Repere teoretice ale artei poetice

Arta poetică este expresia artistică a concepţiei despre poezie şi despre misiunea poetului, diferenţiată în funcţie de subtilitatea şi de crezul artistic al creatorilor respectivi; având caracter programatic, poate cuprinde, discret, şi direcţiile pe care le va dezvolta creaţia in toto a unui poet sau poate prezenta „idealul etic şi estetic al acestuia”.

Conceptul de „artă poetică” este foarte vechi, coborând în timp până la Aristotel. Cea mai cunoscută, ca punct de plecare, rămâne L’art poetique a lui Boileau, în care acesta susţine ideea cunoaşterii frumosului prin raţiune şi în care formulează norme, în literatura română, poeţii de referinţă şi-au exprimat, atât în versuri, cât şi în studii teoretice, concepţia lor despre poezie şi despre poet, despre rolul şi menirea acestora.

De exemplu, Mihai Eminescu defineşte poezia ca „expresie a fanteziei creatoare” sau ca „regina facultăţilor omeneşti”, arta sa poetică fiind considerată Epigonii; Octavian Goga îşi exprimă în Mărturisiri literare crezul poetic: „Am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte”, artă poetică fiind poezia Rugăciune.

Tudor Arghezi crede că „poezia e literatură concentrată, iar versul o cristalizare geometrică a poeziei”, artă poetică fiind Testament; pentru Lucian Blaga, poezia este modalitate de cunoaştere luciferică, dar şi „lumină” care ţine „din nour până la copac / de la mine pân’ la tine”, arta sa poetică fiind Eu nu strivesc corola de minuni a lumii; Ion Barbu consideră că poezia este „semn al minţii”, „pură direcţie”, „cântec încăpător”, „o prelungire a geometriei”, iar poeziile ce „funcţionează” ca arte poetice sunt Din ceas, dedus... şi Timbru.