Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 din Transilvania

Revoluţia de la 1848-1849 a pus la ordinea zilei problemele fundamentale, sociale şi naţionale ale Transilvaniei: desfiinţarea iobăgiei, asigurarea liberei dezvoltări a relaţiilor capitaliste, eliberarea naţională a românilor. Ea a fost o revoluţie antifeudală, antiabsolutistă, având un caracter burghezo-democratic, care rezultă atât din programul revoluţiei cât şi din forţele sociale participante.

Frământări revoluţionare în martie-aprilie 1848

Ecourile izbucnirii revoluţiei la Paris (22 februarie), Viena (13 martie) şi Pesta (15 martie) au contribuit în Transilvania la declanşarea unor manifestaţii orăşeneşti, la Arad, Timişoara, Oradea, Cluj, Târgu Mureş, Alba Iulia etc. La 18 martie sunt adoptate legile revoluţiei maghiare, care introduc o serie de libertăţi democratice şi transformări structurale în Ungaria, dar manifestă totodată limite accentuate în ceea ce priveşte problemele sociale şi naţionale.

Robotele şi dijmele au fost desfiinţate, foştii iobagi devin liberi, dar marea masă a jelerilor era lăsată mai departe la bunul plac al nobilimii. Aceasta se explică prin faptul că forţa socială conducătoare a revoluţiei maghiare de la 1848 a fost în special nobilimea mică şi mijlocie, burghezia fiind încă prea slabă aici. Deşi Transilvania era populată în majoritate covârşitoare de români, nobilimea liberală maghiară acţiona în scopul menţinerii „unităţii statale a teritoriului sfintei coroane ungare”.

Naţionalităţile din Ungaria (slavii, românii etc.), nu erau recunoscute de legile revoluţiei maghiare, impunându-li-se limba maghiară în viaţa publică. Mai mult decât atât, legile amintite prevedeau anexarea Transilvaniei la Ungaria, împotriva voinţei imensei majorităţi a populaţiei. „Uniunea” urma a fi votată de dieta de la Cluj, formată din reprezentanţii aristocraţiei maghiare din Transilvania, care considerau încorporarea principatului la Ungaria ca principala problemă a revoluţiei, acţionând în acest sens cu o deosebită precipitare, în mod forţat.

Aceasta nu a putut decât să scindeze forţele revoluţionare române şi maghiare, în faţa inamicului comun: absolutismul habsburgic. Întârzierea aplicării în Transilvania a unora din legile revoluţionare din martie, menţinerea vechiului aparat de stat nobiliar, au contribuit, de asemenea, la înstrăinarea celei mai mari părţi a maselor populare din Transilvania de revoluţia maghiară.

Gazetele editate de Gheorghe Bariţiu la Braşov şi de Timotei Cipariu la Blaj („Organul luminării”, devenit după adunarea de la Blaj „Organul naţional”) au salutat revoluţia, exprimând speranţa că aceasta va rezolva cele mai acute probleme sociale şi naţionale. Ideea luptei comune româno-maghiare era vie la început, dar ea era tot mai mult subminată de atitudinea conducerii revoluţiei maghiare faţă de problema naţională.

Deosebit de puternică era ideea unirii tuturor românilor într-un singur stat, idee generată de întreaga dezvoltare social-economică şi culturală anterioară. Unii dintre cărturarii transilvăneni stabiliţi în principate se reîntorc pe ascuns în Transilvania şi mobilizează poporul la luptă pentru drepturile ce-i erau refuzate. La 24 martie, profesorul Simion Bărnuţiu lansează o proclamaţie în care cere recunoaşterea românilor ca naţiune politică şi se pronunţă pentru desfiinţarea iobăgiei. La adunarea româno-maghiară de la Târgu Mureş, din 25 martie, revoluţionarii români în frunte cu Avram Iancu şi Al. Papiu-Ilarian pun problema eliberării fără despăgubiri din jugul iobag.

O altă întrunire are loc la Cluj (28 martie), intelectualii români cerând încă o dată drepturi pentru naţiunea lor. Frământări sociale şi naţionale se produc îndeosebi în Munţii Apuseni, în Banat, la Braşov şi în alte regiuni. Deosebirile de vederi şi de interese dintre exponenţii diferitelor categorii sociale şi forţe politice maghiare în faţa revoluţiei se refereau la limita până la care să ajungă transformările sociale şi politice; în problema naţionalităţilor, majoritatea acestora acţionau pentru conservarea poziţiei politice dominante a naţiunii maghiare.

Atitudinea populaţiei germane se diferenţia după criterii sociale: patriciatul săsesc dorea menţinerea privilegiilor învechite cu care era investită „universitatea săsească” (denumirea organizării distincte a „pământului crăiesc”, având centrul la Sibiu), împotrivindu-se tendinţelor revoluţiei maghiare de independenţă faţă de Austria; elementele burgheze, intelectualii înaintaţi de la Sibiu, Braşov, precum şi reprezentanţii aceloraşi categorii ale şvabilor din Banat s-au alăturat revoluţiei; unii dintre ei, înţelegând necesitatea rezolvării problemei naţionale, au manifestat simpatie pentru români.

Sarcina obiectivă a unirii forţelor revoluţionare ale tuturor naţionalităţilor oprimate de absolutismul habsburgic nu putea însă nici într-un caz să fie confundată cu înglobarea forţată a Transilvaniei în Ungaria; acest adevăr fundamental nu a fost înţeles, din păcate, de conducătorii revoluţiei maghiare, în frunte cu Kossuth, căpetenia revoluţiei maghiare.

Aceşti conducători au luptat pentru ridicarea poporului maghiar, cu o energie şi cu un spirit de sacrificiu demne de întreaga admiraţie a posterităţii, a tuturor oamenilor progresişti, indiferent de naţionalitate; au comis însă grava greşeală de a nu înţelege faptul că aspiraţiile la libertate pentru care s-a ridicat la luptă poporul maghiar erau în mod firesc, totodată, şi aspiraţiile celorlalte popoare din Imperiul habsburgic. Această greşeală a fost fatală pentru soarta revoluţiei. Luptători revoluţionari maghiari, ca Tancsics Mihaly, poetul Petofi Sandor, Teleki Laszlo şi alţii s-au manifestat pe poziţii mai avansate.

Nobilimea maghiară din Transilvania trece la organizarea unor gărzi naţionale, care aveau misiunea de a apăra proprietatea şi liniştea, să împiedice mişcările revoluţionare de jos; în acelaşi scop a fost evitată intrarea în aceste gărzi a elementelor sărace. Înarmarea poporului era tot ce putea fi mai periculos pentru cercurile dominante. Una din direcţiile principale în care erau îndreptate aceste gărzi era aceea a împiedicării, iar la nevoie a reprimării mişcărilor naţionale româneşti. În părţile din vest (Banat, Crişana, Maramureş), satisfacerea parţială a revendicărilor ţărăneşti a pus în mişcare o mare parte a ţărănimii române şi maghiare. Jelerii însă continuau şi aici a rămâne într-o situaţie grea; din această cauză, în comitatele Bihor, Arad, Caraş, Sătmar se produc mişcări ţărăneşti - ocupări de moşii, fineţe, păduri etc.

În principatul Transilvaniei, robotele nu erau încă desfiinţate: legile în acest sens au întârziat câteva luni după izbucnirea revoluţiei, iar aplicarea lor a fost amânată şi mai mult. Mişcări de proporţii au avut loc în jurul Clujului, Târnavelor, în Alba, printre secui, iar cu o intensitate mai mare - în Munţii Apuseni (Vidra, Câmpeni), unde activau revoluţionari neînfricaţi, ca Iancu, Papiu, Buteanu etc. Autorităţile trec la represiuni, introduc „statariul” - un fel de stare de asediu, cu instanţe speciale, având posibilitatea condamnării la moarte şi executării ei imediate. Revoluţionarii români sunt fie arestaţi, fie îndeaproape supravegheaţi.

Marea adunare populară de la Blaj (3-5 mai 1848). Programul revoluţiei

Ideea unei adunări naţionale era răspândită în popor încă din primele zile ale revoluţiei. În fiecare sat a fost citită o proclamaţie care chema poporul român, prin reprezentanţii săi, la Blaj, în ziua de 30 aprilie. În ciuda măsurilor teroriste ale autorităţilor, aproximativ 4.000 de ţărani, având în frunte intelectualii revoluţionari români, au venit la această adunare, care marchează prima manifestare de amploare a revoluţiei din Transilvania. Discursurile rostite au ridicat problema eliberării din iobăgie şi a drepturilor naţionale. În timpul celor câteva zile care au trecut până la întrunirea marii adunări de la Blaj din 3-5 mai 1848, în Transilvania au avut loc puternice frământări sociale şi naţionale.

Înspăimântate de aceste frământări, autorităţile ridică spânzurători, „ceea ce în acea epocă nu se mai vedea nicăiri în Europa”, cum remarca Bariţiu în lucrarea sa de mai târziu „Părţi alese din istoria Transilvaniei”. Ţăranii maghiari au pornit la luptă împreună cu ţăranii români, împotriva marilor stăpâni de pământ. Presa maghiară ataca vehement mişcările ţărăneşti, în special pe cele române: cenzura se menţine în Transilvania, fiind îndreptată în primul rând împotriva presei române.

Problema anexării Transilvaniei la Ungaria, presiunile şi ameninţările în acest sens au contribuit la adoptarea de către mase a ideilor lui Simion Bărnuţiu, care cerea în primul rând recunoaşterea politică a naţiunii române. Avram Iancu şi tovarăşii săi de luptă, au reprezentat elementele cele mai radicale în mobilizarea şi conducerea poporului, putând fi apreciaţi ca revoluţionari democraţi. Pe poziţii avansate se situau şi ceilalţi fruntaşi români, ca democraţii burghezi Gheorghe Bariţiu, Timotei Cipariu.

În problemele naţionale şi sociale fundamentale ale revoluţiei, concepţiile acestor conducători erau identice sau foarte apropiate, deosebirile de vederi referindu-se numai la chestiuni de amănunt şi de tactică în anumite momente din cursul desfăşurării revoluţiei. Iluziile în caritatea Curţii imperiale de la Viena persistau încă, din nefericire, printre români, fiind promovate de episcopul ortodox de la Sibiu, Andrei Şaguna, exponentul unei orientări moderate sau - uneori - chiar conservatoare.

În Transilvania, burghezia română se afla într-o situaţie specifică: ea era la începuturile formării sale, puţin numeroasă, ridicată din straturile superioare şi mijlocii ale ţărănimii, apropiată de popor; din această cauză a susţinut revendicările populare şi a avut sprijinul maselor de la oraşe şi sate, care au constituit forţa principală a revoluţiei. Conducerea revoluţiei a revenit burgheziei.

Situaţia din Banat, Crişana şi Maramureş se deosebea întrucâtva de cea a Transilvaniei istorice, datorită faptului că revoluţia era ceva mai avansată în aceste părţi de vest. Conducătorul revoluţiei de la 1848- 1849 din Banat a fost revoluţionarul democrat Eftimie Murgu, participant la acţiunea revoluţionară din Ţara Românească din 1840, luptător pentru unirea politică a românilor din toate cele trei provincii, adept al înfrăţirii revoluţionare româno-maghiare; el preconiza, ca formulă tranzitorie, constituirea unui „căpitanat” românesc al Banatului, în care puterea să aparţină poporului şi să fie apărată de o armată revoluţionară.

Nobilimea maghiară din Banat şi conducătorii revoluţiei maghiare s-au opus cu înverşunare ţelurilor lui Murgu, împiedicându-l chiar să meargă la marea adunare de la Blaj, unde era chemat ca preşedinte al acesteia. În fruntea maselor populare româneşti din aceste regiuni vestice au militat numeroşi alţi conducători, ca Aloisiu Vlad, Ioan Dragoş, Emanoil Gojdu etc. După manifestaţiile din primele zile ale revoluţiei, după mişcările naţionale şi ţărăneşti din aprilie, apelul românilor din Oradea (9 mai) cerea şi el asigurarea drepturilor naţiunii române.

Adunarea de la Blaj din 3-5 mai 1848 a constituit unul din momentele cele mai însemnate ale revoluţiei: ea a formulat de fapt programul revoluţiei. În pofida opreliştilor instituite de guberniul din Cluj, zeci de mii de ţărani au venit la Blaj încă înaintea datei anunţate, sperând în ştergerea iobăgiei şi eliberarea naţională. Fapt demn de reţinut este că la această mare adunare au venit şi ţărani maghiari, care doreau şi ei să scape din lanţurile iobăgiei, alăturându-se românilor. Programul adunării, elaborat şi prezentat de Bărnuţiu, punea accentul pe drepturile politice ale naţiunii române şi pe protestul împotriva „uniunii” samavolnice cu Ungaria.

Din Principate au venit în mod special numeroşi cărturari şi revoluţionari, ca Alecu Russo, Gheorghe Sion, Vasile Alecsandri, Dim. Brătianu, Costache Negri (se pare că şi Alexandru I. Cuza), alături de transilvănenii August Treboniu Laurian, Axente Sever, Aaron Florian şi alţii. Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica au transmis dorinţa de a se încerca o apropiere de mişcarea revoluţionară maghiară, susţinându-se totodată cu tărie drepturile românilor.

La 2/14 mai, Simion Bărnuţiu rosti istoricul discurs din catedrala de la Blaj, în care a afirmat energic ideea că libertatea unui popor este în primul rând naţională. „Uniunea e la uşă, ce să facem?” - întreba Bărnuţiu. Tot el exprima imperativele momentului cu aceste cuvinte: „naţiunea română să-şi proclame libertatea şi independenţa.

Ea declară sărbătoreşte că de aci înainte se va ţine datoare cu ascultare numai dregătorilor aleşi din sânul său; ...dă de ştire naţiunilor conlocuitoare că voind a se constitui şi organiza pe temei naţional, n-are cuget duşman în contra altor naţiuni şi cunoaşte acelaşi drept pentru toate, voieşte a-l respecta cu sinceritate”. O descriere vibrantă, aproape patetică şi totodată riguros exactă, a făcut-o Bărnuţiu asupra condiţiilor inumane, a vieţii grele pe care o îndurau zecile de mii de iobagi din Transilvania.

A doua zi (3/15 mai), o mare mulţime de ţărani, intelectuali, negustori, meseriaşi, numărând peste 40.000 de oameni, s-a întrunit pe locul care, prin însăşi hotărârea adunării, a rămas cunoscut de atunci sub denumirea de Câmpia Libertăţii. Evocarea gloriei străbune prin arborarea devizei „Virtus romana rediviva” şi prin discursurile însufleţite ale numeroşilor oratori avea menirea de a spori încrederea de sine a poporului, de a mobiliza conştiinţele în spiritul continuităţii acestor nepieritoare tradiţii. Mai multe descrieri ale adunării de la Blaj, aparţinând unor martori oculari (unii reprezentând oficial autoritatea de stat), maghiari şi germani alături de cele ale unor participanţi şi fruntaşi români, ne transmit impresia copleşitoare pe care acest eveniment a produs-o asupra tuturor contemporanilor, ordinea şi unitatea deplină în care s-a desfăşurat.

Poporul a dejucat încercările oficialităţilor de a impune adunări separate ale celor două confesiuni, sau de a organiza o adunare restrânsă, în catedrală. Cele patru puncte ale programului adunării, prezentate tot de Bărnuţiu, proclamau independenţa naţiunii române, credinţa în împărat, hotărau adoptarea denumirii Câmpiei Libertăţii şi depunerea jurământului adunării. Jurământul conţinea, în afara afirmării libertăţii naţionale, şi ideea desfiinţării iobăgiei, emancipării industriei, a comerţului; prin „păzirea dreptăţii, înaintarea binelui umanităţii” se înţelegea nu numai asocierea poporului român la binefacerile progresului uman, ci participarea sa activă la progresul general, în spiritul colaborării şi respectului reciproc dintre popoare.

Concretizarea programului a fost expusă în a doua zi a adunării de pe Câmpia Libertăţii (4 mai) de către A.T. Laurian, sub forma unei petiţii naţionale, în 16 puncte, care prevedeau, între altele:

  • drepturile naţiunii române şi reprezentarea ei în dietă, justiţie, administraţie, armată, înfiinţarea gărzii naţionale româneşti, adunare naţională anuală;
  • desfiinţarea iobăgiei şi a dijmelor, fără despăgubire;
  • libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea vămilor (de o importanţă deosebită în această ordine de idei fiind posibilitatea strângerii legăturilor economice cu Principatele);
  • asigurarea învăţământului românesc, inclusiv a unei universităţi româneşti, cu fonduri de la stat;
  • drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (dreptul de întrunire, libertatea cuvântului, a presei, desfiinţarea cenzurii etc.);
  • repartizarea echitabilă a sarcinilor publice, prin impunerea celor bogaţi, proporţional cu starea materială a fiecărui contribuabil; o nouă constituţie a Principatului;
  • renunţarea la uniunea plănuită de clasele exploatatoare împotriva voinţei majorităţii populaţiei, fără consultarea reprezentanţilor acesteia.

Hotărârea avertizează că, în cazul contrar, „naţiunea română protestează cu solemnitate”. Aceste puncte permiteau şi o înţelegere româno-maghiară. Adunarea de la Blaj a ales apoi o delegaţie pentru a prezenta la Viena aceste revendicări ale poporului român din Transilvania şi altă delegaţie, pentru a depune aceleaşi cereri la dieta din Cluj. Tot atunci a fost ales un comitet permanent, având sediul la Sibiu, cu rolul de a primi răspunsurile de la Viena şi Cluj, de a le comunica viitoarei adunări naţionale, de a reprezenta interesele naţiunii române şi a conduce toate acţiunile în acest sens.

Adunarea de la Blaj a contribuit în măsură însemnată la întărirea conştiinţei naţionale româneşti, a ideii unităţii naţionale. Numeroase glasuri din popor exprimau gândul unirii: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!” sau „Ardealul e acum România!”. Rapoartele poliţieneşti vorbesc despre dorinţa unirii Transilvaniei cu Ţara Românească, afirmată deschis de ţărani, în numeroase comune.

Primele variante ale „Horei Unirii” sunt expresia nepieritoare a entuziasmului acelor zile: tot de atunci datează şi celebra odă compusă de poetul Andrei Mureşanu „Deşteaptă-te române”, imnul mişcării de eliberare naţională a tuturor românilor. Blajul a insuflat zecilor de mii de români, întruniţi pentru prima oară în asemenea proporţii, conştiinţa forţei pe care o reprezentau, dârzenia necesară în lupta lor dreaptă, naţională şi socială.

La adunarea de la Lugoj (3/5 mai) şi la congresul bisericesc de la Timişoara, reprezentanţii românilor bănăţeni au formulat revendicări asemănătoare cu cele de la Blaj, în vederea ridicării sociale şi a participării românilor la viaţa publică. Colaborarea permanentă între revoluţionarii din cele trei ţări române avea ca obiectiv coordonarea şi împletirea acţiunilor revoluţionare de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Cele două deputaţiuni alese la Blaj au fost împiedicate în îndeplinirea misiunii lor, comitetul permanent a fost dizolvat, iar la 29 mai 1848 dieta reacţionară de la Cluj a încuviinţat anexarea Transilvaniei la Ungaria, sfidând hotărârile reprezentanţilor celei mai numeroase şi mai vechi naţiuni, întruniţi pe Câmpia Libertăţii. Câteva zile mai târziu, „uniunea” a fost sancţionată şi de împărat.

Desfăşurarea revoluţiei (iunie 1848 - iulie 1849). Eforturile de unire a forţelor revoluţionare

După votarea de către dieta din Cluj a înglobării Transilvaniei la Ungaria, are loc o însemnată ascuţire a conflictelor naţionale şi sociale din Transilvania. Gazeta radicală maghiară „15 martie” avertizase asupra primejdiilor ce rezultau din impunerea „uniunii”, prin nesocotirea voinţei românilor, care „înseamnă Transilvania întreagă”. Dieta de la Cluj şi autorităţile din Transilvania au adoptat o serie de măsuri care agravau contradicţiile sociale şi naţionale.

Abolirea iobăgiei - salutată cu entuziasm de revoluţionarii români - a fost urmată în practică de rezistenţa îndărătnică a nemeşimii, ceea ce a generat mişcări ţărăneşti violente, împotriva cărora nobilii au acţionat cu armele. Măsurile de maghiarizare şi alte metode de persecutare şovină, reacţionară, au adâncit caracterul naţional, care era o componentă însemnată a revoluţiei din Transilvania.

Menţinerea vechilor stări de lucruri, a privilegiilor aristocraţiei, a oamenilor vechiului regim în funcţiile ce le deţineau anterior, a răscolit profund masele populare române, maghiare şi germane. Ţăranii maghiari refuzau să intre în armata pe care guvernul revoluţionar o pregătea pentru luptele ce se apropiau. Politica urmată în Transilvania de cercurile nobiliare şi burgheze maghiare dăuna profund cauzei revoluţiei, ducând la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi maghiare.

Din îndemnul lui Nicolae Bălcescu, A.T. Laurian iniţiază tratative cu reprezentanţii guvernului de la Pesta, rămase fără rezultat din cauza poziţiei obstrucţioniste a cercurilor care conduceau revoluţia maghiară. Nobilimea din Transilvania foloseşte pe scară tot mai largă gărzile naţionale maghiare împotriva ţăranilor şi a mişcării de eliberare naţională, terorizează pe conducătorii revoluţiei - Iancu, Papiu, Buteanu şi alţii.

Tensiunea crescândă a dus la convocarea celei de-a treia adunări de la Blaj, pe Câmpia Libertăţii (15 septembrie). De astă dată ţăranii au venit înarmaţi cu lănci şi furci, cerând încetarea terorii, reglementarea problemei agrare, anularea anexării Transilvaniei la Ungaria, înfiinţarea gărzilor naţionale române, crearea unor comisii judiciare mixte reprezentative, guvern provizoriu al Transilvaniei format pe baze naţionale proporţionale. Se trece la înarmarea intensă a ţăranilor.

Cu toate că relaţiile cu revoluţia maghiară erau compromise, încercările repetate (memoriul către primul ministru, manifestul către naţiunea maghiară etc.) ale unor revoluţionari români de a împiedica conflictul, care lua proporţii ajungând până la vărsări de sânge (în Munţii Apuseni), - nu au fost luate în seamă; guvernul revoluţionar maghiar a dat dovadă de egoism, el nu a acordat drepturi celorlalte popoare, din teama de a nu se periclita hegemonia elementului maghiar, în special a nobilimii, care nu era interesată în întărirea forţelor revoluţionare.

În aceste condiţii, Curtea de la Viena folosea contradicţiile naţionale în vederea perpetuării dominaţiei sale. În toamna anului 1848, contrarevoluţia habsburgică, după înfrângerea revoluţiei din alte provincii ale imperiului, a trecut la acţiune în Ungaria şi apoi în Transilvania, pe care a ocupat-o în noiembrie 1848; o rezistenţă deosebit de dârză au opus secuii în ţinutul Trei-Scaune, sub conducerea lui Gabor Aron.

La 16/28 decembrie 1848, adunarea de la Sibiu a fruntaşilor români reînnoieşte protestul contra „uniunii”. Trupele revoluţionare maghiare, sub comanda generalului Iosif Bem, revoluţionar polonez, au reuşit să oprească înaintarea armatei imperiale, eliberând treptat Transilvania, până în martie 1849. În rândurile armatei revoluţionare a lui Bem se aflau şi aproximativ 3.000 de români din Bihor, iar pe lângă comandamentul acestei armate a activat şi Cezar Bolliac, care se refugiase după înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească. Datorită ridicării în masă la luptă a populaţiei româneşti, fruntaşii acesteia impun trecerea la reorganizarea administrativă a unor părţi ale Transilvaniei, în care au fost promovate elemente din rândurile românilor, în special în Munţii Apuseni, Făgăraş, Alba, Hunedoara etc.

Încercările de apropiere româno-maghiară au continuat, în fruntea acestor eforturi situându-se democratul revoluţionar român Nicolae Bălcescu. În toamna anului 1848, refugiat şi el din Ţara Românească, înfruntând primejdii de tot felul, Bălcescu a plecat la Sibiu, străduindu-se să unească revoluţia maghiară cu cea română, să convingă în acest sens în special pe conducătorii maghiari: scrisorile sale din această perioadă dovedesc frământarea ce-l cuprindea, grija neobosită pentru asigurarea victoriei depline a revoluţiei, pe care o concepea într-un cadru larg, european, ca fiind îndreptată împotriva reacţiunii internaţionale tot mai ameninţătoare.

Un apel la unire a adresat românilor şi maghiarilor generalul Bem, în vederea formării unui singur torent revoluţionar, al luptei comune a popoarelor asuprite, contra jugului absolutismului habsburgic. După ce nutrise zadarnic unele speranţe în bunăvoinţa Curţii imperiale, Avram Iancu a încercat să se apropie de Kossuth, în primăvara anului 1849.

Tratativele în acest scop au fost purtate în Munţii Apuseni, prin deputatul din Bihor în parlamentul de la Pesta, Ioan Dragoş. Guvernul maghiar nu a admis ca în timpul discuţiilor să înceteze ostilităţile. Lupte tragice, provocări puse la cale de nobilime au încins la maximum conflictul: Abrudul a fost atacat de un detaşament maghiar condus de aventurierul Hatvany, iar revoluţionarul român Ion Buteanu a fost prins şi spânzurat. Cruzimile nemeşimii întreceau orice limită. Ioan Dragoş, revoluţionarul maghiar Vasvary Pal şi alţi fruntaşi şi-au pierdut de asemenea viaţa.

Ţara Moţilor, cea mai oropsită regiune a Transilvaniei, era apărată cu îndârjire şi cu numeroase jertfe, ca ţară românească: moţii - ţărani mineri, lucrători la pădure - s-au dovedit încă o dată a fi detaşamentul de luptă cel mai aprig al românilor din întreaga Transilvanie. Conducerea revoluţiei maghiare, în frunte cu Kossuth L., continua să apere interesele nobilimii liberale, refuzând acordarea drepturilor naţionale; necesitatea şi urgenţa rezolvării democratice a acestei probleme era vitală pentru înseşi destinele revoluţiei.

În primăvara anului 1849, Bălcescu a venit din nou în Transilvania, luând legătura cu generalul Bem, plecat de asemenea în Ungaria, la Debreţin, unde a intrat în contact cu conducătorii revoluţiei maghiare, în frunte cu Kossuth. Gazetele româneşti militau în acelaşi scop al luptei comune. Adresându-se în iulie 1849 conducătorilor maghiari, Avram Iancu stăruia pentru împăcare, în termeni deosebit de grăitori: „Fraţilor maghiari, ... luaţi alte mijloace de a trata cu noi”. În vederea apropierii celor două poziţii politice, Avram Iancu a încetat acţiunile armate împotriva trupelor revoluţionare maghiare.

Prin întreaga sa activitate, Avram Iancu a fost un luptător consecvent, revoluţionar democrat de seamă al românilor din Transilvania: el a făcut distincţia necesară între masele populare maghiare - ale căror năzuinţe democratice le-a susţinut cu aceeaşi tărie ca şi pe cele ale propriului său popor - şi nemeşimea tirană, reacţionară, şovină, împotriva căreia şi-a concentrat întreaga sa energie, mobilizând mari forţe populare.

La 14 iulie 1849 a fost semnat la Seghedin, de către Bălcescu, Bolliac şi Kossuth, după lungi şi greoaie tratative, prelungite din cauza fruntaşilor maghiari, proiectul de pacificare româno-ungar, un compromis între cele două părţi; meritul istoric pentru realizarea acestui act a revenit lui Bălcescu. Proiectul cuprindea, în 18 puncte, declaraţia de principiu asupra asigurării drepturilor naţionale minimale ale românilor, colaborării politice revoluţionare româno-maghiare şi prevederi referitoare la organizarea armatei revoluţionare româneşti, care urma să lupte alături de trupele maghiare împotriva armatelor contrarevoluţionare imperiale şi ţariste.

La stăruinţele revoluţionarilor români, proiectul conţinea şi prevederi referitoare la ţărănime. În acest act apare, semnificativ, termenul „România”. Într-o ultimă şi disperată încercare, când aproape totul era pierdut, la 28 iulie au fost recunoscute drepturile naţionale ale românilor şi slavilor din Ungaria. Ulterior, după înfrângerea revoluţiei, cei mai mulţi conducători maghiari au dovedit că actele lor pozitive în problema naţională, din iulie 1849, au fost dictate de presiunea contrarevoluţiei; ei au revenit la poziţiile anterioare, bine cunoscute, faţă de naţionalităţi, adu-când prejudicii grave cauzei luptei generale a popoarelor pentru libertate şi progres. Revoluţionarii români, în frunte cu Nicolae Bălcescu, au fost promotorii principali ai înfrăţirii popoarelor în lupta împotriva tiranilor.

Înfrângerea revoluţiei

Împăratul Franz Iosef a apelat la sprijinul ţarului Nicolae I al Rusiei, pentru a abţine forţele armate necesare în vederea înăbuşirii revoluţiei. Trupele habsburgice şi ţariste au pătruns în Transilvania. Armata revoluţionară de sub comanda generalului Bem a fost înfrântă lângă Sighişoara, la Albeşti, unde a căzut şi poetul revoluţionar maghiar Petofi Sandor. În urma capitulării unor generali şi ca urmare a superiorităţii militare a forţelor contrarevoluţionare, intervenţioniste, armistiţiul de la Siria, în apropierea Aradului (13 august 1849), a marcat înfrângerea revoluţiei.

Cauzele acestei înfrângeri rezidă în dezbinarea forţelor române şi maghiare, precum şi în intervenţia externă contrarevoluţionară, conjugată, habsburgică şi ţaristă. Karl Marx şi Friederich Engels, urmărind desfăşurarea revoluţiei europene, au subliniat necesitatea acţiunii comune a tuturor forţelor revoluţionare din Ungaria, atrăgând atenţia asupra faptului că de pe urma dezbinării nu puteau profita decât cercurile absolutiste.

Rezolvarea justă a problemei naţionale era susţinută cu căldură de Marx şi Engels. Conducătorii revoluţiei maghiare, proveniţi în marea lor majoritate din rândurile nobilimii liberale, nu au înţeles acest imperativ, intrând în conflict cu năzuinţele naţionalităţilor care formau majoritatea populaţiei; prin aceasta era subminată de fapt însăşi revoluţia maghiară, aşa, cum, din păcate, a dovedit-o desfăşurarea evenimentelor.

Limitele de seamă şi inconsecvenţa în problemele emancipării sociale a maselor au contribuit de asemenea la dezbinarea forţelor revoluţionare. Lupta pentru eliberarea naţională s-a împletit strâns cu lupta pentru scuturarea jugului iobăgiei. Conducătorii români, în frunte cu Avram Iancu, considerând necesară colaborarea româno-maghiară în cursul revoluţiei, apreciau că aceasta colaborare depindea de respectarea drepturilor naţionale şi sociale ale poporului lor.

În Banat, colaborarea revoluţionară româno-maghiară a fost mai avansată, datorită condiţiilor social-politice din această provincie şi clarviziunii revoluţionarului Eftimie Murgu; aceeaşi atitudine dăunătoare a conducătorilor maghiari a împiedicat însă dezvoltarea acestei colaborări şi în Banat. În aceste condiţii, politica habsburgică, de dezbinare a popoarelor, a putut da unele rezultate.

Revoluţia burghezo-democratică din 1848-1849 nu a rezolvat problemele naţionale şi sociale din Transilvania. Totuşi, desfiinţarea iobăgiei - cu toate limitele cu care a fost ea proclamată - nu a mai putut fi anulată; ea a fost confirmată prin patentele imperiale de mai târziu. Merite deosebite au revenit în revoluţie unor conducători, ca Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, E. Murgu.

După înfrângere, mulţi dintre conducători au plecat în exil, iar Avram Iancu se va retrage în munţi până la sfârşitul vieţii. Revoluţia, deşi înfrântă, a zguduit din temelii rânduielile feudale, a deschis calea progresului, a relaţiilor capitaliste. Ea a ridicat la luptă masele populare şi a contribuit în măsură însemnată la întărirea conştiinţei naţionale a poporului român.

Însemnătatea istorică a revoluţiei de la 1848-1849 din cele trei ţări române

Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 a ridicat probleme sociale şi naţionale asemănătoare în cele trei ţări române: înlăturarea iobăgiei, dezvoltarea noilor forţe sociale, asigurarea libertăţii naţionale, a independenţei şi unităţii. Revoluţia a demonstrat încă o dată că, pe plan extern, principalele obstacole în calea progresului poporului român erau jugul otoman şi habsburgic, sprijinul contrarevoluţionar acordat acestora de ţarism.

Împletirea revoluţiei din cele trei provincii româneşti, ecourile puternice pe care le-au stârnit în mod reciproc în aceste provincii evenimentele revoluţionare, strânsa colaborare dintre conducători, manifestarea puternică a conştiinţei unităţii naţionale a poporului român în cursul acţiunilor revoluţionare - constituie tot atâtea dovezi ale caracterului unitar al revoluţiei în toate cele trei ţări române. În acelaşi timp, revoluţia din 1848-1849 din ţările române a fost o componentă importantă a revoluţiei democratice europene.

Centrul spre care gravita revoluţia, de unde porneau iniţiativele comune şi acţiunile de coordonare, care exprimau caracterul unitar, era Ţara Românească; complexitatea revoluţiei a ieşit la iveală, cu toată amploarea şi ascuţişul politic, în Transilvania. „Soarta naţiunii române se va hotărî în Bucureşti şi Iaşi, iar nu în Cluj, nici în Buda” - arăta, pe bună dreptate, încă în iunie 1848, Gheorghe Bariţiu în „Gazeta Transilvaniei”.

Bălcescu vedea problema înfăptuirii până la capăt a revoluţiei prin ridicarea la luptă, în continuare, a maselor, „domnirea poporului prin popor”, înlăturarea tuturor despoţilor şi realizarea unităţii naţionale. Dar forţele interne ale boierimii şi burgheziei care s-au opus acestei orientări erau încă puternice. Datorită înfrângerii revoluţiei de către reacţiunea internă şi intervenţia imperiilor vecine, programul revoluţionar de la 1848 se va înfăptui treptat într-un mod specific şi într-o perioadă îndelungată.

Check Also

Populaţia Transilvaniei în secolul al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea, mai ales în cea de a doua jumătate, reprezintă în general, în …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Poziţia lui Mihail Suţu în timpul Revoluţiei din 1821

Ideea că fanarioţii n-au opus nici o rezistenţă lui Tudor Vladimirescu, ci, dimpotrivă, s-au solidarizat …

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …