecerea Prutului de trupele ruseşti (iunie 1848), răscoalele îşi vor reduce mult intensitatea.

În asemenea condiţii interne şi în timp ce revoluţia continua pe teritoriul Transilvaniei şi al Ţării Româneşti, comitetul revoluţionar moldovean din Cernăuţi a hotărât ca Mihail Kogălniceanu să formuleze un nou program al revoluţiei, intitulat Dorinţele partidei naţionale în Moldova. Elaborat în august 1848, acest program, a cărui aplicare însemna anularea Regulamentului organic, cerea ca toţi oamenii să fie egali în faţa legilor şi împroprietărirea clăcaşilor prin despăgubire etc.

Se aprecia că unirea Moldovei cu Ţara Românească trebuie să fie „cheia de boltă” a viitorului edificiu naţional; în adunarea obştească aleasă urmau să fie reprezentate toate clasele sociale. Se prevedeau, de asemenea, desfiinţarea robiei, secularizarea averilor mănăstireşti, instruirea egală şi gratuită pentru toţi cetăţenii. Reformele din acest program au fost dezvoltate de Mihail Kogălniceanu într-un proiect de constituţie.

Cele două programe ale moldovenilor, de la Braşov şi Cernăuţi, nu au putut fi puse în aplicare. Totuşi, mişcarea din Moldova a relevat faptul că orânduirea feudală nu mai putea să reziste mult timp asaltului forţelor progresului. Acest lucru îl va arăta cu mai multă tărie revoluţia din Ţara Românească şi Transilvania. Insuficienta maturizare politică a burgheziei, lipsa de unitate a conducerii mişcării şi atitudinea moderată a boierimii liberale, precum şi intervenţia diplomatică şi militară a Rusiei, au influenţat negativ desfăşurarea evenimentelor din Moldova.

Check Also

Contradicţiile realităţii, caracterul revoluţiei pandurilor şi personalitatea lui Tudor Vladimirescu

Problema contradicţiei principale Dacă opinia (destul de răspândită la 1821) despre colaborarea dintre Tudor Vladimirescu …

Craiova la începutul revoluţiei populare din 1944-1947

În numerele sale din decembrie 1944 şi ianuarie 1945, ziarul „Înainte” îşi informa cititorii despre …

Situaţia economică, socială şi politică din Moldova şi Ţara Românească în ajunul Revoluţiei de la 1848

Dezvoltarea forţelor de producţie în Ţara Românească şi în Moldova în perioada premergătoare anului 1848 …

Poziţia lui Alexandru Pini faţa de Revoluţia din 1821

Într-adevăr, la prima vedere e de neînţeles cum Alexandru Pini, promotor tainic al acţiunii eteriste, …

Organizarea muncitorimii din Craiova în timpul revoluţiei populare din 1944-1947

La Craiova, primul popas în direcţia organizării muncitorimii în întreprinderi l-a marcat constituirea unor comitete …