Restauraţia din Anglia

Noul suveran pe care Anglia îl aştepta ca pe un salvator, după ce vreme îndelungată îl proscrisese, nu avea nimic din personajul serafic imaginat de zeloşii slujbaşi ai tatălui său, regele martir. Cu buzele groase şi senzuale, nasul viguros, ochii batjocoritori, el reamintea mai curând pe bunicul său, Henric al IV‑lea, decât obrazul nobil şi sumbru al tatălui său.

De la bearnez moştenise veselia, spiritul, gustul pentru femei. Îndelungatul său exil nu-l acrise, ci îi dăduse experienţa sărăciei şi hotărârea fermă de a nu „se mai îmbarca pentru călătorii”. De aceea, s‑a ferit, în pofida insistenţei mamei şi a surorii sale Henrieta, amândouă catolice, să se convertească. Fusese atras de catolicism, poate şi convins; dar îşi amintise de pasiunea puritanilor şi nu voise să‑şi compromită tronul.

Pentru a-l feri de pericolele de la curtea papistă din Saint‑Germain, credinciosul său sfetnic, Hyde, îl condusese în Olanda, la soră‑sa Maria, soţia lui Wilhelm de Orania. Acolo iubise o tânără refugiată din Ţara Galilor, Lucy Walters, şi avusese de la ea un bastard, pe care-l făcu duce de Monmouth. Traiul unui prinţ, exilat e greu: Carol împrumutase bani de la curtea Franţei, de la curtea Spaniei. Viaţa lui precară făcuse din el un bărbat mai curând fermecător decât maiestos, mai curând abil decât scrupulos. Era ferm decis, dacă viaţa îi va surâde vreodată, să se bucure de ea din plin.

Ceea ce s‑a văzut destul de bine când a devenit rege şi când miniştrii săi, căutându-l ca să‑i vorbească de treburile statului, îl găseau jucându‑se cu câinii sau mângâindu‑şi amantele. Când a debarcat, la 25 mai 1660, pe plaja de la Dover, primarul i‑a oferit o Biblie. Carol a răspuns „că‑i tocmai ceea ce‑şi dorea mai mult pe lume”. Succesorul lui Cromwell avea simţul umorului, dar spiritul ireverenţios.

Londra îi făcu o primire călduroasă. „Şoselele erau presărate cu flori, pe străzi atârnau pretutindeni tapiserii; clopotele sunau, vinul curgea în urcioare... Eram pe Calea Ştrandului - scrie Evelyn -, priveam la toate acestea şi-l binecuvântam pe Dumnezeu. Şi totul s‑a făcut fără a se vărsa o picătură de sânge şi de către aceeaşi armată a cărei rebeliune îl alungase...”.

Carol al II‑lea, întorcându‑se zâmbind către cineva din suita sa, îi spuse: „a fost desigur, propria lui greşeală că a lipsit atâta vreme, căci nu întâlnea pe nimeni care să nu fi dorit întoarcerea sa”. Nestatornicia poporului este surprinzătoare. Toată comportarea lui Carol ar fi trebui să‑i scandalizeze pe supuşii săi. Odată cu bagajele aducea şi o frumoasă amantă, pe Barbara Villiers, care avea să devină lady Castlemaine, cu care şi‑a petrecut, în mod cinic, prima sa noapte la Whitehall.

Curând fu înconjurat de un adevărat harem şi moravurile curtenilor imitară pe ale regelui. Dar după restricţiile puritane, puţină extravaganţă nu displăcea. „Desfrâul deveni loialism, seriozitatea deveni rebeliune”. Regele se deprinsese în tinereţea sa rătăcitoare cu hoinăreala şi lipsa de răspundere. El lăsă toată puterea reală sfetnicului său din exil, Eduard Hyde, pe care-l făcuse lord Clarendon. Începuturile acestei guvernări n‑au fost lipsite de abilitate.

Un act de „indemnizaţie şi uitare” linişti pe cei care luaseră parte la rebeliune. Au fost executaţi numai regicizii, într‑un măcel dezgustător. Trupurile lui Cromwell şi încă ale câtorva fură dezgropate, spânzurate, apoi îngropate la piciorul spânzurătorii. Ca la orice restauraţie, prietenii de zile grele se socotiră prost trataţi. Legea amnistiei îi decepţionase. „Indemnizaţii pentru duşmanii regelui, uitare pentru prietenii săi”, spuneau ei cu amărăciune. Această politică moderată, care supără pe câţiva cavaleri extremişti, îi câştigă repede de partea monarhiei pe squireii din partida lui Cromwell.

Restauraţia putea să‑şi îngăduie căderea unor capete cu condiţia să respecte averile dobândite. Clarendon avu inteligenţa să plătească solda trupelor republicane până la ultimul penny. Fapt care i‑a permis să lase la vatră această redutabilă armată fără să aibă loc nici un conflict. Cincizeci de mii de veterani ai lui Cromwell se împrăştiară pe tot întinsul Angliei; spre onoarea lor, s‑a constatat că nici unul n‑a fost văzut cerând de pomană şi nimeni dintre ei nu a făcut vreun rău. Puritanismul avea şi părţile sale bune.

Ca să nu mai fie silit „să se îmbarce pentru călătorii”, Carol era decis să guverneze în mod legal. Mare admirator al lui Ludovic al XIV‑lea, dorinţa lui secretă era să întărească „pe cât posibil” prerogativele sale şi să pregătească „pe cât posibil” emanciparea catolicilor, dar totul fără a ajunge la vreun conflict. În 1661 convocă parlamentul. În Convenţia care-l rechemase, presbiterienii şi cavalerii îşi împărţiseră locurile. De astădată, ţara a adus un parlament „mai regalist decât regele şi mai anglican decât episcopii”, foarte devotat intereselor proprietăţii funciare şi bisericii statornicite. Aleşii erau în cea mai mare parte tineri.

„Am să‑i păstrez - spuse regele - până ce vor căpăta barbă” şi, într‑adevăr, a păstrat parlamentul acesta timp de 18 ani, dar atât de puternică era acum la englezi nevoia instinctivă de libertate, încât chiar şi această Cameră fără pereche se arătă hotărâtă să nu dea regelui nici armată permanentă, nici resurse suficiente pentru ca să se poată lipsi de parlament, nici tribunale de prerogativă. Regele, pe de altă parte, îşi amintea de cele întâmplate tatălui său şi se feri să treacă peste aceste limite. Nici o frână constituţională nu‑i fusese impusă, nici un cabinet responsabil nu se interpunea între monarh şi Cameră.

Dar Carol a ştiut întotdeauna să‑şi demită la timp miniştrii, când deveneau impopulari, aşa încât parlamentul era stăpân de fapt, dacă nu de drept. Ambasadorul Franţei spunea că regimul acesta nu era monarhic şi se mira auzindu‑i pe luntraşii de pe Tamisa discutând politică cu „milorzii”. În secolul următor, Montesquieu îşi va arăta surpriza de a vedea un zidar citind un ziar pe acoperiş. Educaţia politică a acestui popor a început mult mai devreme decât educaţia naţiunilor de pe continent.

Dacă puritanii s‑au aşteptat la toleranţă religioasă din partea regelui, au fost decepţionaţi. Parlamentul şi Clarendon se arătară foarte severi faţă de actele independente şi chiar faţă de presbiterieni. Patru legi alcătuiau Codul Clarendon şi impuneau un conformism riguros. Prima obliga pe toţi primarii şi funcţionarii municipali să renunţe la Covenant‑ul presbiterian şi să primească sacramentele anglicane; a doua obliga pe toţi pastorii protestanţi să ceară hirotonisirea de către un episcop, să se servească de cartea de rugăciuni şi să accepte liturghia engleză; a treia interzicea orice slujbă religioasă neanglicană la care ar participa mai mult de 4 credincioşi; a patra obliga preoţii neconformişti să se retragă la cel puţin 5 mile de parohia unde au predicat.

Aceste legi avură efecte profunde asupra vieţii Angliei. Ele desăvârşiră aderarea squirei-lor la anglicanism, căci imposibilitatea pentru un disident de a ocupa un post politic sau civic îi constrângea la supunere pe toţi care aveau ambiţii sau interese. Alianţa, în fiecare sat, dintre squire şi parson, dintre biserică şi domeniu, datează din vremea aceea. Dar mulţi dintre aceşti aderenţi îşi păstrară sufletele de disidenţi şi ei vor fi aceia care mai târziu, împreună cu scepticii şi cu raţionaliştii, vor susţine în politică partidul whig.

Codul Clarendon făcu aproape imposibil presbiterianismul în Anglia; sectele, mai puţin organizate, supravieţuiră. Izolând o categorie de oameni cărora le refuza drepturile politice, codul acesta sfârşi prin a modela tipul atât de important în istoria Angliei, al disserater‑ului, care a acceptat, pentru a rămâne fidel ideilor sale, de a intra în conflict cu puterea şi care nu se va teme în nici o împrejurare să înfrunte opinia publică. Vom regăsi pe acest disident, sub diverse înfăţişări, în secolele următoare, şi influenţa sa va fi mare, deoarece curajul său intelectual va fi fără margini.

Clarendon se uză repede la putere. Între curteni tineri şi cinici, era un bătrân slujbaş pompos, gutos şi moralizator. Frumoasele prietene ale regelui îşi băteau joc de el; ducele de Buckingham  îl imita în cerc restrâns pe cancelar; Carol, ingrat, râdea şi el. Nu mai trebuia pentru a se descotorosi de această rămăşiţă din vechea generaţie decât un pretext. Evenimentele aduseră pretexte cu ghiotura:

  • fratele regelui, Iacob, moştenitorul tronului, se îndrăgostise în timpul exilului, de fata lui Clarendon, Anna Hyde; se căsători cu ea, mai întâi în secret, apoi în mod public; din această căsătorie aveau să se nască două suverane engleze: Maria (care se mărită cu Wilhelm al III‑lea de Orania) şi regina Anna; când avusese loc căsătoria, nu fusese pe placul opiniei publice şi stârnise spiritele împotriva lui Clarendon, care, totuşi, se făcea că se opune;
  • Clarendon a fost răspunzător de căsătoria lui Carol al II‑lea cu o prinţesă de Braganza, o portugheză catolică şi care, în afară de aceasta, se dovedi curând sterilă; o căsătorie portugheză nu era o crimă tot aşa de gravă ca o căsătorie spaniolă, dar nu era greu să se spună, şi s‑a spus chiar, împotriva oricărei aparenţe de adevăr, că Clarendon alesese o regină sterilă pentru a asigura tronul nepoţilor săi;
  • Clarendon a vândut Franţei Dunkerque pentru 500.000 de pistoli şi a fost acuzat că a primit un comision;
  • în 1665, oraşul Londra, în care mişunau 500.000 până la 600.000 de locuitori pe străzile înguste şi murdare, a fost pustiit, într‑o lună de iunie puţin mai călduroasă, de o epidemie de ciumă tot atât de îngrozitoare ca ciuma neagră; 70.000 de cadavre trebuiră să fie aruncate în groapa comună;
  • câteva luni mai târziu, un imens incendiu a distrus două treimi din Londra; dintr‑o dată, biserici, edificii publice, mii de case fură cuprinse de‑a valma de flăcări; nimeni neputând stăvili focul, Samuel Pepys şi vecinii săi fură siliţi să sape gropi în grădinile lor ca să bage în ele vinul şi brânza de parmezan. Incendiul nu fu oprit decât aruncându‑se în aer străzi întregi; mulţimea, care vrea ca marile evenimente să aibă cauze mari şi misterioase pe deasupra, i‑a acuzat pe papişti, pe francezi şi pe Clarendon;
  • în sfârşit, în 1667 o flotă olandeză a urcat Tamisa şi a ajuns până la Chatham ca să dea foc navelor engleze; de când cu ciuma şi incendiul, panica, gata să izbucnească în orice moment, luă din nou proporţii; mulţimile capricioase ale Londrei încercau de‑acum regrete după vremea viteazului Oliver, când coastele erau în siguranţă şi exista o armată puternică; în zadar tratatul de la Breda, care puse capăt războiului olandez, îi dădu Angliei New York‑ul şi toată coasta care unea Virginia cu Noua Anglie; poporul englez se crezu trădat şi Clarendon fu exilat ca duşman public.

N‑a fost înlocuit de un singur ministru, ci de un grup de confidenţi pe care adversarii l‑au denumit Cabala; o curioasă coincidenţă făcea din iniţialele membrilor grupului: Clifford, Arlington, Buckingham, Ashley, Lauderdale, literele cuvântului cabal. Nu era un cabinet, în sensul modern al cuvântului; regele răspundea singur de puterea executivă; şi, de altfel, cei cinci bărbaţi nici nu făceau aceeaşi politică. Clifford şi Arlington erau catolici; ceilalţi trei sceptici.

Cel mai remarcabil, dar şi cel mai urât dintre toţi era Ashley, care deveni curând conte de Shaftesbury şi pe care Dryden, într‑o celebră satiră, îl va descrie sub numele de Achitophel, sfetnicul regelui David. Cu sprijinul cabalei, regele nu numai că a domnit, dar a şi guvernat. În aparenţă continuă să zburde fără nici o grijă cu amantele şi câinii săi; în fapt urmărea cu o tainică tenacitate un plan mare: să‑şi procure bani şi soldaţi, graţie alianţei cu Ludovic al XIV‑lea, apoi, cu sprijinul acestei forţe străine, să restabilească catolicismul.

Admiraţia lui Carol pentru Franţa şi guvernarea ei era sinceră. Acolo se afla ceea ce ar fi vrut el să fie, dar nu îndrăznea: un monarh absolut; el înţelegea că numai acordul dintre suveran şi biserica romană făcuse posibilă această atotputernicie; dorea să realizeze un astfel de acord şi să-l imite pe vărul său. O nouă amantă franceză, Louise de Keroualle, care‑şi ascundea şiretenia sub un zâmbet copilăresc, îl întărea în părerile sale.

Cu toate că parlamentul dorea alianţa cu Suedia şi Olanda, puteri protestante, împotriva Franţei, care devenise de la căderea Spaniei statul cel mai puternic de pe continent, în 1670, prin intermediul surorii sale Henrieta, Carol semnă un tratat secret cu Ludovic al XIV‑lea, denumit Tratatul Doamnei, şi, în 1672 încheie o alianţă cu francezii împotriva Olandei.

Parlamentul britanic refuză să voteze subsidii pentru acest război impopular şi olandezii se apărară cu succes. În 1674 Carol trebui, fără voia lui, să trateze cu olandezii, şi în 1677 nepoata sa Maria (fiica lui Iacob şi a Annei Hyde) se mărită cu Wilhelm al III‑lea de Orania. Tratatul Doamnei, ultima iniţiativă personală a lui Carol în domeniul politicii externe, fu un eşec.

El mai spera să‑şi împlinească grandiosul său proiect pe plan religios. La începutul domniei încercase să impună parlamentului o Declaraţie de indulgenţă; credea că se va accepta emanciparea catolicilor profitând de aceea a disidenţilor. Dar chiar disidenţii, protestanţi înainte de toate, se opuseră măsurii şi parlamentul o respinse. Mai târziu, Carol încercă s‑o impună, în pofida parlamentului, în virtutea prerogativelor sale; dar îşi alesese prost momentul; ciuma şi incendiul aţâţaseră ura împotriva papalităţii, care se îmbina cu teama faţă de Franţa. Era iarăşi una din acele epoci în care politica externă era determinată de politica internă.

Odinioară Spania reprezentase în ochii protestanţilor spiritul de prigoană; acum Franţa personifica absolutismul şi lipsa de libertăţi pentru supuşi. Călătorii comparau o dată mai mult bogăţia fermierilor englezi cu mizeria ţăranilor francezi. „Papism şi saboţi de lemn”, amestecul acesta detestat obseda spiritele. Parlamentul se arătă ferm şi refuză să recunoască regelui dreptul de a reglementa asemenea chestiuni prin ordonanţe. Carol şovăi, îşi aminti de rebeliune, de peregrinările sale şi cedă.

De altfel, o parte din Cabală luase atitudine împotriva lui şi‑i impuse acel Test Act, răspuns naţional şi protestant împotriva alianţei cu Franţa şi a Declaraţiei de indulgenţă. Această lege excludea din orice funcţie publică pe cei care nu jurau credinţă supremaţiei regelui şi comuniunii anglicane. Pairii catolici trebuiră să părăsească Camera Lorzilor. Însuşi fratele regelui se văzu constrâns să‑şi mărturisească crezul său catolic. Regele şi toleranţa fuseseră învinşi.

