Remember, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Iniţial nuvela Remember, de Mateiu I. Caragiale, a apărut în „Viaţa românească” nr. 8 din august 1921.

În privinţa momentului elaborării povestirii Remember, Mateiu I. Caragiale a lăsat următoarea notă semnificativă: „Conceput în timpul unor preumblări nocturne la Şosea în 1911. Scris în 1913, remaniat progresiv, definitiv în 1921, când a apărut în revistă”. Nu avem vreun motiv să punem la îndoială informaţiile servire de scriitor, adăugând însă că în „Viaţa românească” data conceperii nuvelei este anul 1914.

În Agendă, care începe cu anul 1923 - anul căsătoriei cu Marica G. Sion - prima însemnare referitoare la Remember este din acelaşi an, la ziua de 26 noiembrie, când notează: „Cultura Naţională. Fac cunoştinţă cu Marin G. Râmniceanu”. Scopul nu putea fi altul decât propunerea unei cărţi. De altfel, la 15 decembrie din acelaşi an, consemnează: „Simionescu-Râmniceanu îmi spune că afacerea cu Remember este ca şi făcută” - deci casa editoare acceptase oferta autorului. Notările din Agendă se succed până în iarna anului 1924. Astfel, luni 17 martie primeşte primele corecturi la carte - paginile 1 şi 2.

La 2 aprilie, Simionescu-Râmniceanu îi restituie corecturile, iar la 15 ale aceleiaşi luni, Mateiu înapoiază un rând de corecturi. Miercuri 16 mai 1924, după ce restituie încă un set de corecturi, predă aceluiaşi Simionescu- Râmniceanu manuscrisul Crailor de Curtea-Veche, care mai avea însă de aşteptat! Este şi momentul când aplică „mecanica nouă” simţind cum îi renaşte energia. De altfel, la 26 mai 1924, în cadrul unei întrevederi cu Octavian Goga, notează eliptic în aceeaşi Agendă: „Discuţie prelungită. Chestiuni: I. Candidatură preşedinţie Societatea Scriitorilor Români...”. Totuşi, în acel moment nu avea încă nici o carte publicată. Însă din textul însemnării nu rezultă nici că ar fi fost vorba de candidatura lui Octavian Goga, deoarece chestiunile ridicate, trei la număr, îl privesc doar pe Mateiu.

Duminică, 2 iunie efectuează „ultima corectură la Remember pentru «imprimabitur» (bunul de tipar). Va continua însă să efectueze şi alte corecturi, pe 3 şi 6 iunie. La 11 iulie are o întrevedere cu viitorul său editor şi antologator, Perpessicius - tema discuţiilor nu ne e adusă la cunoştinţă. Şi o curioasă însemnare, la data de 28 octombrie: „«Cultura naţională»... Remember a apărut în august şi va fi pusă în curând în vânzare”, în care „a apărut” se citeşte „a fost tipărit”. Într-adevăr, la 29 octombrie 1924 îşi vede tipărită prima carte, intră prin urmare în posesia semnalului - şi în aceeaşi zi se înscrie în registru la Palat, două momente de satisfacţie emotivă.

Mateiu I. Caragiale

Un prim exemplar de autor este oferit confratelui şi antologatorului său Ion Pillat, la „Capşa”, la 7 noiembrie. La data de 4 decembrie scrie în Agendă: „«Cultura Naţională». Volumul a fost pus în vânzare, dar pe sub tejghea. Straniu!” Era, probabil, o informaţie pripită, tinzând să acopere cine ştie ce incurie librăricească - pe atunci cărţile de literatură nu se vindeau „sous le manteau”.

La 8 decembrie, la teatru, invitat presupunem, de Ion Pillat şi Adrian Maniu, înmânează acestuia din urmă, în calitatea sa de vechi şi încercat prieten - se cunoşteau din cercul lui Alexandru Bogdan-Piteşti - un exemplar din cartea recent apărută, iar mai apoi înscrie în aceeaşi agendă oferirea altor exemplare unor amici mai de aproape, Măciucescu, sau mai de departe, Paleologu. În fine, la 24 februarie 1925 completează, la Biblioteca Academiei Române, fişele cu operele sale publicate! La 11 mai din acelaşi an face chiar un pas mai mare, încredinţând mareşalului Palatului un exemplar din Remember, cu un ex libris şi poare chiar şi alte steme desenate de însuşi scriitorul. O săptămână mai târziu are bucuria de a fi oprit pe stradă de mareşalul Palatului, care-i comunică ştirea că monarhul nu pregetase să-i citească nuvela şi că îi plăcuse.

Mai mult, la 27 ale aceleiaşi luni primeşte chiar o scrisoare de mulţumire de la acelaşi dormitat, scrisoare trimisă, fireşte, în numele regelui. Se pare că acesta citise cu adevărat cartea, că o remarcase, cel puţin aşa îi transmite lui Mateiu Cella Delavrancea, căreia monarhul însuşi i-ar fi declarat (Agenda, 23 ianuarie 1926) că păstrează cartea pe birou şi că „dacă armele desenate de mine (blazoanele) ca ex libris sunt frumoase, textul nuvelei este şi mai şi. Este un mare talent”. Verdictul regelui Ferdinand - a tout seigncur rout honneur - este şi primul semnal al criticei aşadar, în mentalitatea lui Mateiu - căci, altfel, cartea fusese semnalată de critica literară chiar la apariţie. Mai înainte, la 10 august 1925, dăruise un exemplar din Remember celui mai apropiat prieten al său, Rudolf Uhrynovschi.

Nuvela aduce în plan perioada berlineză a prozatorului, respectiv a anului 1907, dar întrucât priveşte „faptul divers atroce”, credem că Mateiu s-a inspirat dintr-o carte tot antebelică, intitulată Le sexe inconuu (Sexul necunoscut), a reputatului om de ştiinţă şi popularizator dr. Magnus Hirschfeld, tradusă în limba franceză şi adaptată de W.R. Furst, fără an.

Aici, la paginile 134-135 citim paragraful: „Plus d’un travesti a mis, dans un tel etat psychologique, un terme a sa vie. Il y a quelques annees, on a repeche, d’un canal de la Spree, a Berlin, le cadavre d’un homme entietement habille en femme qui n’a jamais ete identifie”, adică: „Nu doar un singur travestit şi-a pus, într-o asemenea stare psihologică (de depresie morală) capăt zilelor. Acum câţiva ani, s-a pescuit pe unul din canalele Spreei, la Berlin, cadavrul unui bărbat îmbrăcat de sus şi până jos în straie femeieşti şi care n-a putut fi niciodată identificat”.

În Remember, trasând un tablou sinistru de noapte al canalului, în contradicţie cu cel diurn („Aceasta e calea ce-o urmează trupurile celor ine-caţi. În 1905, ţin minte, într-o dimineaţă poleită de april, apele purtau o mireasă albă. Se aude de altminteri la Berlin un cântec vesel: «Pluteşte un cadavru / pe Landwehrkanal»„), Mateiu se revendică martor!

Nuvela are ca subiect scurta şi dramatica întâlnite între tânărul povestitor şi un încă mai tânăr presupus britanic şi arisrocrat, ce se prezintă sub numele de Aubrey de Vere. În povestire se face pe larg referire la arborele genealogic al familiei de Vere, de la care se revendica necunoscutul. Perpessicius, în Prefaţa la ediţia de Opere din 1936, descoperea în numele lui Aubrey de Vere anagrama lui Barbey d’Aurevilly, observaţie ingenioasă, meniră să sporească deci cu încă una sursele conştiente şi subconştiente ale personajului. Ovidiu Cotruş (Opera lui Mateiu I. Caragiale), studiind Almanahul Gotha ca şi Enciclopedia Britanică, se întoarce în timp până la primul Aubrey (Albericus), menţionat în Domesday Book (1086) ca deţinătot al unui mare fief în Essex.

Al treilea Aubrey, ne informează istoricul şi criticul literar, ar fi fost făcut în 1142 conte de Oxford, încât între primul şi ultimul conte de Oxford - tot un Aubrey, acesta decedat în 1703 - se perindaseră, cu acelaşi nume nobiliar, douăzeci de generaţii: „Diana, fiica ultimului Aubtey, căsătorindu-se cu un Beauclerk, duce de Saint-Albans, din descendenţa bastardă a lui Carol al II-lea Stuart, va transmite descendenţilor săi numele de Vere-Beauclerk”.

O familie care a dat Marii Britanii războinici faimoşi - John Vere (1313-1360), distins în bătăliile capitale ale Războiului de 100 de ani (Crecy, Poitiers), pe un Thomas, favorit al regelui Richard al II-lea, pe un alt Aubtey, de asemenea, partizan al Prinţului Negru, pe Richard, unul din comandanţii de trupe de la Azincourt! „Partizani ai Casei de Lancaster, ei şi-au plătit tributul de sânge în timpul Războiului celor două roze. Astfel, John Vere este decapitat, împreună cu fiul său, în anul 1642”.

Şi un strălucitor Edward de Vere, conte de Oxford, „personaj de seamă al perioadei elisabetane, nu numai prin versurile sale amabile şi prietenia sa cu actorii (istoricul englez J. Th. Looney l-a considerat adevăratul autor al pieselor lui Shakespeare), ci şi prin luxul şi extravaganţa moravurilor sale”. Instructiv, Ovidiu Cotruş notează că acest vlăstar vădea semne de decadentism: „Cinismul său, caracteristic şi altor reprezentanţi mai viguroşi ai Renaşterii engleze, se asociază cu un rafinament de somptuoasă decadentă”.

Ca o curiozitate, adăugăm noi, un Aubrey Thomas de Vere (1814-1902) (după Dictionnaire des litteratures, Philippe Van Tieghem, A-F, 1968), „poet şi critic literar irlandez, prieren cu Wordsworth, care a avut o influenţă considerabilă asupra operei sale, este autorul a numeroase volume de versuri, mai cu seamă Waldenses (1842), Junnisfail (1861), Ode irlandeze (1869), şi Legendele Sf. Patrick (1872). Volumul său intitulat Eseuri în principal asupra poeziei (1887) este o culegere de studii critice. Poeziile sale arată o elevaţie de spirit remarcabilă şi dezvăluie o puternică imaginaţie. Datele sunt ceva mai complete în The Oxford Companion to English Literature (editat de Paul Harvey) - ediţia a patra - (revizuit de Dorothy Eagle), Oxford, Clatendon Press, 1967: „De Vere, Aubrey Thomas (1814-1902), fiul lui Sir Aubrey de Vete (1788-1846), el însuşi poet, a urmat Triniry College din Dublin.

S-a format sub influenţa lui Coleridge şi a lui Wordsworth. A fost prieten cu Tennyson şi prieten de o viaţă şi susţinător al lui Sir Henry Taylor, ca poet şi dramaturg. Prietenii mai târzii includ pe Robert Browning şi D.H. Hutton. A publicat The Waldenses and other Poems în 1842 şi English Misrule and Irish Misdeeds, manifestându-şi simpatia pentru irlandezi, în 1848. În 1851 a trecut la catolicism. Opera sa voluminoasă cuprinde The Legends of St. Patrick (1872), CriticaiEssays (1887-1888), Recollections (1897) şi drame. este subiectul unei teze a lui Wilfrid Ward (1904)”. Am fi astfel în faţa unei contaminaţii multiple, în ordinea posibilului, ipotezelor înfăţişate mai adăugându-se încă una, aceea a unei surse directe din Edgar Poc, acel Guy de Vere, din Lenore.

Despre persoana celui de al doilea personaj, povestitorul, cele mai compacre date ni le rezervă Corespondenţa, scrisorile trimise de Mateiu I. Caragiale prietenului său care se afla la Paris, Nicolae Boicescu. Conţinutul acestor scrisori ne dă o idee asupra perioadei de frenezie existenţială (termenul aparţine criticului Alexandru George şi îl considerăm cel mai potrivit) prin care a trecut atunci tânărul care tocmai urma, cu succese şi cu reversuri, şcoala hoinărelii. Singura referire însă cu direcţie este aceea că tânărul Mateiu frecventa muzeele. De relaţii mai mult sau mai puţin interlope învinuieşte o altă cunoştinţă, pe Vlădoianu, bănuit a fi poposit în Berlin anume în acest scop. Oricum, însă, între descripţiile de mediu şi oameni din aceste scrisori şi cele din Remember se simte opera de decantate a trecerii vremii, maturizarea artistului, diferenţa tablourilor înregistrate pe viu faţă de cele pe care le întoarce, mulţi ani mai pe urmă, ochiul minţii.

Pe exemplarul său de lux, din Remember - cel din 1924 - criticul Şerban Cioculescu scrisese, la ultima filă, pe care şi semnase: „Recitesc 1 mai 1972. Rămân la părerea mea, până azi nedivulgată, prefer Remember Crailor, considerat de toţi capodopera lui Mateiu. Îmi vine să râd însă de acele «inspiraţii mult nobile şi grave ale lui Mateiu», la contemplarea copacilor bătrâni, ca şi de «gândirea nobilă» a voinţei de păstrare a «tainei» (de ce nu «mult nobilă» şi ea?)”.

 La apariţie, Remember a fost ptea puţin remarcat în presa literară. El a fost recenzar mai pe larg, totuşi, în publicaţia care s-a ocupat şi mai apoi asiduu de opera lui Mateiu I. Caragiale, Gândirea, de către Alexandru Bădăuţă („Gândirea”, nr. 11 din 1924). Criticul considera că „Remember e numai un fapt poetic. O temă pe care se clădeşte sumar o fărâmă de anecdotă, tratată însă cu întteg arsenalul procedeelor poetice curente”. Critica majoră a epocii s-a aplecat puţin asupra lui Remember şi mai cu seamă punând-o în legătură cu Craii de Curtea-Veche.

În prima sa prefaţă, cea la Opere (1936), Perpessicius se dedică studiului surselor mateine, cu fireşti trimiteri la Remember. „Sunt toate acele aluviuni germinatoare, ale lecturilor preferare, ararea din ele mărturisite chiar de autor şi despre cari s-a făcut bogată menţiune în literatura noastră critică. Edgar Poe, şi desigur nu numai al traducerilor tatălui său, de la 1897 şi 1913 (şi despre care aminteşte şi Vladimir Streinu, în studiul său), Barbey d’Aurevilly, a cărui anagramă aproximativă, desigur, îmi place s-o cetesc în zare, în numele lui Aubrey de Vere, Huysmans din A rebours al cărui Des Esseintes, îndrăgostit de fast, de recepţii macabre, de pietre preţioase, de miresme şi literatură decadentă realizează eroul, de epocă antinaturalistă, al vieţii imaginare, Villiers de l’Isle Adam, Gobineau, Oscar Wilde, Baudelaire din spleenul Parisului, Balzac al afacerilor tenebroase în care sunt ararea imnuri închinate Parisului şi misterelor lui, Fureriere, despre care vorbeşte o însemnare de agendă, cu romanul burghez, Jean Lorrain („ţaţa de Lorrain”, cum îi spune într-un loc) cu poezia declinurilor nobiliare din Le vice errant răspundeau acelei înrudiri de temperament a autorului nostru şi-şi ofereau sugestiile. Mai mult: nu e defel întâmplător că schiţele din «anexe», şi însuşi eroul Mihnea anticipează într-o oarecare măsură pe misteriosul Dandy din Remember, unde sugestiile din Barbey d’Aurevilly sunt mărturisite chiar de autor”.

Interesat de asemenea de surse, nici Pompiliu Constantinescu nu stăruie asupra lui Remember: „Nu s-a exagerat oare transpunerea în fantastic şi subconştient a literaturii lui Matei Caragiale? Scot de sub orice îndoială nuvela Remember, petrecută într-un cadru exotic, într-o atmosferă de rafinat «fin de silele», cu teme vădit apropiate pe cale livrescă şi simfonizate într-o amplă proză ritmată; ea aparţine firesc influenţelor discernate de dl. Vladimir Streinu şi de d. Perpessicius” („Vremea”, 9 mai 1937). În fapt se disputa tocmai asupra problemei, nici astăzi pe deplin închisă, a influenţelor suferire de proza mateină, a asemănărilor, stilistice sau de fond, cu opera lui Ion Luca Caragiale, polemică de-a lungul căreia Pompiliu Constantinescu şi Tudot Vianu s-au aflat pe poziţii opuse celor ale lui Vladimir Streinu.

Legat de spiritul nuvelei, Dumitru Micu („Gândirea şi gândirismul, 1975) consideră că aceasta se află la egală distanţă atât faţă de „Viaţa românească” - unde apăruse -, cât şi faţă de „Gândirea”. În ceea ce priveşte prima, roate aspectele de fond şi formă, „de la subiect la tipul de scriitură, separă această scriere până la opoziţie de ideologia publicaţiei în care a apărut. S-ar putea chiar spune că puţine alte producţiuni literare româneşti sunt contaminate în aceeaşi măsură tocmai de acel estetism care, în planul filosofiei artei, a constituit principala ţintă a atacurilor lui Garabet Ibrăileanu şi Mihai Ralea. Iar cu „Gândirea” - şi anume cu aceea a lui Crainic mai mult decât aceea a lui Cezar Petrescu - precizează Dumitru Micu, „Remember are comun iarăşi un singur aspect: orientarea spre mister, nu însă spre misterul religios.

Poescă întrucâtva, dar mai ales decadento-simbolistă, respirând aerul Povestirilor crude ale lui Villiers de l’Isle Adam şi al Diabolicelor lui Barbey d’Aurevilly, direct evocate, amintind nu mai puţin de Portretul lui Doriati Gray, romanul înrămează un portret a cărui aşezare în iconostasul gândirist ar echivala cu o profanare”. Şi asta pentru că, de-a lungul întregii sale vieţi, scrie Dumitru Micu, directorul „Gândirii” a înfierat cu cea mai neînduplecata duşmănie practici de soiul acelora cărora, „după roate indiciile, e înrobit bizarul tânăr din Remember şi faţă de care povestitorul adoptă impasibilitatea estetului”.

Aceasta ar veni, opinăm, ca şi cum găzduind în „Viaţa românească” nuvela Remember, Garabet Ibrăileanu ar fi arătat bunăvoinţă faţă de preferinţele sexuale ale lui Aubrey de Vere! Totuşi, Dumitru Micu însuşi certifică faptul că în „Gândirea”, Alexandru Bădăuţă, colaborator apropiat al lui Nichifor Crainic, publicase o laudativă recenzie la adresa nuvelei Remember. Atunci, chiar dacă n-ar fi înfierat bucata, Nichifor Crainic ar fi respins-o: „climatul moral explorat în nuvelă e unul condamnat de biserică, deci vădit incompatibil cu «ortodoxismul» ei”.

Pe larg, s-a ocupat - în cartea sa Opera lui Mateiu I. Caragiale - de povestirea Remember eminentul istoric şi critic literar care a fost Ovidiu Cotruş. Aici îi sunt dedicate povestirii capitolele: Ficţiune memorialistică, Masca mântuitoare, Emblemele operei, Despre dandysm, Animus şi Anima, Ireal sau fantastic şi, parţial, Chemarea morţii. La un loc, aceste capitole însumau, la apariţia cărţii, studiul cel mai amplu, mai compact asupra lui Remember, o adevărată monografie, pe principalele probleme, în punctul în care se aflau atunci.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …