Relaţiile românilor cu turcii. Raiaua turcească pe pământ românesc. Aşezarea tătarilor în Basarabia

Supunerea desăvârşită a Moldovei şi Ţării Româneşti sub suzeranitatea turcească înseamnă pentru amândouă un nou stadiu de dezvoltare şi anume o perioadă de decădere. Începând cu domnul, care recunoaşte pe vecinul de la sud ca stăpân şi e înzestrat de acesta cu o putere aproape deplină asupra supuşilor săi, şi până jos la ţăran, care la început plăteşte noile dări cu rodul muncii sale, apoi cu trupul său şi cu demnitatea şi libertatea sa omenească, nimic nu mai seamănă cu trecutul. În locul statului alcătuit din ţărani liberi, care luptă împotriva oricărui încălcător, pentru moşia mare sau mică moştenită de la strămoşi, apare ca urmaş nevrednic statul fiscal, al cărui singur scop este să adune bani, nepomenit de mulţi bani, sume incalculabile, pentru viaţa luxoasă a stăpânilor străini din Constantinopol.

Acum e vorba să descriem istoria acestei vieţi de nelibertate, până ce în sfârşit pe la 1700, după un veac şi jumătate, se petrece o schimbare prin aceea că o mare parte din vechile forme cad în desuetudine, iar statul vasal turcesc imită în oarecare măsură modelul statului european mecanic al veacului al XVIII-lea; afară de aceasta apar şi noi condiţii în alegerea domnului, şi toate raporturile cu statele vecine se schimbă. Stăpânirea turcească se amestecă direct numai în trei domenii ale vieţii româneşti; în celelalte ea avea numai o înrâurire indirectă. În prima linie intră în considerare formarea unui district turcesc, a unei zone militare turceşti, care, administrată de turci, se desparte de restul ţării; aceasta era aşa numita raia.

Felul cum s-a petrecut această despărţire şi punctele care delimitează ţinutul, au fost arătate mai sus. Începutul l-a făcut principatul din sud, al Ţării Româneşti, expus în întâiul rând duşmanului. Încă din ultimii ani ai secolului al XIV-lea au fost ocupate Turnul, adică Nicopolis Minor, Nicopoia Mică a noastră, numit de turci Cule, apoi Giurgiul, Ierkoki al lor, pentru ca să domine orice mişcare a domnului din Argeş.

Ca să-şi poată însă aproviziona comod cetăţile, turcii luară în stăpânire şi o bucată din pământul care le încunjura şi distruseră aici toate drepturile anterioare de proprietate ale statului sau ale particularilor, în veacul al XVI-lea, cu toată vechea făgăduinţă de a lăsa ţara neatinsă, se mai ocupară ici şi colo noi puncte potrivite: aşa plăti Radu cel Mare, prietenul călugărilor, liniştea ce i se lăsă. Mirceştii, dinastia lui Mircea Ciobanul, slugă totdeauna plecată sultanului, trebuiră să renunţe la stăpânirea importantei Brăile. În sfârşit la 1580, pe când domnea Mihnea, care aparţinea, ce-i drept, acestei familii privilegiate, dar era neînsemnat, veni un ceauş de la Poartă ca să cerceteze şi întinderea vetrei Severinului şi să o ocupe în numele sultanului.

Moldova pierdu abia în urma marii expediţii din 1484 o bucată din ţinutul său: atunci Chilia şi Cetatea Albă ajunseră porturi militare turceşti, şi ca de obicei şi teritoriul dimprejur se alipi cetăţilor, ca raia. Această raia se întinse, în urma reuşitei expediţii a lui Soliman al II-lea din 1538, aproape până la linia râului Botna, şi o nouă ocupaţie turcească ajunse atunci şi la Tighina, Benderul noilor stăpâni.

Ţărmul Dunării era acum cu totul în mâni străine, graniţa Nistrului din spre Polonia numai în parte. Acum puterea domnului Moldovei ajungea în sud numai până la Lăpuşna, care avu cinstea să dea ţării pe tiranul Alexandru. Lângă Chilia şi Cetatea Albă turcii mai ridicară un oraş întărit, Ismailul, care la români se chema Smil. În faţă cu Galaţii exista încă în veacul al XVII-lea portul dunărean turcesc Tomarova, care e identic cu Renii de mai înainte.

În această întindere rămase raiaua până în veacul al XVIII-lea, afară de timpurile de revoltă, în care ea a fost adesea pierdută, dar nu cetăţile, pentru ca la o nouă schimbare a lucrurilor să fie iarăşi ocupată. Totuşi nici o nouă cetate turcească nu s-a creat în această epocă, dacă nu vrem să luăm ca atare ocuparea unei mahalale a Galaţilor. În amănunte, desigur că graniţele domeniilor smulse n-au rămas totdeauna aceleaşi; căci nici comandanţii şi nici proprietarii particulari ai raialei nu-şi făceau un caz de conştiinţă din aceea că-şi însuşeau pe nedrept ca păşune sau ogor o bucată de pământ domnesc muntean sau moldovenesc prin mutarea stâlpilor de hotar.

Voievozi mai cu trecere se jeluiau întâmplător la Poartă de astfel de încălcări şi în schimbul unor daruri primeau şi câte-o comisie, care trebuia să constate starea de mai înainte şi să o restatornicească. Avem ştiri despre activitatea multor atari comisiuni împărăteşti şi posedăm chiar documente, atât despre îngrijirea domnilor de integritatea teritoriului lor, cât şi despre pornirea turcilor de a atinge această integritate. Sub Vlad Ţepeş apăru odată beiul de Nicopoli, Hamza, cu o întreagă oaste „ca să stabilească graniţa Dunării”, ad metas super Danubium constituendas.

Sub Mircea Ciobanul probabil, Ahmed, un urmaş al lui Hamza, cercetă din poruncă împărătească aceleaşi graniţe. Dar, cu puţin mai în urmă, fiul lui Mihnea, Petru, se plângea iarăşi de o întindere neîngăduită a raialei Giurgiului. Alexandru, fratele şi urmaşul lui Petru, îşi cumpără o împuternicire de la Poartă ca să dea îndărăt din ţinutul Giurgiului, ca şi din cel de la Turnu, din „hailâcul” din Cule, pe vecinii care pătrunseră prea departe, şi să redea din nou drumului „Banului” vechiul lui caracter de hotar.

Dar chiar sub fiul lui Alexandru e nevoie pentru legalizare ca rezultatele unei astfel de regulari de graniţă să fie întărite printr-un firman împărătesc. Apoi vine vremea în care, prin Mihai Viteazul, se restabileşte în lupte vechea stare liberă. Sub urmaşii lui care domnesc iarăşi ca vasali turceşti, se pare că turcii nu s-au mai dedat la vechiul lor obicei de-a încălca graniţa.

Unul dintre aceştia, Matei, a fost chiar destul de tare, pentru a pedepsi cu de la sine putere astfel de încercări întâmplătoare, fără a mai reclama mijlocirea Porţii; el îşi aşezase în sate privilegiate, peste tot unde era o graniţă de păzit, roşii şi călăraşii săi, ţărani înarmaţi; din numirile de localităţi de astăzi mai amintesc despre aceasta numai Călăraşii, în faţa Silistrei. Chiar până în zilele noastre, paşnicii plugari din judeţul Buzău poartă pieptare roşii, ca amintire inconştientă a vremurilor în care ei erau apărătorii rânduiţi împotriva întinsei raiale a Brăilei şi Odăii Vizirului.

În nici una din raialele muntene din vremea mai veche, adică până la războaiele cu Rusia, n-a poruncit vreun paşă şi nici măcar vreun beg sau un sangiac, ca în cetăţile de pe ţărmul stâng al Dunării; comandant superior al fiecărei raiale erau mai curând cel mai de aproape dintre ofiţerii superiori ai Ţării turceşti din faţă: aşa Severinul era sub ascultarea Vidinului, Turnul sub a Nicopolei, Giurgiul sub Rusciuc, care e pomenit ca o cetate încă din 1445, de Wavrin.

Asupra poziţiei Brăilei nu se poate da până acum nici o desluşire mai sigură. În fiecare cetate stăteau, bineînţeles, soldaţi turci: spahii, care serveau călări şi care totodată, ca feudatari mai mari sau mai mici, îşi aveau timarurile lor, adică feudele, pe pământ muntean. Dreptatea o împărţea, ca peste tot, un cadiu, judecătorul, conform Coranului, iar administraţia vămilor împărăteşti şi a zaherelei, care se furniza de aici, era încredinţată unui nazir.

În Moldova, dimpotrivă, erau doi begi, dintre care unul îşi avea reşedinţa în Bender, cellalt în Acherman, dar în Chilia apar numai demnitari militari inferiori. Aceste cetăţi moldoveneşti erau izolate, cel puţin în cele dintâi timpuri, şi această împrejurare le îngăduia o stare mai independentă. Încolo semănau şi ele cu întăritele cuiburi turceşti din vecina Ţară Românească.

Pentru principate pierderea înfloritoarelor porturi şi a bogatelor ţinuturi era desigur dureroasă, dar şi mai greu le lovea primejdia veşnică ce decurgea de aici. Căci, lăsând cu totul la o parte desele încălcări de hotar, turcii din raia şi ţăranii creştini ce trăiau sub dânşii, şi care imitau pilda stăpânilor lor, nu se arătau deloc ca buni vecini. Ei îşi mânau vitele pe păşunile mărginaşe şi aduceau proprietarilor ţinuturilor învecinate pagube simţitoare.

Când prin contract cu persoane particulare îşi câştigau legal unele drepturi de proprietate în lăuntrul principatului, nu socoteau niciodată de nevoie să plătească pentru ele „cânelui” de pe tronul vasal dările cuvenite: dijmă pentru roadele câmpului, goştină pentru turmele de oi. Cei mai temuţi hoţi de cai şi de boi îşi găseau în raia refugiul asigurat, şi datorită acestei stări de lucruri ţinutul turcesc se bucura totdeauna de un mare belşug de carne.

La bâlciuri se iscau totdeauna certuri şi bătăi, şi creştinii nearmaţi erau totdeauna cei învinşi. Ţiganii, care nu mai voiau să trăiască în robie, şi ţăranii iobagi năpădeau în raia, care proporţional era mai bine populată. Chiar şi ţăranii liberi din satele moldoveneşti şi munteneşti, când nu mai aveau pământ, sau când la moştenire rămâneau pe din afară, preferau să emigreze la turci, unde n-aveau de plătit decât haraciul şi darea care se acorda spahiilor, pe când acasă, sub voievodul naţional, din pricina unor împrejurări pe care le vom cunoaşte îndată, li se cereau necontenit dări în bani şi în natură.

Comandanţii raialei aveau, ce-i drept, însărcinarea directă ca la ocazie să ocrotească pe domn împotriva competitorului său sau a populaţiei nemulţămite, răzvrătite, dar nu rareori li se părea mai folositor să cheme la ei pe nemulţămiţi, înainte de năvălirea lor în ţară, sau după înfrângerea lor să-i primească la ei şi să li pună întrebarea dacă n-ar vrea să primească legea turcească. Nu trecu mult şi situaţia se înrăutăţi în Moldova, ba într-o oarecare măsură şi în Ţara Românească, prin năvălirea tătarilor, care de aici înainte devin, în lăuntrul graniţelor vechi ale principatului, colonişti statornici - întrucât această expresie se poate întrebuinţa pentru nişte atât de neastâmpăraţi călăreţi şi prădători.

Noul stat tătărăsc din Crimeea, o frântură a marelui Hanat din Sărai, se formase în a doua jumătate a veacului al XV-lea ca un bici al lui Dumnezeu pentru moscoviţi, poloni şi români, iar stăpânitorul din Crâm, comandantul celor patru horde, luă vechiul şi respectabilul titlu de Han, împărat. La cucerirea Caffei în anul 1475, osmanlâii lăsară să dureze mai departe acest stat mohamedan - căci numai puţini tătari rămaseră păgâni -, fiindcă, cu foarte multă dreptate, întrezăreau în el un sprijin al întreprinderilor lor.

Printr-un act de închinare, cunoscut, e adevărat, numai printr-o nesigură tradiţie analistică, hanul deveni un vasal al emirului din Constantinopol: încolo totul rămase neschimbat; controlul suprem îl făcea begul, care de atunci locui în marele oraş genovez de odinioară Caffa, şi de aici, fără a se amesteca în administraţia internă tătărască sau în răzbunările dinastice obişnuite ale Ghiraizilor, făcea raport despre toate.

Când Selim, fiul sultanului Baiazid al II-lea, se înrudi cu aceşti Ghiraizi şi se uni cu tătarii pentru a-şi realiza marile sale planuri de răzvrătire, consideraţia „Imperiului” tătărăsc, a „Taratului”, cum se spunea în Polonia şi Moscovia, crescu simţitor: trebuia să se admită posibilitatea - şi odată s-a vorbit de aceasta ca şi de un fapt real - că un urmaş al lui Hagi Ghirai, al întemeietorului dinastiei din Crâm, ar putea ajunge în Constantinopol „împărat pe amân-două continentele”.

În acele zile în care tânărul Selim nu se aşezase încă bine pe tronul tatălui său mort de inimă rea, în fiecare an aproape, cu toate făgăduinţele contrare şi cu toate darurile îmbelşugate, Moldova a fost vizitată de tătari şi groaznic pustiită până la Siret. După aceea însă se ajunse la un modus vivendi cu aceşti cei mai răi dintre vecinii răi: Moldova, de altfel chiar şi Polonia, plătea hanului un tribut şi-i cedă afară de aceasta şi alte „venituri”, pentru ca săracul, despreţuitorul de muncă, dar viteazul tătar să poată trăi potrivit stării sale.

Chiar pentru anul 1566 se menţionează acest tribut şi se spune că hanul îl primeşte după „vechi obiceiuri”. Cu prilejul trimiterii tributului şi a darului care se cheamă balgi-başlic, adică „miere şi ceară”, domnul cinstea pe acest împărat prădalnic şi cu o haină de cinste, cabaniţa. Şi la această stare de lucruri nu se mai schimbă nimic, atâta timp cât la graniţa moldovenească stătu un liber şi temut han tătărăsc.

Dar graniţa în sine se strămută pe la sfârşitul veacului al XVI-lea, în dauna Moldovei. Nu multă vreme după supunerea ţării din anul 1538, turcii luară obiceiul de a pune şi garnizoane tătărăşti în cetăţile de la Dunăre şi în noua cetate de pe Nipru. De acum înainte trupe din neamul Nogailor apărară Cetatea Albă, Benderul şi Chilia, precum şi marea cetate Oceakov, de pe Nipru, şi aceasta chiar pe vremea luptei cu Ioan cel Cumplit, rebelul moldovean. Ei erau mai în stare ca orice alţi ostaşi să lupte cu cazacii, duşmanii lor fireşti, care şi ei aflaseră acum drumul spre Moldova.

Cazacii apărură însă regulat dincoace de Nistru, pentru a sprijini pretendenţi domneşti sau în simple cete prădalnice. Deşi marele rege polon Ştefan Bathory urmărea alte planuri şi nu se temea de nimic atât de mult ca de o neînţelegere cu Poarta, el impuse totuşi acestor bandiţi creştini în 1576 o organizare, care trebuia să-i facă dependenţi de coroana polonă şi în urmă procedă de mai multe ori cu asprime, prin executări de şefi căzăceşti şi pretendenţi ai cazacilor; cu toate acestea vitejii locuitori ai insulelor Niprului nu-şi pierdură frumoasele lor amintiri despre mănoasa ţară moldovenească, în anii 1576 şi 1578 ei apărură iute ca fulgerul în faţa cetăţilor turceşti şi a satelor de păstori tătari.

În 1583 Benderul a fost asediat, raiaua Cetăţii Albe a fost pustiită şi un sangiac a fost ucis. Nici domnul Moldovei şi nici o flotilă de pe Dunăre nu-i putură sili să se retragă. În anul 1587 Oceakovul îndură aceeaşi soartă, şi nici Benderul nu a fost cruţat. În anul următor avu loc iarăşi o năvălire căzăcească, care atinse exclusiv Benderul şi se dădu o luptă la Nistru.

În anul 1589 bâlciul de la Cozlov căzu pradă bandiţilor creştini, şi însuşi beglerbegul de Rumelia trebui să iasă în persoană pentru a pedepsi pe cazaci şi mai ales pe poloni, pretinşii lor stăpâni, şi el înainta până la Sniatyn. Ceva mai târziu, şi chiar în ciuda păcii care se încheie în 1592 între împăratul şi regele care nu voiau să se lupte cu dinadinsul, cazacii, după reuşitul atac al Orheiului, oferiră serviciile lor împăratului german, care, provocat de turci, avea de purtat cu aceştia o grea luptă în Ungaria. Din Praga, Chlopicki aduse îndărăt un steag cu vulturul cu două capete şi făgăduiala unei solde, care a şi fost de fapt plătită.

În anul 1594 se auzi iarăşi de lupte între cazaci şi tătari: eroii de la Nipru negociară cu Aron, domnul Moldovei, care năzuia, ce-i drept, să scuture jugul turcesc, dar care nu era obişnuit cu lupta. De la dânsul primiră ei provizii, dar nu o soldă după tocmeală; de aceea, înainte de sfârşitul anului, ei năvăliră în propria lui ţară şi-l fugăriră până în munţi. Atunci fugarul îi împacă cu daruri, îi luă în serviciul său şi trimise sălbatecele horde împotriva întăriturilor turceşti de la Tighinea şi Cetatea Albă. Aici nu putură însă face nici o ispravă, căci n-aveau tunuri; ocupară însă Ismailul şi Oceakovul, prădară şi sfărâmară aceste întărituri.

O căpetenie de cazaci, anume Cocea, intră sub steagurile eroului muntean Mihai şi în 1595 luptă la Călugăreni împotriva turcilor. Din ce în ce tot mai mulţi cazaci năpădiră în Ţara Românească, unde găseau leafă bună, pradă din belşug şi un comandant viteaz şi încercat. Când Mihai puse mâna pe principatul Ardealului, el avea printre cei mai buni soldaţi ai săi pe cazacii lui Braneţchi, Valaoţchi, Ocesalschi şi Rostopcea. Chiar şi în noul veac ei neliniştiră graniţa Nistrului: la 1601 sunt la Soroca, la 1602 în Basarabia şi în Dobrogea, la 1603 la Ismail şi Isaccea; în 1606 vizitară din nou Moldova răsăriteană.

De aici înainte însă pofta lor de aventuri, care se uneşte cu o nelipsită nevoie de a câştigă pradă hrănitoare, ia o altă cale, sau mai curând o activitate practicată până acum numai pe al doilea plan, capătă acum mai multă însemnătate. Ca şi ostrogoţii de altădată, ca şi ruşii de la începutul evului mediu, ei cercetează pe mici luntri, înjghebate primitiv dintr-un singur trunchi de copac, bogatele oraşe de pe ţărmul Mării Negre, unde locuiesc negustori cu dare de mână, şi în fiecare an îşi întind incursiunile lor pe marea neprimitoare, de care ei se tem însă tot aşa de puţin ca şi de moarte.

Tot comerţul din aceste regiuni e astfel periclitat, şi mişcările lor sunt atât de repezi, ei se ivesc aşa deodată, ca picaţi din cer, când ici, când colo, aducând pieirea bogaţilor păgâni, încât sultanul trebuie să îndure ocara de a zări din palatul său împărătesc flăcările mai mult sau mai puţin depărtate ale pârjolului care noaptea colorează în roşu cerul.

Mai ales până la 1640, cu toate tratativele cu regele şi cu toate expediţiile împotriva necredincioasei Polonii, pacostea căzăcească e o nenorocire care se repetă regulat şi care nu poate fi împiedecată cu nimic. Dar pe uscat veneau numai arareori; căci aici turcii descoperiseră un mijloc ca să-i ţină la distanţă. Ceea ce nu putea împiedeca begul din cetăţile întărite şi nici îndrăzneţii ieniceri sau mândrii spahii, aceea izbutiră sălbatecii tătari, care fură aşezaţi la Nistru ca pază a împărăţiei, cum se întâmplase şi mai înainte - după 1500 - în Dobrogea.

Încă din 1502 sultanul făcu tătarilor propunerea să ia în primire „câmpiile din jurul Chiliei şi Cetăţii Albe”. Până la cea dintâi din aceste cetăţi ei n-au ajuns, dar în cea de-a doua creară, pe ruinele vechiului centru comercial, o pustietate potrivită cu obiceiurile lor şi vieţuiră apoi în aceşti „bialogrodenses campi”. Cu ajutorul prietenilor săi tătari Selim puse mâna pe cele două porturi şi nutri chiar gândul de a face din toate cetăţile de graniţă o marcă, drept apanaj al moştenitorului tronului. În anul 1560 tătarii străbătură iarăşi Moldova şi Ioan rebelul peri mai ales din pricina unei expediţii a hanului.

Curând după aceea polonii şi turcii încheiară între ei pace, şi în tratatul de pace se pomenesc şi tătarii din Cetatea Albă, Tighinea şi Chilia, precum şi garnizoanele lor de acolo. În războiul împotriva „cazilbaşilor” persani, tătarii aduseră atât de mari servicii, încât îşi putură permite să ceară sultanului ca răsplată Moldova şi Ţara Românească, de unde trebuiau să-şi scoată hrana Hanul Islam Ghirai, care venise adesea ori în ajutor împotriva cetelor căzăceşti, căzu, într-o incursiune împotriva acestora din urmă, în apropierea Benderului şi-şi află locul de odihnă în vechiul Moncastro.

Călătorul francez Fourquevaux întâlni pe „câmpii pustii” din Basarabia cete de păstori, care se târau după turmele lor: aceştia nu puteau fi, după toate aparenţele, decât coşurile (pe limba polonă kosz) tătarilor. În timpul războiului cu Ungaria, tătarii veniră foarte des în Moldova şi Ţara Românească şi grăbiră ca duşmani declaraţi sau măcar cu gând duşmănos spre câmpiile de luptă ale Panoniei.

În anul 1594 Aron a fost asediat în Iaşi de sălbatecii oaspeţi şi trebui să se răscumpere, cu toate că avea la îndemână o mică oştire. În anul 1595, încă din timpul iernii, tătarii năvăliră în Ţara Românească, ca să lupte cu răzvrătitul domn muntean, Mihai, dar fură bătuţi; în 1596 urmă o nouă expediţie, de data aceasta norocoasă, dar războiul civil dintre Hanul Gazi Ghirai şi fratele lui reţinu pe răsfăţaţii prădalnici de la o nouă năvălire. În anul 1598 creştinii începură tratative cu ei, cu speranţa să-i îndepărteze pe aceşti nelegiuiţi prin plătire de tribut, dar nici cu aceasta nu avură vreun succes.

Din felurite cauze, tătarii nu mai stau, ce-i drept, câţiva ani pe planul întâi, dar nu mai târziu de 1602 hanul însuşi apare din nou cu obişnuiţii „o sută cincizeci de mii” de soldaţi ai oricărei mari întreprinderi turco-tătare, ca să pună la Târgovişte în Scaun pe iubitul Simion Movilă în locul lui Radu Şerban, pe care-l ura; pe lângă aceasta luptară crâncen şi cu polonii.

Radu Şerban se putu însă susţinea şi făgădui tătarilor, ca sa-l lase în pace, un bir de 15.000 ducaţi. Aşa de des trebuiră să vie aceste ajutoare ale turcilor în timpul războiului cu împăratul chesaro-crăiesc, încât la urmă uitară întorsul acasă. Aşa îşi creară din cartierele lor de iarnă din Basarabia o nouă patrie, fără să ridice mari pretenţii şi fără să aştepte admiterea şi confirmarea lor solemnă. Vechea provincie munteană, cucerirea moldovenească a marelui voievod din veacul al XV-lea, raiaua sultanului Baiazid deveni în felul acesta sălaşul urâţilor, neliniştiţilor, incapabililor de cultură nogai şi se chemă de atunci, pe limba noilor stăpâni, Bugeac; aceasta înseamnă iarăşi angulus, ca în vremea veche „Tătari Bucyakienses” sunt o realitate încă din anul 1603.

Domnul moldovean Ieremia le dărui dincoace de hotarul Bugeacului şapte sate, care fură recăpătate abia după vreo zece ani printr-o creştere a tributului. În totalitate Moldova de sud câştigase cam vreo 15.000 de astfel de vecini groaznici, cărora ţăranii din vecinătate, ca să nu mai vorbim de altele, trebuiau să le care lemne, pentru construirea colibelor şi de ars, din pădurile Chigheciului.

Timp de cincisprezece ani încheiaţi un nobil tătar, un mârzac, Cantemir, stătu în fruntea acestor nogai şi întemeie un fel de stat tătărăsc independent, care nu se supunea totdeauna voinţei împăratului din Crâm. Ca răsplată pentru serviciile aduse de el turcilor contra polonilor, Cantemir, duşmanul neîmpăcat al acestor vecini, căpătă administrarea Silistrei cu titlul de paşă turcesc; ba chiar vizirul îl numi în anul 1622 „fiul” său şi-l apără împotriva a tot felul de învinuiri. Oficial i se dăduse slujba de guvernator asupra întregului ţărm al Mării Negre dinspre gurile Dunării.

Odată, de dragul polonilor, a fost înlocuit, dar nu trecu mult timp şi el se întoarse iarăşi în lagărul său de luptă din Bugeac. El îi servi şi în contra unui han rebel, şi de aceea a fost încă şi mai preţuit. Slujbele şi onorurile sale i se recunoscură solemn în 1636, dar la urmă, după o carieră atât de strălucită, a fost învins de un han duşman şi izgonit, aşa că trebui să-şi caute refugiu în Constantinopol.

În urma plângerilor unite ale influentului voievod moldovean Vasile Lupu şi ale polonilor, care-l urau, se izbuti să se obţină împotrivă-i o sentinţă de moarte, şi puţină vreme după ce hanul însuşi trebui să plătească cu moartea incapacitatea sa de a domni, a fost decapitat sub ochii sultanului pedepsitor (1637) şi puternicul şef tătar care poruncise odată la Dunărea de Jos.

Ostaşii lui fură siliţi, printr-o expediţie specială contra lor, sau să se retragă înapoi spre Crimeea, sau, dacă voiau să rămână pe pământ polon, să devină supuşii regelui. Abia după câţiva ani, foştii locuitori ai Bugeacului se strecurară pe nebăgate de samă îndărăt în ţara lor, dar, fiindcă nu mai găsiră un conducător vrednic, nu putură juca rolul lor de până acum.

Cazacii intraseră acum în a treia lor fază de dezvoltare; după ce câţiva ani fuseseră supuşi credincioşi ai polonilor, ei încercară sub Bogdan Hmelniţchi, fiul lui Hmil, să formeze un stat propriu între Polonia şi Moscovia, şi în urmărirea acestui scop ei găsiră în tătarii acum slăbiţi, care cel mult din când în când năvăleau în Moldova, nişte aliaţi de ocazie. Felul de organizare al tătarilor din Bugeac nu se deosebeşte întru nimic de acel al consângenilor lor.

În timp de pace ei erau mai întâi de toate păstori, pe când la război se dovedeau vrednici luptători. Învăţau să lucreze şi pământul, dar munca la câmp nu o îndeplineau singuri; aceasta i-ar fi înjosit. Îi slujeau mai curând numeroşii prinşi de război, precum şi vechea populaţie creştină românească, încă existentă, ce trăia în murdarele lor sate, unde abia cu timpul se înălţară case mai bine construite. În fiecare sat de aceste domnea ca temut „cavaler” tătăresc mârzacul, şi toţi mârzacii cu supuşii lor erau împărţiţi în patru grupe.

Conducătorul lor în luptă şi totodată judecătorul lor obişnuit era locţiitorul hanului, care abia mai târziu îşi avu în Bugeac o reşedinţă des cercetată, anume Căuşanii: acest locţiitor se numea caimacam sau, fiind comandant al întregii oşti a provinciei, seraschier. Abia pe la 1700 se desfăcură din ţinutul seraschierului două judeţe şi se încredinţară unei administraţii speciale, care producea mai mulţi bani: după obiceiul cazacilor, se puse atunci în Dubasari un hatman creştin pentru satele româneşti megieşe, pe când alte sate fură supuse poruncii lui Iali Aga.

Înainte de Cantemir turcii încredinţară paza Dunării uneia din pasatele lor. Acesta era totodată comandant asupra Silistrei şi a celorlalte mici cetăţi, asupra întregii Dobroge, locuită mai mult de tătari, unde mai târziu se crea o reşedinţă în Babadag pentru căpetenia de margine a ţinutului de hotar nordic turcesc, asupra raialei moldoveneşti, unde, de la 1600 şi chiar până pe la 1699 nu exista nici un beg de Acherman şi niciunul de Bender, şi în sfârşit asupra puternicii cetăţi de pe Nipru, cheia turcească din spre cuiburile căzăceşti şi stepa rusească, Oceakovul, numit de turci Ozu.

Ozu Valesi sau Silistria Valesi avea să păzească pe nesigurii vasali creştini din Muntenia şi Moldova, să spioneze pe poloni şi la ocazie să conducă o expediţie de răzbunare împotriva hatmanului regal, să lupte cu cazacii, atâta timp cât ei constituiau o primejdie statornică pentru imperiu, şi în sfârşit să meargă în fruntea trupelor imperiale în spre îndepărtata Moscovie.

El avea însemnate venituri şi afară de aceasta primea daruri mai mari din partea tuturor acelora care depindeau de favoarea sa, mai cu samă, bineînţeles, din partea domnilor vasali, a căror soartă atârna de rapoartele comandantului din Oceakov şi Silistra. De la acest însemnat guvernământ provincial ducea drumul spre cele mai însemnate demnităţi în stat, dar întâmplător şi spre exil sau spânzurătoare.

Noua izbucnire a războiului persan, care spre finele veacului al XVI-lea părea acum sfârşit pentru totdeauna, acest necontenit război cu scurte pauze şi apoi cu cerinţe cu atât mai lungi, făcea absolut necesar acel guvern special de la graniţa opusă, din spre creştinii poloni şi germano-ungari. Şi această instituţie, care aminteşte timpurile când Mihaloglii şi Malcocioglii erau stăpâni la Dunăre, a existat până târziu la pacea definitivă.

După ce turcii restabiliră raiaua distrusă de marele lor duşman, voievodul muntean Mihai (1593-1601), şi readuseră în stare de apărare cetatea Brăilei, precum şi Giurgiul, unde creştinii biruitori nu lăsară o garnizoană statornică, stăpânirea în aceste părţi o căpătă Skender Paşa, un om energic, dar şi foarte prevăzător şi precaut, care făcuse acum servicii bune sultanului la Kanisza şi apoi în Bosnia.

Skender hotărî situaţia încurcată din Ardeal, alungă pe nebunul Gabriel Bathory, principele Ardealului, şi puse în locul lui pe cumintele Gabriel Bethlen (1613). El întări tronul acestuia din urmă prin noua campanie din 1614, şi, când Moldova a fost încălcată de familia favoritului polon Ieremia Movilă, cu ajutor polon, acest mare urzitor de intrigi izbuti să pună mâna, aproape fără vărsare de sânge, pe toată familia rebelului (1615).

Doi ani mai târziu porni împotriva Poloniei ca să pedepsească o faptă aşa de jignitoare cum era sprijinirea Movileştilor. El aduse cu multă dibăcie şi iarăşi fără luptă pacea de la Iaruga sau Bussa, şi, când această pace nu a fost imediat confirmată, iar de la Constantinopol veni poruncă să se întreprindă o nouă expediţie, el împiedecă iarăşi vărsarea de sânge. Tot el ajută aventurierului croato-„valah” şi rafinatului diplomat Gaspar Graţiani să se urce pe tronul Moldovei, şi, când acesta se ridică împotriva împăratului său turcesc şi chemă încă o dată pe poloni în ţară, atunci puse tot el în mod strălucit capăt noului şi nedoritului război oriental, prin distrugerea întregii armate duşmane (1620).

După dânsul apăru, dar numai pentru o clipă, ca paşă de Silistra, Murteza, care apoi îşi continuă mai departe cariera. Lui îi urmă în metropola de la Dunăre şi în statornicul lagăr de la hotar, Abaza, Mohammed Abaza, un vechi rebel asiatic, care fusese un cam neliniştit guvernator în Bosnia, „cel mai tare şi mai vestit dintre guvernatorii turci din Europa”.

El jucă un rol hotărâtor în afacerile muntene, moldoveneşti şi ardelene, a fost un bun vecin pentru puterea în creştere a lui Rakoczy I, ajută boierilor munteni să ridice în Scaunul din Târgovişte pe unul de ai lor, bătrânul Agă Matei (1632), ajută şi acestuia, după ce luptase cu mâna înarmată contra unei oştiri ce purta ca semn distinctiv steagul imperial, ca să gonească din Moldova pe Moise Movilă şi procură lui Vasile Lupu demnitatea de voievod (1634). Toate acestea nu i se părură de ajuns, şi de aceea lucră stăruitor la redeschiderea războiului contra polonilor, pe care-i ura. Aceştia se pricepură însă a căpăta confirmarea vechii păci, şi cu vara lui 1634 Abaza, cu toate că era în mare favoare la sultan, a fost chemat ca urzitor de nelinişti la Constantinopol, ca să se disculpe, şi apoi zugrumat.

După dânsul domni la Silistra, ca vice-rege un cumnat al temutului sultan Murad al IV-lea, anume Chenaan, care înainta repede în cariera sa. Un fost mare vizir îi urmă în acest post însemnat. Încă în timpul crizei ardelene de la căderea celui de-al doilea Rakoczy, Siavuş-Paşa de la Silistra jucă un rol demn de predecesorii lui, şi urmaşul lui, Chidir, veni cu celelalte trupe imperiale în ţara răsculată.

După aceea însă se stinse strălucirea acestor mari guvernatori, şi după puţine decenii raiaua şi tot ţinutul nordic al împărăţiei îşi pierdură însemnătatea. Tătarii erau pe vremea aceea aşa de slabi, că statură liniştiţi; scurt, în toate privinţele se arăta repede a decădere a puterii turceşti, care a fost în curând recunoscută de toţi şi deplânsă chiar şi de turci, dar care nu se mai putea împiedeca.