Deoarece Carol accepta înfrângerea sa cu cumpătare, s‑a putut crede un timp că liniştea avea să fie restabilită. Dar chiar şi înţelepţii sunt la cheremul evenimentelor. În urma unei minciuni şi a unei afaceri misterioase, în câteva zile totul se schimbă. Titus Oates era fost pastor protestant, convertit la catolicism mai mult din interes decât din convingere, caracter josnic, demn de dispreţ şi care‑şi atrăsese ură pretutindeni pe unde trecuse.

După ce a trăit o vreme printre iezuiţii englezi din Saint‑Omer, a fost expulzat de ei fără nici un ban, s‑a întors în Anglia şi, în 1678, scorni un denunţ în care‑i acuza pe iezuiţi că au pus la cale un complot urmărind incendierea Londrei, asasinarea regelui, întronarea fratelui său Iacob, cucerirea Angliei cu ajutorul olandezilor şi al francezilor şi restabilirea catolicismului. El adresă un exemplar după acest raport regelui şi un al doilea exemplar unui celebru judecător de pace, sir Edmund Berry Godfrey.

Pentru ca să‑şi poată imagina cineva extraordinara rumoare produsă atunci, ar trebui să‑şi amintească starea de nervozitate a Londrei, „complotul prafului de puşcă”, ciuma şi incendiul, teroarea înnebunitoare pe care o inspirau iezuiţii şi papismul. Se făcu o percheziţie la secretarul ducelui de York (viitorul Iacob al II‑lea); ea scoase la iveală o corespondenţă foarte compromiţătoare cu părintele La Chaise, confesorul lui Ludovic al XIV‑lea. Denunţarea calomnioasă dădu la iveală o uneltire adevărată. În clipa aceea avu loc o a doua lovitură de teatru: Godfrey fu găsit asasinat pe un drum din împrejurimile Londrei. Cine l-a ucis? A rămas un mister, şi toată lumea nu mai vedea pretutindeni decât iezuiţi înarmaţi. Chiar şi femeile nu mai ieşeau din casă decât înarmate cu un pumnal.

Regele, care nu dădea crezare complotului („Cine ar fi atât de nebun să mă asasineze - îi spuse el fratelui - când moartea mea te‑ar aduce pe tine în locul meu?”), fu silit să simuleze că se teme şi să dubleze garda la Whitehall. În zadar câteva spirite rezonabile invocară josnicia personală a lui Titus Oates, absurditatea unei crime fără obiect, deoarece Godfrey nu avusese asupra lui decât o copie după un document care‑şi produsese efectul său deplin; curând chiar şi aceştia, expuşi unui adevărat şantaj din partea opiniei publice, se văzură constrânşi să afirme încrederea lor în Oates, sub ameninţarea de a fi consideraţi papişti. Se dezlănţui o teroare nemaipomenită.

După restauraţie se formară în ţară câteva nuclee de partide. Ele s‑au născut din patimile iscate în vremea războiului civil. Englezii căpătaseră obiceiul de a se interesa de treburile publice; nimic nu‑i mai putea lecui. Unii erau, precum odinioară cavalerii, prieteni ai regelui; adversarii lor îi botezară tory, sau briganzi irlandezi, pentru a insinua că nu erau decât papişti deghizaţi; ei îşi însuşiră numele şi-l purtau cu mândrie.

Toryi, la rândul lor, îi botezară whigi pe duşmanii regelui, whig fiind o abreviere a cuvântului whigamores, grupuri de ţărani puritani din vestul Scoţiei. Whigii erau rebeli; primul whig a fost diavolul, al doilea Shaftesbury; dar această rebeliune rămânea aristocratică. Toryi erau legaţi de proprietatea funciară şi de biserica anglicană; Whigii - de disidenţi şi de negustorii din Londra.

Când, în 1679, pentru prima oară după 17 ani, regele convocă pe alegători, noile partide dădură acestei alegeri aspectul pe care-l au astăzi asemenea consultări populare, cu mitinguri, cortegii, discursuri violente. Aceste metode erau zgomotoase, dar, prin faptul că dădeau vieţii politice caracterul unui joc spectaculos de întrecere, asigurau fără îndoială un succes durabil guvernării parlamentare. „Ne‑am jucat - spune Halifax - aruncându‑ne unul altuia epitete de whig şi tory, aşa cum copiii îşi aruncă bulgări de zăpadă”.

La alegerile din 1679 biruiră whigii, luându‑şi drept „platformă”, cu o profundă rea‑credinţă, minciunile lui Oates. După acest succes ei făcură prima experienţă a unei guvernări constituţionale. Un Consiliu privat, compus din 30 de membri trebuia să servească de intermediar între rege şi parlament. Acest consiliu era condus de Shaftesbury, sir William Temple, lorzii Russel şi Halifax.

Actul său cel mai cunoscut a fost celebra lege Habeas corpus (1679); de aci înainte, orice englez arestat, în afară de trădători, putea să se plângă unui judecător, care trebuia să dea ordin paznicilor prizonierului să-l aducă în faţa tribunalului în cel mult douăzeci de zile. Paznicul care ar fi refuzat s‑ar fi expus la o amendă enormă; judecătorul la fel. Această lege îngreuia mult arestările arbitrare. Nici o măsură nu subliniază mai limpede frontiera care separă o guvernare despotică de un regim de libertate.

Succesul partidului whig s‑a datorat fricii de catolicism. Or, cauza catolicismului era legată de aceea a ducelui de York. Whigii, partizani ai măsurilor radicale, socoteau că fratele regelui trebuia îndepărtat de la tron; toryi, legitimişti, erau de părere că era destul să i se îngrădească puterea. Dacă ar fi îndepărtat, cine avea să-l înlocuiască? În privinţa asta whigii erau ei înşişi împărţiţi. Unii îl susţineau pe prinţul de Orania, soţul prinţesei Maria şi ginerele ducelui de York; alţii erau de partea ducelui de Monmouth, fiul nelegitim al lui Carol al II‑lea.

Regele îl susţinea pe fratele său, împotriva bastardului. Foarte curând, poporul, cu surprinzătoarea mobilitate a mulţimilor engleze, se plictisi de teroarea whig şi uită de Titus Oates. În 1681, Carol, care nu mai avea nevoie de Camera Comunelor pentru a obţine subsidii, fiindcă le primea de la Ludovic al XIV‑lea, putu să dizolve fără a provoca prea multă agitaţie publică ultimul parlament din perioada domniei sale, întrunit la Oxford pentru a-l îndepărta de mulţimea din Londra. Biruiseră toryi.

Englezii nu învăţaseră încă jocul parlamentar, ale cărui reguli, acceptate de toţi, îngăduie adversarilor politici să vină alternativ la putere fără ca primul efect al victoriei să fie masacrarea celor învinşi. Triumful partidului tory şi al regelui fu urmat de o prigoană împotriva partidului whig. Shaftesbury, urmărit pentru rebeliune, deşi achitat de juriu, trebui să fugă în Olanda, unde a şi murit. Ceilalţi mari whigi: Essex, Russel, Sidney, pieiră în închisoare sau pe eşafod. Un adevărat delir de devotament mistic faţă de regalitate îi cuprinsese pe englezi.

Toryi predicau doctrina non‑rezistenţei faţă de rege, care îi ocrotea în acelaşi timp împotriva unei întoarceri ofensive a whigilor şi împotriva independenţei calviniştilor. Filmer publică Patriarcha sa, în care arăta că regele, fiind succesorul patriarhilor şi părintele supuşilor săi, orice răscoală împotriva lui constituia un paricid. În această revărsare de servilism, toate ideile preconcepute faţă de Iacob fură date uitării. În ultimii săi ani, Carol a trăit nepedepsit şi fără ruşine din subsidiile lui Ludovic al XIV‑lea şi a tolerat, în dispreţul intereselor Angliei, ca Franţa să se extindă în Flandra şi pe Rin.

Astfel, regele acesta, care trădase cu atâta graţie Anglia, două religii, pe soţia şi toate amantele sale, putu să‑şi menţină până la moarte voluptosul şi periculosul său echilibru. „După ce voi muri şi n‑am să mai fiu printre voi - spunea el -, nu ştiu ce va face fratele meu. Mi‑e tare teamă că după ce va ajunge rege, va fi obligat iarăşi să peregrineze... Şi totuşi, voi avea grijă să‑i las regatele mele în ordine”. Pe patul său de moarte, pentru prima oară, ceru să se cheme un preot catolic şi primi ultima miruire.

Check Also

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …

Iacob al II-lea şi Revoluţia de la 1688

Carol al II‑lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica …