Religiile în Dacia romană

Studiul dezvoltării religiilor în Dacia romană constituie unul dintre cele mai interesante capitole ale vieţii spirituale din această provincie. Varietatea divinităţilor adorate în Dacia oferă un adevărat mozaic, neîntâlnit sub acest aspect în alte provincii ale imperiului. Explicaţia o găsim, în primul rând în componenţa etnică împestriţată a coloniştilor, militarilor, sclavilor şi a altor elemente, care vin aci cu zeii lor de acasă, adoraţi în Dacia alături de ai populaţiei autohtone. Dintr-o statistică mai veche (azi incompletă şi depăşită prin noile descoperiri) s-a arătat că divinităţile romano-italice adorate în Dacia formează un procent de 43,5%, după care urmează zeii orientali ce deţin 21,3%, apoi cei sud-tracici, celtici, germanici, autohtoni etc.

Monumentele sculpturale şi textele epigrafice din Dacia legate de cultul numeroaselor divinităţi arată că adorarea lor se făcea de către stăpânii de sclavi şi de către diferite elemente legate de aceştia. Aceasta constituia încă un mijloc pentru consolidarea poziţiei de clasă a stăpânilor de sclavi. Zeii panteonului italo-roman găsesc, de predilecţie, aderenţi şi loc de adoraţie în rândurile soldaţilor, ale funcţionarilor din aparatul administrativ şi fiscal al provinciei, la marii proprietari etc. Venerarea acestor divinităţi capătă adesea un aspect oficial. Locul principal la oraş şi în castru îl deţin zeii triadei capitoline, Iupiter, Iuno şi Minerva, după care urmează Mercur, Apollo, Venus, Marte şi alţii, deoarece atare zei se considerau ca proteguitori direcţi ai clasei sclavagiste romane.

Mulţimea coloniştilor veniţi din Orientul apropiat, apoi soldaţii şi sclavii aduşi din aceeaşi regiune, transportă în Dacia zeii lor locali ca: Mithras, Cibele, Isis, Serapis, Dea Syria, Malagbel etc. Multe dintre aceste divinităţi orientale posedau un cult mistic, dotat cu liturghii spectaculoase şi ceremonii misterioase, conţinut care le-a înlesnit larga răspândire, mai ales în prima jumătate a secolului III, când se adânceşte criza sclavagismului roman şi mulţi împăraţi din acea vreme le acordă o deosebită atenţie. Unii zei transplantaţi din anumite localităţi şi regiuni ale Siriei se asimilează în Dacia cu zeii italo-romani (Iuppiter Dolichenus, Iuppiter Heliopolitanus, Iuppiter Turmasgadis etc.).

Cel mai răspândit zeu oriental adus în Dacia a fost Mithras, mult adorat de soldaţi şi de cei ce se iniţiau în misterele lui. În Dacia, el se contopise cu diferite zeităţi solare şi militare, era zeul preferat al soldaţilor şi al celor ce căutau în misterele lui răspunsuri la anumite probleme religioase. Adorarea zeului se desfăşura în temple subterane, unde cei iniţiaţi împărţiţi în şapte grade, îndeplineau un ritual mistic. Pe teritoriul Daciei, el a fost cinstit cu cele mai multe monumente votive. Coloniştii traci veniţi de la sudul Dunării au adus şi ei în Dacia cultul unor divinităţi apropiate ca aspect cu ale dacilor.

În istoria religioasă a provinciei ocupă un însemnat rol sincretismul. Mulţimea divinităţilor aduse din diferite provincii şi asemănarea lor ca specific teologic şi aspect iconografic, a dus la o contopire a zeilor apropiaţi din acest punct de vedere. Astfel, Iupiter se asimilează cu tracul Zbelsurdos, cu Baal din Doliche, cu marele zeu din Heliopolis, iar Mithras se asociază cu multe divinităţi de caracter militar.

Pentru a se împăca prea multele divinităţi, adoratorii le ridicau adesea inscripţii în comun. O cercetare atentă a inscripţiilor şi monumentelor religioase face pe unii cercetători să creadă că sub diferitele numiri şi reprezentări ca, Liber şi Libera, Diana regina, Silvanus, Hercules Invictus şi altele se ascund prin interpretatio Romana, vechi divinităţi locale dacice. Contopirea divinităţilor greco-romane cu cele locale era posibilă, datorită asemănării dintre natura religioasă a acestora şi tendinţele generale spre sincretism.

Ataşamentul pentru pământul natal se manifestă şi în închinările frecvente către divinităţi personificate ca: Dacia, pământul Daciei, geniul Dacilor, zeii şi zeiţele Daciei, pământul Mamă (Dacia, Terra Dacia, Genius Daciarum, Daciae Tres, Dii et Deae Daciarum, Terra Mater). Nimic mai firesc ca şi atunci când populaţia indigenă voia să reprezinte în imagini aceleaşi divinităţi proprii, ea să recurgă la iconografia greco-romană, aşa cum e cazul şi la Dacii din sudul Dunării, sau la iliro-panonii din Dalmaţia şi Pannonia.

Cu toate că nu toţi învăţaţii sunt de acord în ceea ce priveşte originea dacică a cultului aşa-zişilor Cavaleri danubieni, nimeni nu a negat însă faptul că această religie sincretistă s-a format în Dacia, unde ea a putut căpăta o largă răspândire graţie afinităţii existente între unele credinţe populare locale şi dog-mele acestor zei călăreţi, asociaţi cu o mare zeiţă. De altfel, icoanele acestor zei enigmatici ne oferă cel mai interesant exemplu de sincretism religios, în care găsim contopite elemente de cult împrumutate de la numeroşi zei romani, traci, orientali, indigeni etc. Cavalerul Trac, Dionysos, Sabazios, Cibele, Nemesis, Mithras, Marte, Diana, Hekate etc.

În ceea ce priveşte organizaţia religioasă a diferitelor culte din Dacia, ea nu diferă deloc faţă de alte provincii. Întâlnim colegii de preoţi ca pontificii, augurii, flamenii şi alţii. Nu-i este străin provinciei, nici cultul împăratului, lăsat oficial în sarcina organizaţiilor de Augustales, existente în multe oraşe ale Daciei. La Sarmizegetusa, aceşti Augustales au construit un impunător edificiu (Aedes Augustalium) în curtea căruia se înălţa un altar, unde se aduceau sacrificii solemne, de către marele preot al provinciei (sacerdos arae Augusti), în cinstea împăratului divinizat şi a Romei eterne.

Graţie unor descoperiri arheologice recente şi a reconsiderării vechiului material documentar, problema răspândirii creştinismului în Dacia romană este privită într-o altă lumină faţă de concepţia vechilor noştri istorici. O serie întreagă de monumente arheologice (inscripţii, opaiţe, geme, sculpturi etc.) considerate odinioară a fi. urme lăsate de către comunităţile creştine active în Dacia prin secolele II-III d.Hr., s-au dovedit a fi tot păgâne sau creştine târzii (secolele IV-VI d.Hr.). Singurele obiecte oriental-creştine, anterioare epocii răspândirii creştinismului la nord de Dunăre din veacul al IV-lea, ar putea fi unele geme, din categoria abrasax, aparţinând „creştinilor” din secta gnosticilor basilidieni şi datând din secolul II-III d.Hr.

Dar şi aceste documente, unul (cel cu inscripţie şi inedit) s-a descoperit, nu în adâncul teritoriului dacic, ci la Orlea (lângă Corabia), pe malul stâng al Dunării, iar două fără inscripţie, de la Porolissum în vestul Daciei, nu constituie dovezi sigure (caracterul creştin şi datarea lor sunt nesigure după unii cercetători). Documentarea arheologică arată deci, că nu poate fi vorba de comunităţi creştine la nordul Dunării, decât odată cu epoca lui Constantin cel Mare, deşi în fosta provincie romană vor fi pătruns adepţi izolaţi ai acestei credinţe, dar care nu s-au putut manifesta deschis, prin monumente, din cauza persecutării binecunoscute a creştinismului.

Prin cucerirea romană a Daciei se introduc aici noi forţe de producţie şi mijloace tehnice mai avansate, folosite de mult timp în societatea sclavagistă romană. Acestea vor determina, în domeniul arhitecturii şi artelor, o dezvoltare nouă şi superioară. Folosirea mortarului de var, a cărămizii arse, cioplirea blocurilor arhitecturale, săparea sculpturilor în piatră, pictura, mozaicul şi altele, nu se răspândiseră - decât izolat şi sporadic - la nord de Dunăre, mai înainte de venirea romanilor. Introducerea lor curentă după cucerire, va da naştere în Dacia unei arhitecturi şi unei producţii de monumente artistice, specifice civilizaţiei romane din vremea imperiului. Această arhitectură din Dacia se remarcă prin masivitate şi trăinicie, mai puţin prin frumuseţe, fiind adaptată condiţiilor climaterice ale regiunii.

Check Also

Caracterele generale ale perioadei de trecere la feudalism (secolele IV-X d.Hr.) în Dacia

Lupta maselor asuprite, precum şi atacurile triburilor libere dinafară, au dus la prăbuşirea sistemului sclavagist …

Regalitatea şi religia în Dacia

În secolele I î.Hr. – I d.Hr., societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de apogeu, …

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Cultura slavilor în secolele VI-IX. Religia

„Orice religie – spune Engels – nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …