Relaţiile agrare după reforma lui Constantin Mavrocordat. Mişcări ţărăneşti şi orăşeneşti

Dacă reforma fiscală a lui Constantin Mavrocordat nu s-a putut menţine, în schimb reglementarea de către stat a numărul zilelor de clacă s-a menţinut până la sfârşitul orânduirii feudale. Totuşi, boierii au încercat, mai ales prin încălcarea legii, să revină la claca nereglementată.

În anaforaua (raportul) boierilor moldoveni adresată lui Grigore Ghica în 1775, se arată că după reforma lui Constantin Mavrocordat, care stabilise 24 de zile de clacă pe an pentru vecinii eliberaţi, totuşi, „fiind obişnuiţi mai dinainte a fi supuşi stăpânilor moşiei la toate slujbele, (ţăranii) iarăşi fără de soroc slujea şi peste rânduitele zile, până la o vreme”. Deci boierii sileau pe ţărani să muncească peste zilele stabilite prin reformă. Anaforaua boierilor recunoaşte însă şi împotrivirea ţăranilor: „Rămânând şi acei ce s-au numit vecini la rândul celorlalţi lăcuitori... au început unii dintr-înşii a nu împlini nici slujba cea rânduită pe an la stăpânii moşiilor”.

Din plângerile ţăranilor către domn reiese că în Ţara Românească stăpânii de moşii cereau ţăranilor o clacă mai mare decât cea stabilită. Astfel, sătenii din Hurez arată domnului că egumenul mănăstirii „ne pune dă-i clăcuim mai mult dicâtu iaste porunca mării tale”. Sătenii din Izvoru de Jos se plâng în 1751 împotriva lui Mihalache clucer, care-i bate şi-i supune la munci grele, zicând „că nu va să-l bată vodă pentru un rumân”. Ştefan Racoviţă trimite în 1764 pe episcopul Chesarie de Buzău să cerceteze în judeţe purtarea boierilor şi a dregătorilor, dacă „au pierit jafurile şi mâncăturile ce aveau săracii locuitori”.

Deşi boierii încearcă să mărească numărul zilelor de clacă ale ţăranilor, totuşi numărul lor legal se menţine şi se fac chiar unele reduceri ale clăcii în anii care au urmat după reformă. În Ţara Românească, în 1744, claca fusese fixată la 12 zile pe an, care nu se puteau răscumpăra pe bani, decât cu îngăduinţa stăpânului. Deoarece fuga ţăranilor continua, iar moşiile mănăstireşti mai mari aveau mulţi locuitori, se acordă o scădere a clăcii pentru aceste moşii. Un aşezământ al lui Grigore Ghica, care nu s-a păstrat, dar se poate reconstitui pe baza poruncilor domneşti din anii 1750-1756, menţine claca de 12 zile pe an pe moşiile boiereşti, dar o reduce pe moşiile mănăstireşti la 6 zile.

În 1756, Constantin Mavrocordat, în a cincia domnie munteană, dă un nou aşezământ prin care se revine la claca de 12 zile şi pentru moşiile mănăstireşti. Noul aşezământ prevede că se poate răscumpăra claca în întregimea ei cu un zlot pe an de casă. Poruncile domneşti precizează în această epocă împărţirea clăcii pe trei anotimpuri, nu pe patru ca mai înainte: „claca să o facă rânduri, rânduri, dă la începutul primăverii până la sfârşitul toamnii în 9 luni, iar nu tot dăodată” Alte porunci împart cele 12 zile în muncă la coasă (pentru fân), la seceră şi la arătură (toamna).

În Moldova, prin reforma din 1749, foştii vecini erau obligaţi să presteze 24 de zile de clacă pe an, pe când conform aşezământului lui Constantin Mavrocordat din 1742, care rămăsese în vigoare, ţăranii lăturaşi erau datori numai cu 12 zile de clacă, deci se menţinea o deosebire între cele două categorii de ţărani. Dar numărul mare de zile de clacă al foştilor vecini, pe lângă asuprirea fiscală, face ca în Moldova fuga ţăranilor să fie mai masivă ca în Ţara Românească. De aceea, în 1756, Constantin Racoviţă este nevoit să acorde un hrisov „pentru bejenari”, în care recunoaşte că în Moldova „sânt prin multe locuri lipsă de oameni şi silişti pustii... unde nici stăpânii moşiei cine sunt nu se ştie”.

Domnul Moldovei este silit de împrejurări să stea de vorbă cu o delegaţie a ţăranilor fugari: „Iată, au venit aicea doi-trei preoţi şi patru-cinci oameni din cei mai de ispravă”, care se întâlnesc şi cu boierii divanului. Întrebaţi de ce au plecat „din pământul Moldovii în părţi streine”, ei răspund că „din pricina vremelnicii nestări”, a dărilor neregulate, neştiind nimeni ce are de plătit. În consecinţă, domnul şi boierii dau voie fugarilor să se întoarcă, aşezându-se pe orice moşie ar voi ei, cu scutire de clacă şi plătind numai şase potronici pe an stăpânului moşiei. Aceste concesii arată că fuga ţăranilor ajunsese iar un fenomen îngrijorător, care punea în primejdie interesele clasei dominante.

Zece ani mai târziu, la 1 ianuarie 1766, Grigore Ghica, în urma plângerilor repetate şi a nesupunerii ţăranilor, dă un nou aşezământ pentru a stabili în amănunt obligaţiile tuturor ţăranilor de pe moşiile mănăstireşti şi boiereşti. Principala schimbare adusă de această reformă este nivelarea clăcii la 12 zile pe an pentru toţi ţăranii, adică reducerea de la 24 de zile la 12 a clăcii foştilor vecini. De observat că „satele care vor fi pe marginea Moldovei” erau favorizate, în sensul că ţăranii de acolo prestau numai jumătate din clacă, 6 zile pe an, ceea ce arată că motivul adevărat al concesiilor făcute de stăpânire era fuga ţăranilor, deoarece se acordă concesii mai mari celor care prin aşezarea lor la margine puteau fugi mai uşor din ţară.

Tot prin acest aşezământ se introduce pentru prima dată nartul, norma zilnică de lucru impusă clăcaşilor, care va constitui pentru boierime un mijloc de intensificare a exploatării. Actul din 1766 hotărăşte durata clăcii „din răsăritul soarelui, şi până la apus cu odihna sa, ce i s-ar cădea cu dreptate” şi precizează: „lucrând slujbă de o zi, după cum ar lucra şi pentru însuşi trebuinţa sa”.

Tot pentru stabilirea nartului, se mai precizează şi faptul că arătura va fi de zece paşi pe zi pentru un plug, pasul de şase palme, iar în ţelină (pământul nelucrat până atunci) de opt paşi; prăşitul, un sfert de pogon pe zi; seceratul, trei clăi pe zi de om; cositul fânului, o jumătate de falce pe zi. Bineînţeles că ţăranul nu putea împlini nartul zilnic şi era nevoit să facă mai multe zile de clacă.

Ţăranii erau obligaţi să lucreze în condiţiile arătate câte patru zile primăvara, vara şi toamna. Ei nu vor putea fi duşi la muncă pe alte moşii decât dacă li se va scădea o zi pentru drumul mai lung. Răscumpărarea clăcii în bani e îngăduită de aşezământ numai din iniţiativa boierului, nu din a ţăranului, care nu putea cere aşa ceva. În plus, ţăranii vor da a zecea parte din toate produsele loturilor pe care le aveau în folosinţă. Este limpede, şi de altfel preambulul aşezământului recunoaşte acest fapt, că scăderea la jumătate a numărului zilelor de clacă pentru foştii vecini se datorează fugii, nesupunerii şi mişcărilor ţăranilor, care şi-au dobândit în acest chip uşurarea obligaţiilor.

Un an mai târziu, la 28 mai 1767, Grigore Callimachi este nevoit să dea în Moldova un alt aşezământ, „pentru zilele boierescului”, adică ale clăcii. În preambul se recunoaşte că ţăranii vin „de-a pururea cu jalbă, cum că s-ar fi asuprind dă către stăpânii moşiilor la lucru şi la alte angarii peste dreptate, mai mult decât s-ar cădea a face”, iar stăpânii se plâng că ţăranii „nu vor ca să lucreze nici cele obişnuite de demult 12 zile pe an”.

Ca urmare, domnul, afară de unele amănunte, repune în vigoare aşezământul din anul precedent, al lui Grigorie Ghica, poruncind ca să fie respectat, ceea ce arată că fusese foarte repede călcat. În genere, se poate spune că domnii fanarioţi, până la războiul ruso-turc, nu au schimbat principiul reformei lui Constantin Mavrocordat şi că obligaţiile de clacă ale ţăranilor au mai scăzut, în ciuda sforţărilor contrarii ale boierilor. Această situaţie se datorează împotrivirii dârze a ţăranilor în faţa asupririi. Nu numai fuga masivă şi nesupunerea la lucru au fost armele de luptă ale ţăranilor, ci şi participarea lor la răscoale.

Mişcările provocate de boierii pământeni împotriva domnilor fanarioţi şi a boierilor greci se îmbină cu răscoale ţărăneşti. În genere, ţăranii nu făceau deosebire între asupritorii lor, fie boieri greci, fie băştinaşi, dar căutau împrejurări prielnice pentru a-şi manifesta nemulţumirea împotriva asupririi fiscului şi a stăpânilor şi abuzurilor lor. Cu astfel de prilejuri, ţăranii se ridică, bineînţeles nu pentru a sprijini acţiunea boierilor, ci pentru a se folosi de acele tulburări ca să dobândească mai multă libertate pentru ei.

De asemenea iau parte la acele răscoale şi orăşenii din capitalele celor două ţări. Cu prilejul mişcării boierilor pământeni de la Bucureşti, sub domnia lui Matei Ghica (1752-1753), după cum spune cronicarul, „s-au rădicat cu toţii, mari şi mici, cu strigăte şi cu sgomot”, anume „o mulţime de popor” care se adunase în capitală”. Atitudinea mulţimii determină Poarta să mazilească pe domn.

În timpul domniei lui Constantin Racoviţă are loc o ridicare a populaţiei din Bucureşti, nemulţumită de abuzurile cârmuirii: „s-a sculat tot norodul Bucureştilor asupra domnului”, notează banul Mihai Cantacuzino. În aceste împrejurări are loc moartea domnitorului, despre care s-a răspândit zvonul că s-ar fi sinucis de teama repercusiunilor pe care mişcarea bucureşteană le putea avea la Poartă. Tulburările continuă şi după numirea succesorului său, Ştefan Racoviţă, care este silit să-şi întrerupă călătoria spre Bucureşti „din cauza revoltei izbucnite în Ţara Românească”. Apăsarea fiscală din noua domnie provoacă iarăşi ridicarea maselor din capitală.

În ziua de 13 mai 1765, „poporul, nemaiputând suferi atâtea asupriri, s-a sculat cu grămada şi trăgând clopotele cu strigăte şi răcnete” a cerut „uşurarea dărilor”. O însemnare contemporană, arată că baza acestei mişcări au format-o meşteşugarii breslaşi: „Vineri, a doua zi după înălţare, s-a întâmplat răscoală din partea rufeturilor (breslelor)”. Ştefan Racoviţă a atacat mulţimea cu trupele de arnăuţi şi turci şi a reuşit să risipească pe răsculaţi. Victimele represiunii domneşti pe care le cunoaştem - Coman bogasierul din Giurgiu, un croitor şi un rob boieresc - confirmă participarea la răscoală a elementelor meşteşugăreşti, ca şi a robilor ţigani.

În timpul mişcării din Iaşi din 1759, pusă la cale de boierii pământeni împotriva clientelii greceşti a lui Ioan Teodor Callimachi, se ridică ţăranii veniţi la iarmarocul care se ţinea atunci: „S-au strâns mulţime de norod, care cred că nu s-au mai strâns altădată, la alt iarmaroc”. Atunci au pornit împotriva curţii domneşti „câteva mii de ţărănime” şi toţi cei din iarmaroc. Şi în această împrejurare avem de-a face cu o răscoală a orăşenilor, îmbinată cu a ţăranilor veniţi la oraş. „Norodul” intră în curte şi sileşte pe Stavrache, favoritul grec al domnului, să fugă din Iaşi. După aceea însă, ţăranii se întorc împotriva boierilor, care îi aţâţaseră, căci, adaugă cronicarul, „îmblând câţiva din boierii cei mari ca să-l potoale (pe popor); la care zic că i-ar fi lovit prostimea, atât pe Vasilie Cilibiu, cât şi pe Vasilie Razu”.

Privită în general, prima parte a epocii fanariote (1711-1768) este o vreme de creştere a producţiei agricole şi de dezvoltare a pieţei. Ca urmare, boierii caută să atragă şi să-şi asigure braţele de muncă şi să extindă claca. În acelaşi timp, exploatarea turco-fanariotă aduce asupra ţarii grele sarcini fiscale. La toate acestea, ţăranii răspund cu o împotrivire îndârjită, folosind mai ales arma fugii în masă. Din aceste împrejurări au ieşit reformele lui Constantin Mavrocordat şi aşezămintele care au urmat.

Reforma socială a acestui domn, care s-a datorat îndârjitei lupte ţărăneşti, rămâne un act istoric important. Ea a însemnat desfiinţarea rumâniei şi veciniei şi trecerea de la munca nereglementată a ţăranilor dependenţi în folosul stăpânului la regimul clăcii reglementate de stat. Această reformă, la care s-a adăugat mai târziu introducerea prin lege a nartului, a rămas în fiinţă până la sfârşitul orânduirii feudale din Moldova şi Ţara Românească. Ea n-a adus eliberarea reală a ţăranilor dependenţi, şi de aceea lupta pentru libertate a ţărănimii asuprite a trebuit să continue.