Relaţiile ultimilor domni pământeni cu puterile creştine şi numirea lor la Constantinopol. Caracterul domnilor fanarioţi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea

În timpul războaielor cu Poarta, care arătară Europei duşmănoase decăderea marii împărăţii, boierii români şi domnii lor, când aceştia se coborau din nobilimea ţării sau erau măcar în legături de familie cu dânsa, jucară un rol foarte îndoielnic şi foarte primejdios pentru turci. Încă înainte de jumătatea veacului al XVII-lea în numeroase rânduri se dădu dovadă că trupele româneşti de ajutor nu alcătuiau un element de încredere în oastea turcească; ba, dimpotrivă, soldaţii unui Moise Movilă, ai unui Matei Basarab trebuiau împinşi cu sabia la luptă împotriva polonilor, „fraţii şi vecinii lor” - aşa scrie un contimporan vrednic de crezare, în ultimii săi ani Matei sprijini cu hotărâre încercările de răscoală ivite printre creştinii din Balcani; bulgarii vedeau în acest urmaş şi fost tovarăş de luptă al marelui Mihai pe viitorul lor liberator, şi el era de asemenea foarte bucuros să fie astfel socotit. Aţâţa uneori în scris şi prin solii pe împăratul creştin împotriva puterii osmanlâilor în decadenţă, şi pretendenţii aventurieri, care năzuiau la demnitatea imperială a stăpânitorului turcilor aflau sfat şi sprijin la dânsul, care năzuia să joace rolul unui Mircea.

Când Republica Veneţiei se uni cu regele polon contra turcilor, [plan] pe care numai atitudinea negativă a imperiului îl zădărnici, Matei şi Vasile primiseră şi ei roluri hotărâte ca tovarăşi de luptă, ba cel din urmă merse aşa de departe că amână plata tributului. Unul trebuia să aducă cu sine 20.000 de luptători contra turcilor, celălalt 30.000 (1646). După ce cazacii căzură în atârnarea moscoviţilor, ţarul ortodox din Moscova, care printr-o depărtată străbună avea sânge bizantin în vine şi de aceea introdusese în armele stăpânitorului „tuturor Rusiilor” vulturul imperial al Răsăritului căzut în robia turcească, după aparenţă veşnică, se folosi pentru întâia oară de această împrejurare favorabilă, ca să se înfăţişeze drept liberator al creştinilor subjugaţi.

Agenţii lui apărură încă din 1654 în Moldova, şi tot aşa în Ţara Românească, cu foarte frumoase făgăduieli. Matei, care era pe moarte, nu dădu, fireşte, nici o ascultare unor astfel de insinuări viclene, dar Gheorghe Ştefan încheie sub pecetea celor mai mari taine un tratat cu trimişii ţarului, în care nu se prevedea nici un tribut către noul ocrotitor şi totuşi se făgăduia ajutor împotriva oricui, chiar şi a sultanului, restituirea Bugeacului cu cetăţile sale, care însă trebuiau întâi să fie cucerite, comerţ liber etc. În socotelile domnului Moldovei se înseamnă o mare cumpărătură de blăni de jder pentru „călugărul rus”, şi în 1656 apar în Moscova mitropolitul Ghedeon şi un funcţionar subaltern, care să ia în primire un privilegiu comercial.

Pe timpul războiului cu Casa de Austria, care izbucni curând după aceea, Grigore Ghica din Ţara Românească, grec pe jumătate românizat, merse, ce-i drept, de două ori cu oştile turceşti în Ungaria, dar în 1663 la Neuhausel şi în 1664 la Lewenz oferi creştinilor ajutoarele sale şi a fost mai mult sau mai puţin părtaş la înfrângerea „paginilor”. După ce se încheie pace cu împăratul la Vasvar, marele vizir Ahmed Kuprulu, care înţelegea ce însemna războiul fără întrerupere pentru susţinerea Imperiului, îndreptă armele otomane împotriva Poloniei, deşi acolo era puţin de câştigat, dar mult de pierdut.

Când apoi, după luarea Cameniţei (1672), se întreprinse o nouă expediţie, Ştefan Petriceicu, domnul Moldovei, care visa recucerirea Bugeacului şi o ridicare generală a creştinilor din Balcani, ba chiar şi o luare cu asalt a Constantinopolului de către o armată creştină, trecu la duşmani, pe când Ghica Vodă, care-şi trăda pentru a treia oară împăratul, se lăsă prins.

Printre oştile marelui vizir care asedie Viena, se aflau, ca de obicei şi trupe româneşti de ajutor, şi din pricina însemnătăţii acestei mari întreprinderi, care trebuia să restabilească temutul nume al osmanlâilor, aceste detaşamente fură comandate personal de domni. Şerban Cantacuzino, al Ţării Româneşti, puse să se ridice în lagărul său o cruce |, fără ca prin aceasta să facă profesiunea credinţii sale creştine. Câţiva ani mai târziu, când el credea şi mai tare în norocul statornic al creştinilor, începu să trateze cu imperialii, ca să le închine în condiţii anumite ţara.

Prin călugări catolici ca Antide Dunod, Dumont, Antonio Ştefani, episcopul de Nicopole, precum şi prin aventurierul ungur Ladislau Csâki, el oferi împăratului proviant şi adăpost, ba-i făgădui şi oşti din principatul său şi-i ceru în schimb numai păstrarea vechiului obicei al ţării, recunoaşterea dinastiei Cantacuzino în Ţara Românească, precum şi în Moldova, unde bătrânul Constantin Cantemir, o creatură a lui Şerban, nu voia să urmeze pe propria-i socoteală marile planuri ale acestui din urmă, acordarea de apanagii familiei sale în Banat şi în Ardeal, şi anume fosta feudă a Amlaşului, pe care şi Grigore Ghica o ceruse îndărăt. Mai ales nu trebuia să fie urcat tributul peste 50.000 de taleri - i se ceruse pe jumătate mai mult - şi nu voia să facă declaraţii care sa-l lege, mai înainte ca oştile imperiale să se afle în ţara sa.

