Reviste şi tendinţe în evoluţia literaturii interbelice

Climatul epocii 1918-1944

După primul război mondial, Europa a intrat într-o perioadă de mari transformări politice şi sociale, ca urmare a prăbuşirii Imperiului Austro-Ungar şi a înfrângerii Germaniei, pe de o parte, şi a revoluţiei din Rusia, pe de altă parte. România cunoaşte şi ea o epocă nouă, în care elementul dominant îl constituie împlinirea idealului unităţii naţionale. Întregindu-se ţara şi sporindu-şi forţele creatoare, se accentuează tendinţa de depăşire a unui spirit oarecum provincial şi de integrare mai rapidă în ritmul european de modernizare. Cultura noastră începe să se raporteze stăruitor la ceea ce reprezintă ea în relaţie cu cultura europeană.

Această preocupare dă şi prima notă a literaturii interbelice: tendinţa de sincronizare, de „europenizare”, şi, concomitent, de valorificare, mai insistentă ca oricând, a originalităţii naţionale. Ascensiunea hitlerismului şi spiritul lui hegemonie transformă Europa cu o repeziciune uluitoare. Se regrupează forţele, se caută sau se impun alianţe. Literatura reflectă şi ea influenţa acestor stări de lucruri. Tendinţelor umaniste, democratice, dominante în epocă, li se opun forme de ideologie rasiste, fasciste, reacţionare. Luciditatea celor mai mulţi intelectuali se opune fanatismului altora, puţini, care cad sub influenţa acestor ideologii. Viaţa literară cunoaşte conflicte şi polemici violente.

În acest context, trebuie subliniat, se impun numeroase mari personalităţi ale literaturii române interbelice: Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, George Călinescu, Tudor Vianu etc.

Reviste şi curente. Viaţa culturală

După întreruperea provocată de război, ziarele cu pagină literară şi revistele literare sunt în continuă creştere numerică. Din cele aproximativ 300 de titluri de reviste literare, consemnate între 1918-1944, douăzeci au o apariţie de peste doi ani. Printre ele se numără: „Universul literar”, „Sburătorul”, „Ideea europeană”, „Viaţa românească”, „Gândirea”, „Contimporanul”, „Bilete de papagal”, „Cuvântul liber”, „Revista Fundaţiilor Regale” etc.

Viaţa românească îşi reia apariţia în 1920, tot la Iaşi, sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu. Prima serie, 1906-1916, fusese susţinătoarea ferventă a ideilor poporaniste. Cum, după război, ţăranii primiseră pământ şi drept de vot, gruparea „Vieţii româneşti” îşi anunţă schimbarea atitudinii: - „va rămânea sentimentul de simpatie şi solidaritate” faţă de ţărănime „dar nu mila, nu vina, nu datoria” - deşi orientarea generală va continua să fie înspre o democraţie rurală.

Grupul redacţional, alcătuit din nume precum Mihail Sadoveanu, Jean Bart, Gala Galaction, Mihail Ralea, Ionel Teodoreanu, Alexandru A. Philippide, Paul Zarifopol şi George Călinescu, se va bucura de colaborarea tuturor marilor scriitori ai vremii: Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Ion Pillat, George Topârceanu, Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Vinea etc.

Din 1930 revista se mută la Bucureşti (1930-1940, 1944-1946), conducerea efectivă fiind preluată de Mihail Ralea şi George Călinescu. Din 1948 va apărea seria a IV-a, care continuă şi astăzi. La „Viaţa românească” accentul se pune pe autenticitate şi pe specificul naţional înţeles ca dimensiune socială, nu biologică, important fiind poporul nicidecum rasa. Ortodoxismul excesiv al „Gândirii”, estetismul „Sburătorului” şi experimentele avangardiste îi vor fi deopotrivă străine.

Deschisă noului, „Viaţa românească” accepta „europenizarea” ca asimilare a progresului în ordine spirituală, nu ca „maimuţăreala”, „snobisme”, „declasare ascendentă, care formează tema comediei române de la Băcălia ambiţioasă a lui Russo până la Noaptea furtunoasă a lui Caragiale” (Garabet Ibrăileanu): „Dacă imitarea ar aduce lucruri autentice, viabile, opere frumoase (ipoteza e absurdă, căci e bazată pe o contradicţie între termeni, între imitare şi autentic) încă critica ar trebui s-o combată şi să susţină originalitatea specifică, pentru că or fi admirabili Anatole France şi Marcel Proust (şi suntem cei dintâi să-i admirăm superlativ şi să-i declarăm incomparabili), dar e mai util pentru economia universala estetică să avem pe lângă un France sau un Proust, nu încă un France şi un Proust, ci un Creangă şi un Sadoveanu şi chiar scriitori mai mici, numai să fie o notă originală în literatura lumii. Hanul Ancuţei nu ni-l poate da altcineva de aiurea, şi ar fi păcat să nu existe Luceferii plini de voie şi de har ai domnului Arghezi ne dau splendoarea cerului atât de româneşte văzută şi simţită în veacuri de pe vreun picior de plai de păstorii evlavioşi, care au lăsat în urmaşul lor «saricele pline de oseminte». Şi ar fi păcat să nu existe şi acest cer în literatura universală”. (Garabet Ibrăileanu - „Viaţa românească” nr. 1 din ianuarie 1928)

Cum literatura este „expresia cea mai directa a sufletului unui popor, ea nu poate fi împrumutată”. Reminiscenţe ale ideologiei poporaniste se vor vădi în încrederea în rolul social, moral, pe care literatura îl are asupra aceluiaşi popor: „Generaţia noastră, dacă îşi simte vreo chemare, va trebui să dea lupta pe terenul etic. Va trebui să combată cu disperare bizantinismul, fanariotismul, şiretenia, pehlivănia, scepticismul trivial şi jovialitatea zeflemistă cu care românul nostru trece uşor peste cele mai tragice situaţii. Revendicăm pentru onoarea acestui popor puţin sentiment tragic al existenţei şi puţină amărăciune conştienta în locul operetei sinistre care ne macină energiile cu vesela indiferenţă şi nesimţită inconştienţă. Cu alte cuvinte, să creăm o etica românească” - Mihail Ralea („Viaţa românească” nr. 1 din ianuarie 1928)

Gata să polemizeze cu isme care i se păreau „deviaţiuni”, „Viaţa românească” interbelică a evitat a fi „prea pornită pe o singură cale”, izbutind, astfel, să se impună ca o revistă de prestigiu în epocă şi promovând valori indiscutabile ale culturii române: „Toate concepţiile estetice, toate nuanţele, toate curentele literaturii din timpul apariţiei „Vieţii româneşti” - se preciza în prospectul care îi anunţa, în 1920, reapariţia - s-au oglindit în paginile acestei reviste care, profesând în domeniul literar desăvârşita libertate de gândire, a acordat tuturor o egală ospitalitate, fără alt criteriu decât talentul şi fără altă restricţie decât: tendinţe împotriva concepţiilor democratice ale revistei” (Presa literară româneasca, ediţie Ion Hangiu, vol. II)

Dacă înainte de război principalele discuţii din reviste se purtau în jurul sămănătorismului, poporanismului sau simbolismului, în perioada interbelică disputele literare se duc în jurul modernismului şi al tradiţionalismului. Cel dintâi termen apare ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu asupra dezvoltării literaturii şi se referă la principalele elemente înnoitoare, în poezie, proză, critică, pe care doctrina lovinesciană le propune. Tradiţionalismul este o reacţie la modernism: continuând idei şi forme vechi, fără însă a le repeta aidoma, el promovează, în general, o literatură de orientare artistică moderată sau chiar retrogradă, din perspectivă modernistă.

Sub acest aspect, principalele reviste care au creat adevărate curente de idei sunt „Sburătorul” (reprezentând tendinţa modernistă, de sincronizare cu literatura europeană) şi „Gândirea” (promotoare a curentului tradiţionalist). Toate publicaţiile dintre 1919 şi 1944, cele mai multe eclectice sub raportul programului, tind să se polarizeze în funcţie de poziţia faţă de modernism şi tradiţionalism.

„Sburătorul” şi contribuţia lui Eugen Lovinescu la modernizarea literaturii române

Gruparea de la „Sburătorul” cuprinde revista şi cenaclul literar cu acelaşi nume. Revista a apărui la Bucureşti, între 1919-1922 şi 1926-1927, sub conducerea lui Eugen Lovinescu. Cenaclul a avut o existenţă mult mai îndelungată (din 1919 până în 1947, patru ani după moartea lui Lovinescu) şi a jucat în epocă un rol la lei de important cu cel jucat de „Junimea” în secolul trecut.

Obiectivele grupării erau promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române. Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar, Ilarie Voronca, Anton Holban, Gheorghe Brăescu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu şi Vladimir Streinu. Eugen Lovinescu obţine şi colaborarea unor scriitori mai vechi (Ion Minulescu, Victor Eftimiu) sau îi încurajează pe cei care au debutat în alte reviste, dar dovedeau o orientare modernă a scrisului lor (Liviu Rebreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu).

Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai îndelungat de constituire. La început, Lovinescu nu formulează un program ideologic şi nu adoptă o formulă unică, propunându-şi să câştige de partea sa talente mai vechi sau să descopere altele noi. Pe măsură ce-şi încheagă sistemul teoretic, înrâurirea lui asupra tendinţei de modernizare a literaturii se accentuează, stârnind un adevărat curent de idei.

Principalele cărţi de doctrină ale lui Eugen Lovinescu sunt: Istoria civilizaţiei române moderne (vol. I-III, 1924-1925) şi Istoria literaturii române contemporane (vol. I-V, 1920-1929). În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică. În condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin dezvoltate suferă influenţa binefăcătoare a celor avansate. Influenţa se realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare, apoi, după implantare, se stimulează crearea unui fond propriu.

Teoria imitaţiei era preluată după francezul Gabriel Tarde, psiholog şi sociolog, care explica viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor sufleteşti. Extinzând observaţii juste de la nivelul individului (care se formează, într-adevăr, în prima parte a existenţei sub influenţă, deci prin imitaţie) la nivelul societăţii, teoria - deşi pătrunzătoare - este deficitară prin faptul că nu acordă suficientă atenţie factorilor interni, fundamentali pentru evoluţia oricărui fenomen.

Analizând faptele politice şi culturale ale civilizaţiei româneşti, Eugen Lovinescu consideră că modernizarea a început după pătrunderea în ţările române, la începutul secolului al XIX-lea, a ideilor inovatoare din Europa. Societatea românească a întors spatele inerţiei orientale şi, preluând formele occidentale, a creat premisele dezvoltării unui fond modern. Fenomenul formelor fără fond, de care vorbise Titu Maiorescu, este acceptat de Eugen Lovinescu, dar criticul „Sburătorului” îl socoteşte inevitabil şi creator: formele pot să-şi creeze uneori fondul, susţine el, spre deosebire de Titu Maiorescu. România modernă ar fi fructul acestui proces şi el s-a realizat în ciuda opoziţiei forţelor conservatoare. Eugen Lovinescu propune eliminarea rapidă a decalajelor culturale şi modernizarea literaturii române, deci sincronizarea cu spiritul veacului.

Principiul sincronismului în literatură însemna în mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitaţie servilă, de un împrumut fără discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene. Prin modernizare, Eugen Lovinescu înţelege, în fond, depăşirea unui spirit „provincial”, deci nu opoziţie faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic în creaţia de cultură - pe care nu-l contestă - ci la sublinierea necesităţii de înnoire.

În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, deci cu chiar ritmul de dezvoltare a propriei societăţi, cu ideile, forţele şi problemele ei, sunt necesare, după părerea lui Eugen Lovinescu, câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic. Aceste mutaţii constau în: trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană: cultivarea prozei obiective; evoluţia poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei şi a poeziei; dezvoltarea romanului analitic.

În activitatea concretă de critic literar (volumele de Critice), Eugen Lovinescu nu a rămas prizonierul propriilor teze, apreciind cu generozitate opere care nu răspundeau pe de-a-ntregul ideilor sale în legătură cu modernizarea literaturii, dar dădeau, în schimb, garanţia valorii estetice. Exemplul cel mai cunoscut, în acest sens, este preţuirea acordată romanului Ion, de Liviu Rebreanu, neacceptat de ideologii literaturii „ţărăneşti” - Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu. Aceeaşi atitudine manifestă şi faţă de unii scriitori sau opere aparţinând tendinţei tradiţionaliste de la „Gândirea”, în schimb, a privit cu îngăduinţă şi uneori cu reticenţă producţiile avangardismului, pe care îl considera un „modernism dirijat”.

Toate acestea demonstrează că programul modernist al lui Eugen Lovinescu a fost susţinut de o remarcabilă capacitate de percepţie a valorii, ceea ce l-a salvat de multe ori de rigiditate, spiritul său critic fiind mai cuprinzător decât propria lui ideologie.

Concluzii

Modernismul lovinescian, bazat pe principiul sincronismului şi pe teoria imitaţiei, aplicând cu consecvenţă criteriul estetic în judecata operei de artă (fără neglijarea celorlalţi factori), militând pentru integrarea tradiţiei, a specificului naţional într-o formulă estetică aflată la nivelul de dezvoltare al sensibilităţii europene, poate fi considerat - în ciuda unor inevitabile erori - drept un moment pozitiv în evoluţia culturii şi a literaturii române.

„Gândirea” şi alte publicaţii tradiţionaliste

„Gândirea” apare la Cluj, în 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu şi D.I. Cucu, ca revistă „literară, artistică, socială”. În 1922 se mută la Bucureşti; trece sub conducerea lui Nichifor Crainic, îşi încetează activitatea în 1944. Colaboratori: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu etc.

„Gândirea” se situează de la început pe o linie tradiţională. Cezar Petrescu afirma, în primul număr, că, în faţa „spiritului internaţionalist”, revista avea să apere „românismul”, adică ceea ce e specific „sufletului naţional”, vieţii autohtone. Poziţia este mai veche în cultura noastră, dar ideologii gândirişti, accentuând ideea rupturii dintre civilizaţie şi cultură, socoteau că între formulele de viaţă, împrumutate din Apus, şi sufletul poporului român, caracterizat de o „simţire fragedă, aproape copilărească”, de o „tinereţe primitivă”, există o incompatibilitate de sens.

Din vechile curente tradiţionaliste, mai ales din sămănătorism, se preluase ideea că istoria şi folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor, dar gândiriştii considerau viziunea prea strâmtă, preponderent materială: „Sămănătorul” a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii româneşti” - susţinea Nichifor Crainic (Sensul tradiţiei, „Gândirea”, an IX nr. 1, 2, 1929). Vechilor factori ai specificităţii noastre naţionale li se adaugă unul nou, de factură spirituală - credinţa religioasă ortodoxă -, care ar fi, după părerea lor, element esenţial de structură a sufletului ţărănesc. Consecinţa acestei teze era că opera de cultură cu adevărat românească - care ar exprima, cu alte cuvinte, în modul cel mai înalt specificul naţional, „ethosul” - trebuia să includă neapărat, în substanţa ei, ideea de religiozitate.

Poezia publicată în paginile „Gândirii” a mers pe o linie puternică de spiritualizare a existenţei, căutând să surprindă particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone, a riturilor şi credinţelor străvechi (Lucian Blaga, Ion Pillat, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu). În acelaşi timp s-a dezvoltat o lirică a teluricului, care elogia elementarul, exploziile vitale, sevele pământului, vigoarea şi expansiunea existenţei (Aron Cotruş). Alături de poezie, „Gândirea” a cultivat proza, prin Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu, şi dramaturgia prin Lucian Blaga, Adrian Maniu, Dan Botta etc.

„Revista Fundaţiilor Regale”

Cea mai influentă revista în epocă, după „Viaţa românească”, „Revista Fundaţiilor Regale” a apărut lunar la Bucureşti, în doua serii: 1934-1945 şi 1945-1947. Fără un program estetic prestabilit, revista îşi propunea să fie „o publicaţie cu rădăcini în toate terenurile activităţii naţionale”, un periodic „în afară de orice tradiţie, sortit să întemeieze trainic o tradiţie”. Paul Zarifopol, primul ei redactor-şef, elogiază „Junimea” pentru „frontul energic contra oricărei grimase a culturii”, aşezând noua revistă în descendenţa grupării maioresciene: ,,Prin acţiunea ei, acea grupare ne-a lăsat o moştenire şi preţioasă, şi grea: aceea a unei obligaţii supreme de a combate cultura neautentică”.

După moartea lui Paul Zarifopol, în iunie 1934, preia conducerea Camil Petrescu, apoi Dumitru Caracostea (1941-1945). Seria nouă îl are ca director pe Alexandru Rosetti, iar ca redactor-şef pe acelaşi Camil Petrescu. Dintre colaboratorii de marcă ai revistei îi amintim pe Tudor Arghezi, Gala Galaction, Adrian Maniu, George Topârceanu, Ion Barbu, George Călinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Alexandru A. Philippide, Hortesia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Mihail Sebastian etc. Câteva fragmente din două articole-bilanţ semnate de Camil Petrescu sunt în măsură să contureze atât orientarea generală a revistei, cât şi locul pe care şi-l revendică în peisajul cultural interbelic.

„Contimporanul” şi alte publicaţii de avangardă

Un modernism categoric, de frondă, alcătuind aşa-zisa mişcare de avangardă artistică, a fost promovat la noi de revistele „Contimporanul” (1922-1932), „Punct” (1924-1925), „Integral” (1925-1927), „Urmuz” (1928), „unu” (1928-1932), „Alge” (1930-1931) etc. Avangardismul european are ca punct de plecare curentul nonconformist şi anarhic cunoscut sub numele de dadaism, iniţiat la Zurich în 1916 de românul Tristan Tzara, devenit ulterior poet de limba franceză.

Împreună cu alţi intelectuali de diverse naţionalităţi, veniţi într-o ţară neutră pentru a nu participa în nici un fel la marea conflagraţie mondială care izbucnise în 1914, Tristan Tzara, Marcel Iancu, Hugo Ball, Hans Arp etc. lansează o mişcare culturală şi artistică de discreditare completă, de negare a artei tradiţionale, ca semn al unui dispreţ teribilist, aproape adolescentin, faţă de filistinismul burghez, faţă de o lume incapabilă să oprească barbaria şi crima.

Dadaismul cultiva antiliteratură, antimuzica, antipictura, inventând cele mai năstruşnice tehnici de „creaţie”, toate având la bază incoerenţa, lipsa de logică, absurdul. Mişcarea se autodizolvă în 1921. Spiritul acesta de negare a valorilor consacrate se echilibrează treptat printr-o tendinţă de căutare a unor formule artistice noi şi de explorare a unor spaţii tematice inedite: tehnica modernă, visul, subconştientul etc. Iau naştere, astfel, noi curente de avangardă, dintre care mai importante sunt, în literatura română, constructivismul şi suprarealismul. Constructivismul românesc s-a grupat în jurul revistei „Contimporanul”, condusă de Ion Vinea, care a solicitat colaborarea nu numai a scriitorilor, dar şi a altor artişti: pictori, sculptori, actori, regizori: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Felix Aderca, Benjamin Fundoianu, Ilarie Voronca, Marcel Iancu, Constantin Brâncuşi, Miliţa Petraşcu, Ştefan Roll, F. Brunea-Fox etc.

Ideea esenţială a constructiviştilor era necesitatea unei corespondenţe între artă şi spiritul contemporan al tehnologiei moderne, care inventează forme noi, concurând natura. Arta trebuie să „imite” tehnica modernă, plăsmuind şi ea forme „pure”, complet imaginare. Artistul trebuia să fie un creator de valori estetice, fără corespondenţe sau ecouri în planul naturii, al realităţii imediate. Se încuraja astfel pictura abstractă, nonfigurativă (armonie de senzaţii cromatice) sau cubismul (care descompunea percepţia vizuală a obiectelor, recompunând-o arbitrar), stilizarea energică a sculpturii (Constantin Brâncuşi), sincretismul artelor (se vorbea de pictopoezie şi de jazzbandul frazelor), colajul poetic, funcţionalismul arhitectural.

Privite în perspectiva evoluţiei ariei în următoarele decenii, aceste tendinţe - nu toate - după ce au depăşit faza teribilismului teoretic şi a unor experimente gratuite, şi-au confirmat valabilitatea şi au impus mari artişti, cum ar fi sculptorul din Hobiţa Gorjului, Constantin Brâncuşi, care a creat forme noi, stilizate într-un vechi spirit românesc. Pe drept cuvânt, opera lui este considerată fundamentală şi determinantă pentru întreaga dezvoltare a sculpturii moderne. Alte reviste constructiviste: „Punct” şi „Integral”.

