Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 din Ţara Românească

Forţele revoluţionare. Pregătirea revoluţiei

În primăvara anului 1848, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre se acumulaseră elementele unei crize revoluţionare; contradicţiile societăţii feudale erau agravate de consecinţele secetei din anii 1846-1947, iar starea de nemulţumire şi de agitaţie devenise generală. O explozie revoluţionară era inevitabilă. Burgheziei, încă relativ slabă, dar în plină ascensiune şi mai activă decât cea din Moldova, îi revenea rolul de conducător în revoluţie. Boierimea liberală, cu interese economice apropiate de ale burgheziei, va constitui o grupare politică distinctă în conducerea mişcării.

Ţărănimea, populaţia târgurilor şi a oraşelor (neguţători şi meseriaşi, funcţionari, profesori şi învăţători, ofiţeri, preoţi etc.) vor forma grosul forţelor participante şi vor avea rolul hotărâtor în susţinerea revoluţiei. Păturile de lucrători (tabacii, tipografii, măcelarii), prin însăşi natura poziţiei lor în societate, constituiau elemente cu un înalt grad de combativitate şi de hotărâre în luptă; un potenţial revoluţionar apreciabil îl avea tineretul. Prin entuziasmul, prin patosul şi spiritul lor de sacrificiu, tinerii însufleţiţi de marile idealuri sociale şi naţionale vor fi în primele rânduri ale forţelor revoluţionare, pentru a da societăţii româneşti o înfăţişare mai bună, mai dreaptă.

Mulţi fruntaşi erau la vârsta tinereţii. Toate aceste forţe sociale puteau răsturna cârmuirea retrogradă a boierimii, prin acţiuni unite şi bine organizate. Conducătorilor revoluţionari le revenea misiunea pregătirii luptei antifeudale. Marele patriot democrat-revoluţionar Nicolae Bălcescu scria că pregătirea ideologică a revoluţiei din 1848 a început de fapt cu însăşi mişcarea de la 1821. O contribuţie importantă o aduseseră programele societăţilor politice, artistice sau literare, elaborate în anii premergători revoluţiei sau în zilele desfăşurării ei.

Un rol deosebit îl va avea societatea politică secretă „Frăţia”, întemeiată din iniţiativa lui Nicolae Bălcescu cu cinci ani înainte de revoluţie. Datorită ţelurilor înalte pe care le urmărea, „Frăţia” a polarizat într-un timp scurt numeroşi aderenţi. În comitetul de conducere, alcătuit la începutul anului 1848 din 13 membri, intrau principalii fruntaşi revoluţionari: fraţii Nicolae şi Constantin Bălcescu, fraţii Nicolae şi Ştefan Golescu, fraţii Dumitru şi Ion Brătianu, Alexandru G. Golescu, zis şi Negru sau Arăpilă - spre deosebire de vărul său Alexandru C. Golescu, zis Albu -, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Ion Voinescu II, Christian Tell şi Ion Heliade Rădulescu, ce şi-a zis mai târziu şi Rădulescu.

Acest comitet revoluţionar a ales, în luna mai, o comisie executivă formată din Nicolae Bălcescu, A.G. Golescu şi Ion Ghica, care va avea un rol activ în organizarea şi pregătirea revoluţiei. Revoluţionarii români care se aflaseră în străinătate (Nicolae Bălcescu, A.G. Golescu etc.) se reîntoarseră în ţară în luna aprilie 1848, unindu-şi forţele cu cei de aici.

În cursul lunii mai, cu deosebire după evenimentele desfăşurate în Transilvania, la Blaj, starea de spirit a poporului devenise atât de aprinsă, încât în orice moment putea să izbucnească o acţiune revoluţionară de amploare. În cadrul unor întruniri secrete ţinute la Bucureşti, în luna aprilie, a fost elaborat planul politico-militar al revoluţiei. Potrivit acestui plan, mişcarea trebuia să înceapă la 9 iunie 1848 în diferite părţi ale ţării: în Bucureşti, la Islaz, la Ocnele Mari şi la Telega (Prahova). În stabilirea localităţilor se ţinuse seama de potenţialul lor revoluţionar şi de atitudinea favorabilă a garnizoanelor militare.

Lucrătorii de la salinele Telega şi Ocnele-Mari puteau deveni detaşamente de bază în revoluţie. În rândul lor desfăşurase o vie propagandă Nicolae Bălcescu. Pe linia Dunării, în dreapta şi în stânga Oltului, în apropiere de Islaz, se aflau unităţile militare de sub comanda maiorului Christian Tell şi a căpitanului Nicolae Pleşoianu, adepţi activi ai revoluţiei. Cârmuitorul judeţului Romanaţi, pe teritoriul căruia se afla localitatea Islaz, era Gheorghe Magheru, un înflăcărat patriot.

Pentru fiecare dintre centrele în care în ziua de 9 iunie urma să izbucnească mişcarea se repartizase câte unul sau mai mulţi fruntaşi: Nicolae Bălcescu în judeţul Prahova (Telega), fratele său, Constantin Bălcescu, în judeţul Vâlcea (Ocnele Mari), Ion Heliade Rădulescu, împreună cu Ştefan Golescu şi Christian Tell, la Islaz, în judeţul Romanaţi, C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu în Bucureşti. La pregătirea revoluţiei în Ţara Românească au participat şi unii cărturari transilvăneni refugiaţi aici, ca: Ion Maiorescu, Aaron Florian, Constantin Roman, Axente Sever etc.

Programul revoluţiei

În luna mai 1848, comitetul revoluţionar formulează programul, care sintetiza obiectivele şi sarcinile revoluţiei în 22 de articole. La loc de frunte se înseria independenţa „administrativă şi legislativă”, prin înlăturarea protectoratului străin şi întărirea autonomiei statului. Din cauza conjuncturii internaţionale nefavorabile nu se formulează deocamdată ideea independenţei depline şi a unirii politice.

Alte revendicări de ordin politic se refereau la desfiinţarea privilegiilor de clasă ale boierimii şi la schimbarea instituţiilor centrale ale statului; egalitatea în faţa legii, prin aceleaşi drepturi politice şi prin impunerea tuturor la impozite, în raport cu averea; o adunare obştească, în care să fie reprezentate toate stările societăţii; domn ales pe termen de cinci ani de acelaşi corp electoral; responsabilitatea miniştrilor şi a funcţionarilor; libertatea completă a tiparului; instituirea unei gărzi naţionale care să apere cuceririle revoluţiei.

O importanţă deosebită o avea, sub raportul conţinutului social al revoluţiei, articolul 13 al programului, care prevedea emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor, prin despăgubirea boierilor; înfăptuirea acestui punct din program însemna înlăturarea relaţiilor de producţie feudale, schimbarea radicală a fizionomiei sociale şi economice a societăţii.

Programul revoluţionar mai prevedea emanciparea mănăstirilor ce se aflau sub ascultarea patriarhilor din orientul ortodox şi secularizarea averilor acestora; dezrobirea ţiganilor de pe moşiile particulare prin despăgubire; învăţământul egal pentru toţi cetăţenii; desfiinţarea pedepsei cu bătaia cât şi . celei cu moartea; emanciparea izraeliţilor şi acordarea de drepturi politice oricăror compatrioţi de altă credinţă. Potrivit ultimului articol, o Adunare Constituantă urma să alcătuiască şi să voteze Constituţia, întemeiată pe acest program.

Aşadar, programul cuprindea atât reforme care interesau burghezia şi boierimea liberală, revendicări social-politice pentru masele populare, cât şi aspiraţii naţionale ale întregului popor. De aceea, el avea un hotărât caracter burghezo-democratic şi naţional. Elaborarea programului a fost rezultatul unei aprige confruntări de păreri între fruntaşii revoluţiei. După poziţia pe care au avut-o faţă de introducerea în program a unor revendicări sociale şi după atitudinea din timpul desfăşurării revoluţiei, se disting principalele curente din conducerea acesteia.

Curentul democrat-revoluţionar, în frunte cu Nicolae Bălcescu, a reprezentat punctul de vedere cel mai înaintat în revoluţie. Exprimând în mod fidel aspiraţiile mulţimii, democrat-revoluţionarii au dat importanţa cuvenită reformei agrare. „Revoluţia din 1848 se cuprinde pe de-a-ntregul în acest articol al 13-lea” - va scrie Nicolae Bălcescu. El înţelegea că numai o ţărănime liberă şi stăpână pe pământul pe care-l munceşte poate asigura viitorul ţării. Curentul liberal-radical, în frunte cu C.A. Rosetti, exprima, în primul rând, interesele păturilor mijlocii; el a sprijinit introducerea în program a reformelor largi democratice, dar n-a dovedit suficientă fermitate pentru realizarea practică a acestora.

Curentul liberal-moderat, în frunte cu Ion Heliade Rădulescu, reprezenta atât interesele burgheziei cât şi cele ale boierimii liberale; exponenţii lui au avut rezerve faţă de introducerea în program a unor revendicări pentru masele largi populare şi au amânat aplicarea lor în timpul revoluţiei. Ultimele două grupări politice vor fi dominante în viitorul guvern provizoriu, ceea ce va influenţa asupra desfăşurării revoluţiei. Explicarea scopului revoluţiei şi a sarcinilor cuprinse în program - pentru a fi mai accesibile maselor - s-a făcut într-o proclamaţie, care urma să fie citită în fiecare localitate cuprinsă de mişcare.

Începutul revoluţiei. Instaurarea regimului burghez

Din cauza măsurilor luate de domnitorul Gheorghe Bibescu, revoluţia nu a putut izbucni la data fixată în toate localităţile stabilite. La 9 iunie 1848 a început la Islaz, la 11 iunie la Bucureşti, pentru ca, în zilele următoare, să se întindă în întreaga ţară. La chemarea lui Radu Şapcă din Celei, preot care se bucura de mare popularitate în rândul maselor ţărăneşti, a lui Ion Heliade Rădulescu şi a altor fruntaşi revoluţionari, sute de săteni şi târgoveţi s-au strâns într-o mare adunare populară pe „Câmpul Regenerării” de lângă Islaz; printre participanţi se găseau şi militarii de sub comanda căpitanului Pleşoianu, care s-au alăturat poporului.

În faţa mulţimii entuziaste şi hotărâte de a lupta pentru eliberarea socială şi naţională, Ion Heliade Rădulescu a expus programul revoluţiei, care va intra în istorie sub denumirea de „Proclamaţia de la Islaz”. „Fraţi români... - se adresează Ion Heliade Rădulescu adunării - ...Străbunii noştri ne-au lăsat acest tricolor mândru, cu preţul sângelui lor. Străbunii străbunilor noştri ne-au lăsat o patrie niciodată îngenuncheată în faţa vrăşmaşilor, cu preţul vieţii lor. Noi trebuie să lăsăm copiilor noştri o moştenire măreaţă”.

Programul revoluţiei a fost primit cu mare însufleţire de mulţime, care s-a angajat prin jurământ să lupte pentru înfăptuirea lui. Guvernul provizoriu, constituit şi proclamat la Maz, era format din Ion Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu, maiorul Christian Tell, căpitanul N. Pleşoianu şi Popa Şapcă. El va exista până la formarea guvernului provizoriu în Bucureşti, cu care se va contopi (14 iunie). După citirea proclamaţiei şi constituirea guvernului revoluţionar, o impresionantă coloană a participanţilor la adunarea de la Islaz s-a îndreptat spre Craiova. La Caracal se alătură şi Gheorghe Magheru, cu un detaşament de dorobanţi.

Izbânda din Oltenia a precipitat evenimentele şi în capitală. O parte din conducătorii revoluţiei, adunaţi în casa lui Axente Sever din mahalaua Dobroteasa, au hotărât începutul mişcării pentru ziua de 11 iunie. La îndemnul agitatorilor şi în sunetul clopotului mitropoliei, grupuri mari de bucureşteni, în frunte cu tabacii şi sătenii din împrejurimi, cu steaguri, cocarde şi eşarfe tricolore, s-au îndreptat spre palatul domnesc.

Mesajul revoluţiei, Proclamaţia, a fost citită în Lipscani de către cadetul I. Magheru, iar în Piaţa Sf. Gheorghe de un alt tânăr, poetul I. Catina. Sub presiunea mulţimii şi lipsit de sprijinul armatei, Gheorghe Bibescu a fost silit să semneze Constituţia şi să recunoască noul guvern. Nicolae Bălcescu avea să scrie mai târziu că „revoluţia de la 11 iunie a fost cea mai frumoasă ce s-a întâmplat vreodată la un popor”.

După abdicarea domnitorului la 13-14 iunie, guvernul provizoriu a preluat puterea în stat până la alegerea unui nou „domn”. Prezidat de mitropolitul Neofit, care curând se va dovedi sprijinitorul reacţiunii boiereşti, guvernul „vremelnicesc”, ca organ suprem, era format din Ion Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru şi Gheorghe Scurtu, un comerciant. Ca secretari erau numiţi Nicolae Bălcescu, Al. G. Golescu (Negru), C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu.

În cabinetul ministerial (ministerul vremelnicesc) îşi menţin funcţiile de la 11 iunie N. Golescu (ministru din Lăuntru), Ion Heliade Rădulescu (ministru al Credinţei) şi colonelul Ion Odobescu (şef al Oştirii). Au fost numiţi ca membri noi I. Câmpineanu (ministru al Dreptăţii), C.N. Filipescu (ministru al Finanţelor) şi Ion Voinescu II (la Secretariatul statului). Marea adunare populară din 15 iunie, ţinută pe câmpul de la Filaret, numit de atunci Câmpia Libertăţii, a aclamat guvernul, a recunoscut Constituţia şi şi-a exprimat întreaga adeziune la cauza revoluţiei.

Poporul apără revoluţia

Noul regim instaurat prin revoluţie avea să fie o ţintă permanentă a reacţiunii interne şi externe, care urmărea restaurarea feudalismului. În această încleştare de forţe, care a durat trei luni de zile, masele populare au avut rolul hotărâtor în susţinerea revoluţiei. În prima parte a desfăşurării acesteia, reacţiunea a pus la grea încercare tânăra putere prin comploturi bazate mai ales pe forţele feudale interne.

Îndată după abdicarea lui Gheorghe Bibescu, elementele reacţionare, încurajate de pasivitatea guvernului, uneltesc un complot contrarevoluţionar, în complicitate cu colonelul I. Odobescu, şeful armatei, şi cu colonelul I. Solomon, comandantul regimentului din garnizoana Bucureşti. Sub pretextul de a „complimenta” guvernul la sediul acestuia de pe Podul Mogoşoaia (casele lui Dinicu Golescu), o delegaţie militară în frunte cu colonelul I. Odobescu a pus în aplicare planul reacţiunii în ziua de 19 iunie, reuşind să aresteze pe Ion Heliade Rădulescu, N. Golescu, Christian Tell etc. Revoluţia trecea prin grele momente; fără intervenţia imediată şi energică a maselor populare, ea şi-ar fi încheiat existenţa încă din aceste zile.

La vestea că guvernul a fost arestat, masele bucureştene au pornit în grabă spre centrul oraşului şi au înconjurat palatul. Colonelul I. Solomon ordonă să se tragă focuri de armă în mulţime; cad opt morţi şi mai mulţi răniţi. Acest fapt a îndârjit şi mai mult masele, care se declanşează într-un iureş irezistibil. Trecând în fruntea mulţimii, Ana Ipătescu şi Toma Gheorghiu au imprimat acesteia dârzenie şi hotărâre în luptă.

Pe străzile din jur au fost ridicate baricade; bucureştenii reuşesc să zdrobească complotul reacţiunii şi să elibereze guvernul. În opoziţie cu atitudinea fermă a maselor populare, guvernul va manifesta o neîngăduită toleranţă faţă de căpeteniile militare ale complotului. În aceste zile, Nicolae Bălcescu recomanda guvernului să procedeze cu energie şi să dea o pedeapsă exemplară complotiştilor. „în împrejurări grele şi extraordinare - spunea Bălcescu - trebuie măsuri extraordinare”.

Profitând şi de slăbiciunile guvernului, în mai puţin de zece zile, reacţiunea a putut pune la cale o nouă acţiune contrarevoluţionară. De data aceasta, boierimea reacţionară, cu sprijinul mitropolitului Neofit, a răspândit zvonul că trupe ţariste s-ar îndrepta spre Bucureşti. Intrând în panică, membrii guvernului au făcut greşeala de a părăsi capitala, în noaptea de 28-29 iunie, refugiindu-se spre Târgovişte. Adversarii revoluţiei reuşeau astfel să se reinstaleze la cârma ţării pentru două zile. O nouă intervenţie viguroasă a poporului a avut ca rezultat repunerea guvernului în drepturile sale.

Masele populare, înscriind o nouă pagină de curaj şi eroism, au făcut încă o dată dovada forţei lor hotărâtoare în revoluţie. Un rol important în menţinerea elanului revoluţionar al maselor l-au avut gazetele „Pruncul român” şi „Poporul suveran”, precum şi comisarii de propagandă, care explicau şi propagau intens ideile revoluţiei şi întăreau încrederea poporului în forţele sale. Nicolae Bălcescu sfătuia comisarii de propagandă „să facă pe popor să-şi simtă marea putere”, pe care să şi-o impună printr-o voinţă „tare şi statornică”.

Înfăptuiri ale revoluţiei

Încă din primele zile ale revoluţiei, guvernul a trecut la aplicarea unora din prevederile programatice. Printr-o suită de decrete s-a hotărât înfiinţarea steagului naţional: albastru, galben şi roşu, pe care era trecută deviza „Dreptate, frăţie”, desfiinţarea rangurilor civile, eliberarea tuturor arestaţilor politici, desfiinţarea robiei şi a cenzurii etc. Deoarece apărarea revoluţiei era o problemă de mare însemnătate, guvernul a luat măsuri pentru organizarea gărzii naţionale şi a unui corp de dorobanţi şi panduri voluntari, sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general.

O sarcină importantă care se afla în faţa guvernului era cea referitoare la Adunarea Constituantă. În problema convocării acesteia s-au ivit puternica divergenţe între conducătorii revoluţiei. În timp ce Nicolae Bălcescu susţinea dreptul de vot universal şi direct, Ion Heliade Rădulescu şi alţi moderaţi propuneau votul cenzitar, bazat pe avere. Problema convocării Adunării Constituante a rămas nerezolvată şi din cauza intervenţiei armate străine.

Problema fundamentală a revoluţiei care trebuia să-şi găsească o grabnică rezolvare era cea agrară. Ţărănimea cerea aplicarea imediată a articolului 13 din program, care prevedea înlăturarea servituţilor feudale prin împroprietărirea cu pământ. Guvernul a amânat însă soluţionarea acestei probleme acute, cerând clăcaşilor să-şi îndeplinească în continuare vechile obligaţii faţă de boieri, până la convocarea Adunării Constituante.

Întrucât în sate exista o puternică stare de spirit revoluţionară, ţăranii trecând chiar la acţiuni împotriva boierilor şi arendaşilor, guvernul a hotărât, la stăruinţa lui Nicolae Bălcescu, să se înfiinţeze o „comisie a proprietăţii”. Această comisie a fost alcătuită dintr-un număr egal de deputaţi: câte un reprezentant al boierilor şi al ţăranilor pentru fiecare judeţ. Ea trebuia să întocmească un proiect de lege agrară, care să fie prezentat viitoarei Adunări Constituante spre aprobare.

Agronomul moldovean Ion Ionescu de la Brad, un partizan al împroprietăririi ţăranilor, fusese numit ca vicepreşedinte al comisiei. În cadrul dezbaterilor purtate în „Comisia proprietăţii”, trimişii ţăranilor au exprimat, în cuvinte emoţionante, dorinţa arzătoare a maselor de la sate: „Apoi, după aceste jertfe, făcute cu sângele şi sudorile noastre - glăsuia unul dintre ei - n-ar fi cu păcat... ca tocmai noi să fim străini şi nevolnici în pământul nostru? Şi să nu ne putem bucura de un petic de pământ care să ne fie de o mângâiere a hranei”.

După mai multe zile de dezbateri (9-19 august), comisia proprietăţii n-a ajuns totuşi la hotărâri finale comune, din cauza opoziţiei boierimii. Dizolvarea comisiei de către Ion Heliade Rădulescu s-a dovedit inoportună, întrucât începuse să se întrevadă posibilitatea realizării unei înţelegeri. Astfel, problema agrară a rămas practic nerezolvată în 1848. De teama marii boierimi şi din cauza intervenţiei armate străine, burghezia şi boierimea liberală n-au îndrăznit să realizeze reforma agrară pe cale revoluţionară.

Statul naţional unitar român a fost un obiectiv comun al revoluţionarilor. Deşi nu a fost exprimată concret în program, pentru a nu stârni protestele Turciei şi ale Rusiei, ideea unirii principatelor a fost prezentă continuu în conştiinţa poporului şi în concepţia revoluţionarilor. La 13 iulie, gazeta „Pruncul român” publica un articol manifest intitulat „Către fraţii noştri din Moldova”, în care moldovenii erau îndemnaţi să răstoarne tirania pentru ca „toată naţia română să fie liberă, ca toată naţia română să alcătuiască un stat, un singur popor de fraţi”.

În programul său, publicat în primul număr la 19 iulie 1848, gazeta revoluţionară „Poporul suveran” declara că numai unirea provinciilor române poate să ducă România la mărire şi adevărată fericire. În august 1848, Vasile Alecsandri scria lui Nicolae Bălcescu şi celorlalţi revoluţionari români din Muntenia că „...dorul cel mai înfocat al unei mari partide din Moldova” este unirea acesteia cu „Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi Constituţie”.

Intervenţia reacţiunii externe. Înfrângerea revoluţiei

Revoluţionarii ştiau că evenimentele revoluţionare din ţară vor atrage duşmănia Porţii otomane şi a guvernului ţarist. Printr-o intensă acţiune diplomatică s-a încercat să se împiedice o intervenţie contrarevoluţionară a armatelor străine. S-au trimis agenţi diplomatici în capitalele mai multor state europene şi s-au făcut mari eforturi pentru realizarea unei solidarizări între revoluţia română şi celelalte revoluţii europene. La Constantinopol, pentru a preveni o acţiune comună ruso-turcă, Ion Ghica dădea asigurări guvernului otoman că revoluţia nu urmărea să rupă legăturile cu puterea suzerană.

Acţiunea forţelor contrarevoluţionare dinafară nu a putut fi însă oprită. Apelurile repetate ale boierilor şi presiunile diplomatice ale ţarului au grăbit intervenţia otomană. La 19 iulie încep să treacă Dunărea pe la Giurgiu trupe turceşti. Trimisul sultanului, Soliman Paşa, anunţa că intră în ţară cu misiunea de a proteja „vechile drepturi şi instituţiuni ale ţării”.

În acelaşi timp, cancelaria ţaristă, printr-o notă diplomatică, încerca să justifice hotărârea sa, în calitate de putere protectoare, de a interveni în Principate pentru „a restabili ordinea”. Revoluţionarii din Ţara Românească erau acuzaţi că urmăresc să răstoarne „ordinea legală” şi în Moldova, în scopul de a uni cele două principate surori într-un stat independent.

Sub ameninţarea intervenţiei cu forţa armată, Soliman Paşa a impus înlocuirea guvernului provizoriu cu o locotenenţă domnească, din care vor face parte Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu şi Christian Tell. Aceştia au acceptat ca noile instituţiuni să intre în vigoare atunci când vor primi aprobarea sultanului, ceea ce era un evident regres în mersul revoluţiei.

O delegaţie, din care făcea parte şi Nicolae Bălcescu, trebuia să prezinte Porţii otomane textul modificat al Constituţiei, pentru a obţine aprobarea şi recunoaşterea noului regim de către sultan. Delegaţia era hotărâtă să apere cu dârzenie drepturile românilor. Datorită manevrelor reacţiunii din ţară şi ale diplomaţiei ţariste, ea nu a fost primită şi, după o lungă aşteptare, a fost nevoită să se întoarcă în ţară.

Starea de spirit revoluţionară a maselor populare era în continuă efervescenţă, în ziua de 6 septembrie, în cadrul unei ceremonii funebre, a fost ars exemplarul oficial al Regulamentului organic şi al Arhondologiei (condica rangurilor boiereşti) simboluri ale vechii orânduiri. Trupele turceşti, însoţite de noul trimis al sultanului, Fuad-efendi, se îndreptau spre Bucureşti; o asemenea gravă împrejurare impunea organizarea grabnică a rezistenţei armate, ceea ce nu se va face. Nicolae Bălcescu, promotor şi susţinător al acestei idei, îşi punea mari speranţe în tabăra de voluntari şi panduri a lui Gheorghe Magheru de la „Câmpul lui Traian” (Râureni, judeţul Vâlcea) şi într-o colaborare militară cu forţele româneşti din Banat, conduse de Eftimie Murgu.

În dimineaţa zilei de 13 septembrie, Fuad-efendi a primit în tabăra de la Cotroceni o numeroasă delegaţie, căreia i-a anunţat restabilirea regimului regulamentar şi numirea lui Constantin Cantacuzino în funcţia de caimacam. Protestând energic, Nicolae Bălcescu şi alţi delegaţi au fost arestaţi. Ion Heliade Rădulescu şi Christian Tell s-au refugiat la consulatul englez. Lipsite de arme şi de conducători, masele bucureştene au încercat totuşi un efort suprem pentru a opri pătrunderea trupelor invadatoare în oraş; cavaleria turcă trece însă peste zidul viu al mulţimii neînarmate.

Înfruntând o grupare turcească de 20 de ori mai numeroasă, compania de pompieri de sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu, cu sprijinul ostaşilor din interiorul cazărmii regimentului 3, a înscris o pagină glorioasă de vitejie şi de curaj neînfricat în tradiţiile de luptă ale poporului şi ale armatei. Apreciind dârzenia şi spiritul de sacrificiu al românilor, Karl Marx a denumit bătălia din Dealul Spirii „baia de sânge de la Bucureşti”.

La 15 septembrie au început să treacă Milcovul şi unităţi ale armatei ţariste. În urma intervenţiei consulului englez, a lui Ion Heliade Rădulescu şi Christian Tell, care se refugiaseră în Transilvania, generalul Magheru a dizolvat tabăra de la Râureni, în ziua de 28 septembrie, „pentru a nu arunca patria în greaua poziţie de a purta război cu două puteri mari”. Regimul regulamentar restaurat, sprijinit de baionetele trupelor de ocupaţie, a trecut la măsuri represive.

Numeroşi participanţi activi la revoluţie au fost aruncaţi în închisoare, iar alţii au luat drumul exilului. Revoluţia de la 1848 a fost înfrântă printre altele datorită intervenţiei forţelor străine, care nu se puteau împăca cu eliberarea poporului român, cu formarea unui puternic sfat naţional român, în care vedeau un pericol pentru regimurile feudale din această parte a lumii.

Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 din Ţara Românească a înregistrat succese apreciabile; pentru o perioadă de trei luni a fost înlocuit regimul feudal cu un regim nou, burghez şi s-a dat ţării un program constituţional, în timpul revoluţiei s-a manifestat cu putere năzuinţa poporului spre libertăţi democratice, spre independenţă şi unitate naţională.

Check Also

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …

Adevărata organizare a statelor româneşti de către Mircea cel Bătrân în Ţara Românească şi de către Alexandru cel Bun în Moldova. Certurile lăuntrice între pretendenţii la coroana domnească. Luptele cu turcii

Când Mircea cel Bătrân luă în dibacele sale mâni puterea unică, necontestată, pentru a o …

Poziţia caimacamilor lui Scarlat Callimachi în timpul Revoluţiei din 1821

Susţinerile unor istorici despre sprijinul dat de Constantin Samurcaş răsculaţilor în Oltenia implică negarea caracterului …

Fiscalitatea în Moldova şi Ţara Românească (1774-1821)

Între 1774 şi 1829, regimul fiscal a rămas în esenţă ceea ce a fost în …

Decăderea clasei ţărăneşti, evreii şi viaţa boierilor din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Se întemeiase oare prin aceste reforme norocul de care principatele române fuseseră atâta vreme lipsite? …