După câteva luni, Viena îşi pierdu răbdarea şi astfel încă în vara anului 1688 germanii pătrunseră în Ţara Românească, fără ca mai înainte să se fi încheiat un tratat. Aceasta provocă nemulţămirea lui Şerban, care şi acum obţinu, după câteva săptămâni, prin daruri şi făgăduieli, depărtarea oaspeţilor rău văzuţi şi întoarcerea lor în Ardeal. O nouă solie solemnă, constând din doi Cantacuzino şi alţi doi boieri, dintre care unul, Bălăceanu, era ginerele domnului, trecuseră chiar graniţa, când Şerban, după o boală mai îndelungată, a cărei cauză mulţi boieri munteni o atribuiră unei crime din partea fraţilor învrăjbiţi, muri la 29 octombrie 1688. Un trimis al lui se găsea pe vremea aceasta la Moscova, unde în decembre primi de la cei doi fraţi, care domneau în comun, ţarii Ivan şi Petru, asigurarea în scris, de acum însă cu totul zadarnică, că trupele moscovite, după cererea lui Şerban, se vor îndrepta în primăvara lui 1689 împotriva tătarilor din Crimeea şi Bugeac, şi că domnului muntean i se va trimete ajutorul ce i se cuvine din pricina „uneia şi aceleiaşi credinţe”.

Urmaşul lui, Brâncoveanu, făcu mulţi ani politica recomandată de unchiul său Constantin Cantacuzino, politică de cumpătare, dar practică, puţin strălucitoare, dar foarte folositoare. Când imperialii vizitară şi pe acest nou domn în ţara lui stoarsă, căreia îi impuseră cheltuieli uriaşe, ba chiar aduseră cu dânşii şi pe pizmaşul Bălăceanu, Brâncoveanu, cu toate că era confirmat şi de împăratul creştin şi de cel turcesc, se retrase din faţa lor şi chemă pe tătari. Apoi puse în cunoştinţă de această primejdie pe generalul Heissler şi cu obişnuitele daruri trimise să-i însoţească pe creştini până la o graniţă şi pe primejdioşii păgâni până la cealaltă. În anul următor, domnul muntean trebui să pătrundă cu oştile sale în Ardeal, pentru ca să deschidă calea turcilor, care voiau să realizeze întronarea vanitosului, mândrului, dar nenorocitului „rege al Ungariei” Emeric Tokoly. Acesta şi izbuti, cel puţin în aparenţă, după biruinţa de la Zerneşti, în care Brâncoveanu avu mulţămirea să vadă căzând pe neîmpăcatul său duşman Bălăceanu; prin aceasta situaţia lui se întări.

Dar nu mult după Zărneşti, „regele” gonit de imperiali, veni în ţară şi voi să-şi aşeze hrăpăreţul şi costisitorul său lagăr aici, la hotarul doritului regat. Brâncoveanu făcu tot ce-i a fost cu putinţă ca să scape de oaspele nepoftit, şi de aceea se apropie zilnic tot mai mult de germanii care înaintau biruitori pentru ca să învie din nou faţă de ei politica lui Şerban. Împăratul răsplăti făgăduielile, tainicele felicitări şi răscumpărarea prizonierilor creştini prin aceea că, în schimbul unei sume însemnate, oferi în 1692 Scaunul Ţări Româneşti tânărului fiu al acestui Şerban, Gheorghe, ceea ce mai târziu află şi ameninţatul stăpânitor al acestui tron.

Dar şi după aceea, cu toate că linguşea şi dăruia mereu pe turci, el întreţinu bune relaţii cu germanii; totuşi până la un tratat care sa-l lege nu se lăsă el ademenit şi trimise îndărăt pe agenţii acestora cu vorbe goale. De altminteri nu numai cu imperialii duse el această politică prevăzătoare, în fundul căreia (licărea totuşi o dragoste curată pentru creştinătate; pe el îl însufleţea dorinţa să se libereze prin armele acelora, dar totuşi el personal nu voia să rişte nimic şi nici să piardă ceva din privilegiile ţării. Încă din anul 1698, Brâncoveanu trimise pe un negustor grec la Curtea ţarului Petru, în care ei, ca mulţi alţi supuşi turceşti, vedea o „rudă de credinţă ortodoxă (grichischen Glaubens-Verwanten), cu toate că era „foarte departe şi un stăpân de o disciplină prea aspră” (weit endtlegen und ein Herr von allzu scharfer Disciplin).

Negustorul, pe care-l pândea la întoarcere domnul vrăjmaş al Moldovei, nu-şi mântui numai persoana, scăpând astfel de neplăcuta perspectivă de a fi trimis la Constantinopol, ci şi scrisorile sale, printre care şi răspunsul depărtatului, puternicului potentat, care scrisori însă nu ne s-au păstrat. „N-ar fi pe placul acesteia (Curţii austriece)”, se scria în Germania încă din anul 1695, „dacă ruşii ar rămânea pentru totdeauna la hotarul Moldovei şi al Ţării Româneşti”. În Muntenia veneau şi alţi negustori, care nu erau în serviciul domnului şi povesteau de uriaşele pregătiri ale stăpânitorului moscovit, care-şi adunase atâtea corăbii, soldaţi şi tunuri „de acum sunt să se pornească pre mare la Ţarigrad”. Brâncoveanu puse să i se traducă în 1698 Prognosticonul lui Acxtelmeier, în care se profeţea că se va întemeia o nouă împărăţie a Răsăritului de naţie rusească.

Când, împreună cu un levantin şi un albanez, apăru în Ţara Românească un trimes al noului rege polon, de origine saxonă - încă de mult Constantin Stolnicul era în corespondenţă cu Iablonowski şi alte personagii din Polonia -, el a fost primit foarte prieteneşte şi avu ocazia să audă tot felul de dorinţe şi iluzii ale domnului însuşi şi ale celor doi unchi şi sfetnici ai săi, „graful” german Constantin şi Mihail Cantacuzino, dintre care cel din urmă sta în fruntea micii oştiri a principatului în calitate de mare spătar. Aceştia erau de părere că polonii ar trebui să atace Cameniţa şi să se apropie de Moldova, şi-i dădeau asigurarea că, în acest caz, adică atunci când trupele polone se vor zări - se adăuga că aceste trupe ar fi germane, şi nu polone -, muntenii vor primi cu bucurie pe noul lor suzeran creştin.

Dar şi acum, ca pe timpul lui Şerban, totul atârna de pătrunderea oştirii creştine în ţară şi aceasta, cu toată bunăvoinţa, era greu de realizat. Înainte cât şi după marea victorie de la Zenta, imperialii găsiră alt câmp de bătaie. Polonii însă, în acelaşi an în care Wackerbarth se ducea spre Ţara Românească, cereau ambele principate şi Bugeacul, dar erau gata să se mulţumească şi cu Moldova sau, dacă nu s-ar putea altfel, şi numai cu cetăţile pe care oastea regală le ţinea ocupate. Astfel se ajunse în 1698 şi 1699 la pacea de la Carlovăţ, prin care Casa de Austria câştigă foarte însemnata cetate de munţi a Ardealului, o ţară cu ţărani români, târgoveţi saşi şi brutali magnaţi unguri. Polonii, care-şi întinseseră aşa de mult arcul pretenţiilor lor, erau acum buni-bucuroşi cu recâştigarea Cameniţei.

Moldova îşi avuse în timpul războiului partea ei de suferinţe, mai mare decât principatul vecin. Din cele paisprezece judeţe din vremea veche, i se spunea lui Wackerbarth, numai patru mai sunt în stăpânirea nevrednicului domn. Aceasta era fireşte o exagerare, dar totuşi polonii aveau în Moldova mult mai mult pământ decât germanii în Ţara Românească, fără ca pentru aceasta să fi trebuit a se face mai mari sforţări. Victoriosul rege Ioan Sobieski mântuise în 1683 Viena de primejdia turcească; încă înainte de sfârşitul acestui mare an apăru peste Nistru un detaşament de soldaţi regali pe lângă boierii pribegiţi şi candidatul lor la tron, Ştefan Petriceicu, trădătorul de la Hotin, care până acum trăise în Polonia şi probabil se căsătorise cu o polonă.

„Grecul” Duca, încunjurat de sfetnicii săi, se întorsese tocmai atunci din expediţia neizbutită împotriva Vienei şi se afla într-un sat la poalele muntelui, ca să petreacă sărbătorile Crăciunului. Aici îl descoperiră duşmanii; ei luară prins pe slab apăratul tiran şi duseră la Liov, unde muri. Însă faţă de tătarii care aveau însărcinarea să ridice pe Scaunul domnesc, ca reprezentant imperial-turcesc în Moldova, pe nesăţiosul Dumitraşcu Cantacuzino, un alt grec, cavalerescul dar slabul şi nechibzuitul Ştefan Vodă nu-şi putu păstra situaţia. El o pierdu aproape tot atât de repede, pe cât de uşor o câştigase; tătarii se încartirară în ţară şi jefuiră groaznic.

Deşi cazacii poloni, cu toată campania norocoasă pe care o întreprinseră împreună cu tovarăşii moldoveni, nu se putură face stăpâni pe cetăţile Basarabiei sudice (1683), polonii izbutiră să pună mâna pe cetăţile nord-vestice ale Moldovei, Suceava, Cernăuţi şi Neamţ, la care a fost adăugită şi puternica cetate de pe Nistru, Soroca. În câteva mănăstiri şi curţi boiereşti se găseau de asemeni cazacii lor, pe lângă lefegii germani şi joimari doritori de pradă. În zădar însă încercă Sobieski să ocupe tot principatul, pentru ca sa-l poată păstra la încheierea păcii. În anul 1684 el veni numai până la graniţă, unde se ciocni cu trupe de călări turco-tătari, dar în 1686 regele îşi putu face intrarea triumfală în Iaşi, unde mulţi îi aşteptau sosirea. „Hospodarul”, bătrânul Constantin Cantemir, care nu se aprindea prea tare pentru o politică creştină, se strecură de acolo la tătari, şi, când polonii îi vizitară pe aceştia acasă la ei, nu găsiră decât o ţară pustiită, fără mijloace de hrană şi fără apă. Urmărit de duşmani, liberatorul Moldovei se întoarse toamna îndărăt, fără să fi făcut ceva de ispravă.

În anul 1691 totuşi, el a fost mai norocos şi de data aceasta pomenita parte de ţară ajunse într-adevăr în puterea sa: la atâta se mărginea însă ţinutul ocupat de creştini. De aici încolo se întreprindeau temutele podghiazuri, adică expediţii de pradă, pe care le comandau oameni îndrăzneţi şi prin care celelalte ţinuturi erau mereu neliniştite. Prin expediţia împotriva Sorocăi, Constantin Cantemir, care cu toate acestea pricepea binişor procedeele politicei cu două feţe, încercă în 1692 în zădar să se libereze. Sub steagurile şefilor de bande şi ale căpitanilor poloni, se îmbulziră toate puterile tinere, dornice de luptă, ale ţării, din pădurile Bucovinei, ca şi din văi, şi nu mai puţin urmaşii temuţilor orheieni, lăpuşneni şi soroceni, care dăduseră şi lui Duca destul de furcă.

Chiar din Ţara Românească veniră viteji fii de boieri, ca să ia parte la războiul de harţă, promiţător de pradă. Ca şi Miron Costin, mulţi, chiar boierii mari, doreau condiţii nouă de viaţă sub suzeranitatea creştină, şi probabil în cursul exilului său în Polonia, acesta redactase petiţia către rege, prin care11 se cerea un guvern oligarhic, cu păstrarea vechilor privilegii boiereşti, completa scutire a claselor privilegiate - de la mitropolit şi mare logofăt până la cel din urmă mazil - şi şerbirea ţăranilor.

După moartea lui Cantemir cel bătrân, Constantin Duca se sluji de joimirii comandaţi de căpetenii pământene, ca să scape prin omor de turcii supărători, ce-i apăreau ca spioni. Antioh Cantemir, fiul mai mare al răposatului domn, merse şi mai departe decât acesta. Când, în 1698 regele August se apropie cu o puternică oaste de graniţa moldovenească, el îi trimise soli şi-i oferi supunerea Moldovei, îndată ce se va ocupa Bugeacul tătărăsc, de care era stăpânit; totodată îşi rezervă în acest caz, pentru ţară, o viitoare situaţie asemănătoare aceleia pe care o avusese fostul stat lituanian. Aceste condiţii fură primite de rege, după mărturia unui cronicar moldovean, care în astfel de lucruri e vrednic de crezare, Neculce. Încheierea păcii din anul următor zădărnici şi aici toate aceste planuri mari, şi polonii părăsiră, în sfârşit, fără nici o ispravă, Moldova sărăcită, care n-a mai atins niciodată vechea ei înflorire.

După pacea de la Carlovăţ, domnii moldoveni şi nu mai puţin munteanul Brâncoveanu, care se amestecase mai mult decât oricare altul în deasa schimbare de domni din ţara vecină, ajunseră la o mare neînsemnătate politică, ocupaţi fiind cu îngrijorare numai cu adunarea de bani pentru urâtul împărat păgân. Nădejdea de a scăpa de acest jug, din ce în ce mai apăsător, ei totuşi nu o pierduseră încă, şi la mulţi dintre boieri aplecarea spre creştini era mai tare decât la domnul însuşi. Austria era ocupată pentru câţiva ani cu asimilarea marii provincii răsăritene câştigate, unde magnaţii unguri ridicaseră fără şovăire armele, şi din această parte nu se petrecu pentru moment altceva nimic, decât că se continuă vechea corespondenţă trădătoare a domnului muntean şi a unchiului său Constantin. Dar Rusia, noua Rusie moscovită se amestecase numai puţin în ultimul război, învăţând cu acest prilej să cunoască prea bine slăbiciunile împărăţiei turceşti. Carol al XII-lea, învinsul erou suedez, care nu voia să se întoarcă nerăzbunat acasă, stăruia cu înfocare în mizerabila sa reşedinţă moldoveana de la Varniţa, în apropierea Tighinei (Bender), pe pământul raialei, pentru un nou război ruso-turc, care trebuia să împiedece repede a dezvoltare în toate direcţiile a imperiului ţarilor.

Domnii români îşi luaseră deja hotărârile cu privire la purtarea lor în războiul ce ameninţa. Aşa, Constantin Duca puse pe consulul rus, care se afla în drum spre Constantinopol, pe cneazul Dimitrie Galiţin, să-i boteze unul din fii. Mihai Racoviţă, ce-i drept, un simplu boier de ţară, dar care după mamă era înrudit cu Cantacuzinii din Moldova şi care în urma banilor şi a trecerii lui Brâncoveanu căpătase de la turci principatul, trimise la sfârşitul celei de a doua domnii a sa, în anul 1709, o ambasadă tainică la învingătorul ţar Petru, în Kiev, pentru ca să-şi asigure la orice întâmplare un loc de adăpost.

Încă din 1707 trăia la Curtea din Moscova David Corbea, un om de încredere al Cantacuzinilor munteni, ca trimis al prevăzătorului Brâncoveanu; au ajuns chiar până la noi scrisori de-ale ministrului rus Golovehin către Mihail Cantacuzino şi nepotul său Toma, care îi urmă în slujba de comandant superior al oştirilor de ţară, de spătar. Turcii aveau încă deplină încredere în domnul muntean; pe Mihai Vodă îl maziliră pentru ca să dea Moldova lui Nicolae, fiul mai mare al dragomanului Alexandru Mavrocordat. Tânărul grec era totuşi evident prea slab şi prea străin ca să poată apăra o provincie de graniţă. Acest gând şi amestecul hanului duseră de fapt la numirea lui Dimitrie Cantemir, care era acum bine pătruns de faptul că viitorul va aparţinea creştinilor, puterii, culturii şi muncii europene. El şi Brâncoveanul primiră atunci porunca de a se afla în ziua de Sf. Gheorghe a anului 1711 cu cetele lor armate în faţa Tighinei, pentru ca să ia parte la pedepsirea încrezutului moscovit.

Dar degeaba îi aşteptară. Domnul muntean răspunse la insistenţele ţarului, că i-ar da bucuros 30.000 de oameni şi proviant îndestulător, dar numai cu condiţia acum cunoscută, adică abia atunci când liberatorii vor sta ca învingători pe pământ muntenesc. De fapt el adună o armată, ce-i drept cu mult mai mică, dar totuşi destul de însemnată; însă nu se mişcă decât până în valea Urlaţilor, de unde se putea îndrepta tot atât de bine sau îndărăt spre capitală, sau pe câmpul de luptă, sau chiar spre Ardealul mântuitor, după cum ar cere-o împrejurările. Turcilor le trimise bani, şi astfel încetineala lui nu se mai făcu observată; carele de zaherea însă stăteau gata pentru acela care ar fi ieşit mai tare din lupta hotărâtoare. Pentru ca să împace pe „împăratul” rusesc, el trimise la Iaşi pe un bătrân boier grec încercat, pe Gheorghe Castriotul, cu scrisori şi scuze orale.

Dar, fără învoirea vărului şi stăpânului său, Toma Cantacuzino fugi pe la sfârşitul lui iunie cu mulţi tovarăşi, de lângă domn şi apăru în capitala Moldovei, ca să întregească spusele Castriotului. Toma conduse atunci un corp de oaste rusească, la Brăila, unde se aflau depozitele turceşti, pe când Castriotul, care prin mijlocirea nepotului patriarhului de Ierusalim, Hrisant Notaras, primise o însărcinare tainică şi de la turci, pentru a-şi scăpa stăpânul, sta de capul ţarului cu propuneri de pace, pe care Petru, după catastrofa de la Prut, trebui să le primească de voie sau de nevoie. Când Brâncoveanu primi vestea acestui jalnic sfârşit al marilor planuri creştine, ar fi spus glumind cu amărăciune, că osmanlâii trebuie să fie învinşi cu altceva decât „cu pahare şi vutcă”, şi e bine dovedită observaţia puternicului stolnic Cantacuzino: „şi în haine nemţeşti rămân muscalii tot muscali”.

În ce priveşte pe foarte învăţatul „Demetrius” Cantemir, el nu împlini nici una din multele însărcinări confidenţiale ce i se încredinţară; nu adună provizii, nu dădu nici o ştire adevărată despre mişcările inamicului şi nu se îngriji de paza şi prinderea întâmplătoare a lui Brâncoveanu, cu toate că de altfel de multă vreme îl socotea ca duşmanul familiei sale. Dimpotrivă, în cursul iernii el trimise pe un Pricopie Căpitanul la împăratul ortodox cu propuneri de-ale sale. Mai târziu însărcina tot cu o astfel de misiune pe Ştefan Luca, care întreprinse această călătorie de trădare, sub pretext că se duce în Polonia pentru ca să transmită unui funcţionar al regelui o dorinţă a înaltei Porţi. Luca porni la 23-24 aprilie, şi încă de la 13 Petru încheiase cu Pricopie un prim tratat, în care mai că nu e vorba de altceva decât de proprietatea dinastiei Cantemir; aceasta să stăpânească veşnic Moldova, să guverneze chiar şi pe boieri după plac şi să exercite darea dreptăţii fără control străin; pentru cazul când principatul va fi să rămână în mâna turcilor, ţarul se îndatorează să acorde sprijinul său Moldovei şi stăpânitorului ei de până acum.

În acest timp Luca transmitea cu totul alte condiţii, care ieşiseră din consfătuirea cu boierii; ba aceştia din urmă trimiseră viitorului protector o delegaţie specială compusă, din semeni de-ai lor, bătrâni şi tineri, îmbrăcaţi milităreşte. În luna mai, monarhul rusesc iscăli tratatul definitiv, care consta din paragrafe utopice, ce sunau plăcut oricărui moldovean: Rusia va purta cheltuielile de administraţie ale statului, va plăti o pensie domnului şi va da o soldă pentru oaste; clerul şi toţi actualii sau foştii dregători boieri nu vor mai plăti nici o dare către stat, dar vor lua goştina şi desetina de pe moşiile lor; boierii trebuiau să rămână pe viaţă în stăpânirea dregătoriilor odată încredinţate.

O pedeapsă cu moartea împotriva lor nu se poate pronunţa decât cu consimţirea Divanului şi cu învoirea mitropolitului; ţăranii nu-şi mai capătă îndărăt libertatea, dar nu mai plătesc statului dări; domnul capătă numai venitul ocnelor de sare şi al târgurilor, dar va domni până la Dunăre şi va fi în sfârşit scăpat de tătari; în ţinutul său nu se vor aşeza moscoviţi şi nici o garnizoană moscovită nu va rămânea în cetăţile lui; titlul lui va suna „singur stăpânitor”, şi el nu va fi vasal, ci „prieten” al Marii Rusii. Când Cantemir află că ruşii sunt acum la Nistru şi când avu în mână bani de la dânşii, el declară în sfârşit, printr-o proclamaţie pe care o publică împreună cu toate declaraţiile ţarului, că el se răscoală. Ca unul ce cunoaşte trecutul, el nu uită vechile tratate cu Poarta şi pune în lumina necesară neobservarea lor voită; vorbeşte de bunăvoinţa împăratului Petru Alexeievici şi cere fiecăruia care ar putea lupta să vină la 15 iulie sub steagurile sale.

Unul după altul apărură acum brigadierul Kropotov, Şeremetiev, favoritul ţarului, şi în sfârşit acesta însuşi. Petru găsi personal o plăcere deosebită în domnul moldovean, pe care-l numi fiul său şi pe care-l săruta părinteşte sub influenţa şampaniei. Boierii trebuiră la urmă să se supună cu toţii nevoii, deşi bătrânul Iordachi Ruset protestă energic la început împotriva „neschimbărei domniei”. Oastea se mişcă acum mai departe, de-a lungul Prutului, dar ce se întâmplă după aceasta e istorie străină, care numai cât s-a petrecut pe pământ moldovenesc. Pe ţar îl ameninţă o capitulare şi nu scapă de ea decât prin încheierea unei păci nefavorabile.

Dimitrie ajunse însă de acum înainte eruditul sfetnic al lui Petru, se înălţă până la rangul de senator şi membru al Academiei şi se căsători chiar în curând cu o principesă moscovită. Ţara lui însă nu mai însemnă pentru el decât o amintire dureroasă şi a fost obiectul preocupărilor lui ştiinţifice, care privesc în cea mai mare parte patria pierdută. După ce turcii poposiră în Iaşi, iar tătarii năvăliră ca pedepsitori, Nicolae Mavrocordat a fost numit pentru a doua oară domn al Moldovei. Apoi în anul 1716 a fost strămutat, ce-i drept nu fără intervenţia sa, în Ţara Românească mai bogată, unde o îndoită tragedie pregătise sfârşitul domniilor naţionale.

Brâncoveanu se stricase de câtăva vreme cu rudele sale Cantacuzineştii, dintre care unii năzuiau chiar la domnie; şi stolnicul Constantin era acum împotrivă-i. Pe când Cantacuzinii păstrară vechile lor relaţii cu împăratul rusesc, puseră în cunoştinţă Poarta de faptul că domnul este un mare trădător, că a năzuit la titluri austriece şi le-a şi căpătat, că pune să i se bată monede cu chipul său - erau medalii comemorative -, că şi-a pus în siguranţă mulţi bani în străinătate, că spionează pe turci, stăpânii lui, pe sama blestemaţilor de creştini etc. În săptămâna Patimilor din 1714, Constantin, acum un om încărcat de ani, a fost ridicat din Bucureşti şi dus la Poartă, ca să dea sama de pretinsele sale nelegiuiri; soţie şi copii, gineri şi nurori, ba şi nepoţii îl însoţiră pe acest drum al durerii.

După un lung şi crud joc cu viaţa sa, a fost în sfârşit decapitat ca un sărman om bătrân, lipsit de toate, îmbrăcat cu cămaşa trădătorului, îngenunchind în drum în faţa sultanului, după ce sângele copiilor săi cursese în faţa ochilor săi obosiţi. Urmaşul a fost Ştefan, fiul stolnicului. Fratele acestui stolnic, Mihai, ar fi văzut desigur mai bucuros în locul lui ca domn pe moldoveanul Mihai Vodă Racoviţă, cu care acum era încuscrit. De aceea, din nou ajunseră la Constantinopol învinuiri veninoase, şi iarăşi ele-şi atinseră scopul. Ştefan Vodă şi tatăl său călcară pe urmele sângeroase ale familiei lui Brâncoveanu, şi în iunie 1716 fură sugrumaţi. Pentru ca jocul acesta să aibă odată un sfârşit, îşi pierdură la urmă şi pârâtorii, după câteva săptămâni, capetele, şi anume la Adrianopol. Mihai Racoviţă porni ca domn nou al Moldovei, pe când Nicolae Mavrocordat căpătă Ţara Românească.

Nicolae Mavrocordat se trăgea prin vestitul său tată, care fusese medic la Padova - dar se bucură de faimă şi ca scriitor şi om politic, - dintr-o familie „nesiotică”, din insula Chios; prin urmare nu era fanariot şi ca origine nu făcea parte din rândul grecilor din capitală, care îşi stabiliseră locuinţa în vestita suburbie a Fanarului, de unde îşi urzeau intrigile şi-şi adunau bani şi onoruri. Dar nu ca fiu al marelui dragoman, al secretarului Porţii, nu ca un bărbat care avusese singur o bucată de timp slujba de tălmaciu, ci ca urmaş al vechilor domni naţionali români voia să apară Nicolae Vodă, care în titulatura sa şterse numele de Mavrocordat şi, potrivit cu regula de Curte obişnuită în principate, se numi Nicolae Alexandru Vodă.

Când un boier muntean, Radu Popescu, scrise din porunca lui o compilaţie a cronicilor naţionale de până atunci şi continuă povestirea acestora, el începu capitolul asupra noii ere a lui Mavrocordat cu o frază care se ocupă de genealogia patronului său. Cetitorul neştiutor află de acolo că Nicolae, grecul, e nepotul bătrânului, marelui Alexandru al Moldovei, pentru că mama sa, Sultana, era fiica doamnei Casandra, care avuse-se de tată pe Iliaş. Un alt boier de la Curtea lui, Constantin Văcărescu, precum şi fiul lor Iordachi Ruset, Nicolae, puseseră şi ei mâna pe condei, ca să dovedească obârşia română a augustului lor stăpân. Nici el nu căută mai puţin să învăluie cu cea mai mare îngrijire caracterul său străin: învăţă limba ţării, şi, pentru ca să poată ceti operele istorice care se scriseseră într-nsa, porunci adunarea lor şi puse să le continue.

Românii Nicolae Costin, eruditul, dar puţin înzestratul fiu al lui Miron, şi Radu Popescu, care se trăgea dintr-o veche familie munteană înrudită cu Bălenii, nu fură numai panegiriştii săi literari, ci statură şi printre cei dintâi în Divanul său domnesc. Cu toate că-şi îndreptă atenţia spre şcolile şi tipografiile greceşti şi cu toate că el însuşi îmbogăţi literatura neamului său cu o carte şi alte câteva scrieri mai mici, nu poate fi socotit ca reprezentant al influenţei greceşti după un Brâncoveanu, care se ostenise într-atât pentru răspândirea culturii în singura limbă posibilă pentru întreg Răsăritul creştin. Hrisant Notară, care-l ajută cu sfatul său înţelept, era tot atât de puţin dedat exclusiv grecismului. În înalta şcoală a Moldovei de la Sfântul Sava, propovăduiau, pe lângă cel dintâi didaskalos grec şi unul slav şi altul român şi toţi trei erau plătiţi din caseta domnească. Sub Nicolae Alexandru Vodă apăru la Iaşi o Liturghie în limba naţională.

Printre învăţăturile pe care le dădu fiului său, tot atât de învăţat, Constantin, se află şi aceasta, că trebuie să-şi dea osteneala să aducă pe cât se poate mai puţini greci în principate. Şi acest fiu, Constantin, a fost un zelos sprijinitor al culturii; el adăugi la marea bibliotecă a familiei, pe care mai târziu însă, silit de turci, trebui s-o vândă; se îngriji în special de şcoli şi nu uită să plătească dascălului român de la Şcoala Domnească din Iaşi. El voia să facă tagma preoţească demnă de înalta ei menire şi de aceea nu se dădu îndărăt de la o constrângere care trezi multe nemulţumiri. Preoţii trebuiră să asculte predici aspre şi să se supună la un control; cine nu voia să asculte de poruncile sfătuitorului stăpân nu plătea ca pedeapsă numai un ducat pe an, care se întrebuinţa la întreţinerea şcolilor, ci şi greaua şi foarte înjositoarea dare a ţăranilor, birul de ţară. Pe când domnea în Moldova, el întemeie o tipografie pentru cărţile bisericeşti la Rădăuţi şi hotărî i să se întrebuinţeze în biserici numai cărţi pe înţelesul tuturor, pentru mântuirea sufletelor şi pentru înaintarea culturii.

Grigore Ghica, un al treilea domn, „fanariot”, care a domnit una după alta în ambele principate, era nepotul lui Nicolae Mavrocordat, căci se născuse din sora acestuia. Tânăr plăcut, care ardea de dorinţa de a învăţa totul şi care, ca fost mare dragoman al Porţii, stăpânea mai multe limbi orientale şi europene, Ghica învăţă cu uşurinţă şi „moldoveneasca”, pentru a ajunge un bun principe şi a fi în stare să ia personal cunoştinţă de toate. De şcoli se îngriji la fel cu cei doi Mavrocordaţi şi hotărî ca numai acei fii de boieri care şi-au câştigat în „Muzeu” sau „Academie” cunoştinţele necesare, să poată intra în cariera dregătorească. În ţară el era fără îndoială iubit, şi nimănui nu-i da prin gând să aducă ponos acestui urmaş al adevăraţilor domni români, că e un incorigibil grec storcător. Afară de cei numiţi, au mai domnit în întâia jumătate a aşa-numitei epoci fanariote încă doi Mavrocordaţi.

Cel dintâi a fost. Ioan, caimacam în Moldova după trădarea lui Cantemir şi urmaşul fratelui său Nicolae, când acesta a fost surprins de germani în capitala sa şi târât la Sibiu (1716); bărbat frumos, ceva mai puţin învăţat decât fratele său, dar blând şi milostiv, aşa că ţara întreagă îl plânse când muri în Muntenia, după o scurtă domnie (1718). Al doilea era un frate al lui Constantin, un tânăr răsfăţat, care nu era bun de nimic, nici de bine, nici de rău. Apoi vin în consideraţie fiii lui Grigore Ghica, Matei şi Scarlat, care de asemeni nu se distinseră prin nimic. Un al patrulea Ghica, Alexandru, era fiul, abia adolescent, al lui Scarlat. Un al cincilea, Grigore, era fiul unui alt Alexandru, care luase parte ca mare dragoman la tratativele premergătoare păcii din Belgrad (1739) şi fusese decapitat din pricina unor ascunse intrigi politice.

Acest de-al doilea Grigore Ghica întrecu desigur prin talent, dacă nu prin noroc pe cel dintâi - Grigore Matei muri liniştit la Bucureşti, pe când fiul decapitatului sfârşi la Iaşi în 1777 printr-un asasinat politic. Acesta din urmă a fost restauratorul înaltei şcoli de la Iaşi, îndeplini punctual poruncile împărăteşti ce i se dădeau şi în schimb primi odată chiar acordarea domniei pe viaţă. În capitala sa moldovenească puse să se facă frumoase clădiri publice, întemeie o fabrică de postav în Moldova şi atrase într-însa meşteri străini, acordă fiecărui boier un venit hotărât şi pregăti astfel un sfârşit haosului şi abuzurilor de până acum. Controla personal toată administraţia financiară, aşa că sub dânsul dispărură toate jafurile nenorocite.

Un mai bun administrator n-au avut desigur nici Moldova şi nici Ţara Românească în acest al XVIII-lea veac, judecat în mare parte aşa de pe nedrept. Mihai Racoviţă, care fusese de două ori domn al Moldovei, ajunse şi a treia oară la domnie, şi apoi încă de două ori în Ţara Românească. Cei doi fii ai lui se bucurară de aceeaşi cinste de a administra grânarele dunărene pentru sultan. Constantin se distinse printr-o mare dragoste de băuturi spirtoase şi chiar se şi prăpădi din pricina aceasta. Ştefan însă a fost, ca şi răposatul său tată, care în ultimii lui ani favorizase mai mult chiar decât domnii greci clientela grecească, un om fără caracter. Alţi membri ai acestei puţin înzestrate familii au trăit ca beizadele constantinopolitane, ca fii de domn şi mai târziu chiar ca simpli boieri pământeni.

În sfârşit, în anul 1758, printr-o intrigă din Constantinopol, primi tronul moldovenesc, fără sa-l fi cerut, vechiul dragoman al Porţii, Ioan Callimachi, fiul unui mazil din ţinutul Orheiului şi al unei femei din Câmpulungul bucovinean, care la început se chema Călmaşul şi învăţase latineşte în şcolile polone. El se arătă om cinstit, nesupărător, şi tot aşa şi fiul şi neînsemnatul său urmaş, Grigore, căruia îi era menită în 1769 o groaznică moarte-n închisoarea împărătească. Dacă privim acum şirul tuturor acestor personalităţi, unele distinse, altele pierdute în umbra mediocrităţii, atunci e uşor de recunoscut că nimic nou nu se schimbase privitor la numirea domnilor.

Încă din veacul al XVII-lea, şi nu tocmai spre sfârşitul lui, se urcaseră pe Scaunul domnesc, oameni care, ca Graţiani, nu erau de origine ilustră şi care nici nu-şi dădură osteneală să o simuleze. În această eră, care nu e ponegrită ca „fanariotă”, întâlnim din contra greci curaţi, care fără vreun drept, dar şi fără vreo pretenţie, pe care li-o putea da meritul sau talentul, au primit demnitatea de voievozi. Să ne gândim numai la Dimitrie Cantacuzino şi la Antonie Ruset, şi nu în ultimul rând la Ghiculeşti, la rumeliotul Duca, ai cărui părinţi plătiseră încă haraciu spahiului, proprietarul satului lor.

Tot în această epocă, nu mult după moartea lui Matei Vodă, a odraslei Basarabilor şi a lui Vasile Lupu, care îşi pusese în legătură genealogia cu Aron Vodă, au fost numiţi domni care, aparţinând unei familii boiereşti sau uneia neboiereşti, nu puteau arăta nici o genealogie şi nu câştigaseră nici o biruinţă asupra unui rival. Aici am putut pomeni şi pe Istrate Dabija, un bătrân bonhomme, care-şi bea cu mai mare plăcere vinul zilnic din urcioare de lut decât din cupe de cristal sau de aur, un Antonie Vodă din Popeşti, bătrân copilăros, căruia boierii îi stabiliră o pensie zilnică, o nafaca, pentru întreţinere şi care punea pe fiul său Neagoe să contribuie cu o mai mare parte la cheltuielile zilnice ale Curţii, pentru că el, Antonie, era văduv, pe când fiul avea o soţie, a cărei întreţinere costa şi ea ceva, apoi Constantin Cantemir, fost ofiţer polon, din sânge de mazil, bărbat care abia învăţă să iscălească mecanic, şi în sfârşit Mihai Racoviţă.

Ce întâlnim în schimb în veacul al XVIII-lea? Domni care, ca Mavrocordaţii, vorbeau de strămoşii lor princiari români, alţii, ca Ghiculeştii şi Racoviţeştii, ale căror drepturi la domnie scoboară mai departe decât mazilirea lui Cantemir şi omorurile din 1714 şi 1716; şi lângă ei stă „noua” familie a Callimachilor, ai cărei membri erau tot aşa nişte mazili moldoveni, cum fuseseră înaintea lor Dabija şi Cantemir. Se mai vorbeşte apoi, pentru a caracteriza această epocă, de o favorizare a elementului grecesc, de o creştere a dărilor şi de progresul stoarcerii sistematice a ţăranilor. Şi aceste lucruri merită o cercetare mai de aproape.

Ca domnii din veacul al XVII-lea, şi cei din al XVIII-lea întreţinură agenţi la Poartă, capuchehaiele. Când n-avea bani, nici trecere, nici energie şi nici domnul ocupaţie, atunci acest agent, de obicei şi acum un grec constantinopolitan, un fanariot, ajungea diriguitorul tuturor afacerilor, tutorul, ocrotitorul şi împuternicitul domnului „său”. Nicolae Mavrocordat, fiul său cel mai mare, precum şi Grigore Matei şi Grigore Alexandru Ghica n-au avut fireşte nevoie de astfel de ajutoare-stăpâni; ei erau singuri stăpâni pe vistierie şi întreţineau singuri legături cu lumea turcească. Altfel sta cazul însă cu foarte tinerele beizadele, care erau copilăroşi şi stricaţi, ca de pildă fiii celui dintâi, Grigore, şi nepotul său, ca şi nenorocitele odrasle ale bătrânului Racoviţă.

Domni săraci, cum erau în cel mai mare grad Calnmachii, aveau de asemeni nevoie de un sprijin şi trebuiau să asculte de indicaţiile aceluia care îi mijlocea împrumuturi. Aşa se născu puterea unui Başa-Mihalopol, unui Gheorghe Hatmanul şi unul Stavrachi; cel din urmă era un grec foarte sărbătorit, care în 1765, din porunca revoltatului şi lacomului sultan, plăti cu moartea prin ştreang bogăţia, mândria şi intrigile sale. Alexandru Şuţu a fost şi el spânzurat; Nicolae Şuţu era cât pe aci să ajungă la ţinta dorinţelor sale; el înainta până la dragomanatul Porţii, a fost factor hotărâtor în toate afacerile româneşti şi consilie războiul împotriva Rusiei; plăti însă cu moartea, în 1769, sfârşitul nenorocit al acestuia. Dar aceşti „mari greci” nu sunt, cum am mai spus, o apariţie nouă, aducătoare de nenorociri; ei continuă numai lungul şir deschis de Mihai, „fiul Dracului” (Şaitanoglu), acest puternic Cantacuzin care însă murise şi el de ştreang.

Nici de un amestec mai mare în administraţia ţării nu e vorba. Se poate chiar afirma că acum ei lucrează şi mai cu băgare de seamă. Nu se mai poate menţiona o purtare ca aceea pe care o manifestează Tzukalas, Sophiali sau Balasachi. Când Stavrachi veni în Moldova ca să urmărească personal strângerea dărilor, locuitorii din suburbiile Iaşului îi alungară cu aşa furie, încât nu s-a mai întors niciodată. Nicolachi Şuţu locui ce-i drept câtăva vreme pe lângă protejatul său Grigore Callimachi, dar părea că-şi vede numai de slujbă şi cruţă susceptibilitatea colegilor săi români. Ca şi înainte, grecii ocupau şi acum numai anumite dregătorii, pe cea de postelnic şi de vistiernic; aşa începe pe pământ românesc cariera unui Constantin Moruzi şi a unui Alexandru Ipsilanti, care ambii mai târziu, într-o nouă perioadă a erei fanariote, ajung domni.

Micile animale de pradă se găsesc, întocmai ca şi în pretinsele timpuri mai bune, printre slugile domneşti, unde puteau face pagubă puţină, sau numai în ocupaţii secundare. În genere, grecii sunt cu atât mai bine reprezentaţi, cu cât domnul se pricepe mai puţin în afacerile domniei. Trebuie să se releve şi faptul că, tot ca mai înainte, Ţara Românească a adăpostit mai mulţi greci decât Moldova. În sfârşit, să nu se uite că de regulă grecul născut dintr-o mamă româncă a pierdut încă din a doua generaţie pecetea străină, chiar dacă poartă şi mai departe numele străin. Aceste înrudiri între greci şi români erau un fenomen foarte des, şi incapabilul favorit al grecilor, Ştefan Racoviţă, care, ca şi răposatul său frate, ridică împotrivă-i gloatele Bucureştilor, ca să le liniştească, dădu un decret, prin care opreşte încuscrirea familiilor naţionale cu grecii.