Suprarealismul a fost teoretizat şi practicat la revistele „unu”, „Urmuz” şi „Alge”. În paginile lor semnează şi unii colaboratori de la „Contimporanul” şi „Integral”, ca Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Benjamin Fundoianu, Marcel Iancu şi Victor Brauner, dar şi nume noi, ca Geo Bogza, Saşa Pană, Gellu Naum, Aurel Baranga, Miron Radu Paraschivescu, Virgil Teodorescu etc. Pornind din dadaism, manifestând deci acelaşi spirit teribilist al negaţiei, suprarealismul - iniţiat de poetul francez Andre Breton - a dat câteva nume ilustre în arta europeană, cum ar fi scriitorii Louis Aragon, Paul Eluard, Jacques Prevert sau pictorii Max Ernst, Salvador Dali, Giorgio de Chirico, Paul Klee, Pablo Picasso etc.

Programul suprarealismului urmărea pătrunderea artei în planul inconştientului, al visului, al delirului, în acele spaţii umane care scăpau controlului conştiinţei. Suprarealiştii considerau că adevărata realitate a omului apare deformată de către cenzura conştiinţei, care introduce numeroşi factori de modelare convenţională, schematică a fiinţei umane. Pătrunzând direct în subconştient, arta ar aşeza omul în realitatea lui integrală, adevărată, într-o „suprarealitate” autentică, neipocrită.

Aceste teorii se bazau pe tezele filosofului francez Henri Bergson şi, mai ales, ale medicului vienez Sigmund Freud, creatorul psihanalizei, asupra inconştientului. Tehnica de realizare artistică era dicteul automat, care constă în încercarea de transcriere rapidă a cuvintelor, propoziţiilor, frazelor (în pictură - a senzaţiilor cromatice, vizuale), ca şi cum ar ieşi spontan din fluxul continuu al subconştientului. Condiţia esenţială era ca raţiunea să nu exercite nici un fel de control.

Folosind, pe lângă dicteu, şi alte tehnici ale combinării întâmplătoare, supra-realismul a ajuns uneori să scoată imagini insolite, de o mare fluenţă, asemănătoare cu cele produse în vis. Influenţa suprarealismului s-a exercitat în mod deosebit asupra picturii şi poeziei. (în proză a fost încurajat reportajul, datorită faptului că el reprezenta o renunţare la ficţiune şi părea suprarealiştilor mai autentic). Dintre poeţii români ai avangardei cel mai valoros este Ilarie Voronca (1903-1946). Ceilalţi s-au manifestat ulterior în alte direcţii (Geo Bogza, Aurel Baranga) sau pur şi simplu n-au supravieţuit momentului avangardist (Ştefan Roll, Saşa Pană).

În avangardismul românesc, o poziţie singulară deţine Urmuz (Demetru Dem. Demetrescu-Buzău), autor al unor bucăţi în proză şi al fabulei Cronicari, publicate de Tudor Arghezi, adevărate exerciţii dadaiste (fără ca autorul să fi avut vreo legătură cu dadaismul), în care se cultivă un umor „negru”, bazat pe absurd.

Check Also

Ştefan cel Mare şi noua şcoală literară

Bucovina intrase în stăpânirea Austriei, şi măsurile de orânduire a mănăstirilor luate de împăratul Iosif, …

Literatura orală a clasei stăpânitoare în timpul feudalismului pe teritoriul României

Clasa stăpânitoare a avut şi ea de timpuriu literatura sa de curte, preamărind în cântecele …

Literatura ştiinţifică în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

În ce priveşte literatura ştiinţifică, aceea de un nivel mai ridicat circula fie în manuscris …

Literatura populară în Moldova şi Ţara Românească în secolele XVII-XVIII

În ce priveşte creaţia populară din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, suntem într-o situaţie …

Ştefan cel Mare în literatura poporului. Pomenirea lui în timpurile din urmă

Poporul era întrebat deci şi el despre Ştefan cel Mare, după ce vorbiseră despre dânsul …