Regulamentul organic în Moldova şi Ţara Românească

Regulamentul organic a fost o lege fundamentală, care a modernizat unele instituţii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. El a reorganizat vechile servicii publice şi a creat şi altele noi, a determinat componenţa şi competenţa lor, a organizat un corp de funcţionari permanenţi, a fixat condiţiile de numire, de salarizare şi de pensionare, a constituit miliţia naţională, a simplificat şi modernizat sistemul financiar, bazându-l pe concepţia raţională a echilibrării cheltuielilor şi veniturilor, a abolit venalitatea funcţiilor, a format o adunare legislativă, a introdus domnia pe viaţă şi a reglementat raporturile dintre proprietari şi clăcaşi.

Într-un cuvânt, Regulamentul organic a înzestrat Principatele române cu o serie de instituţii susceptibile de a favoriza dezvoltarea capitalismului şi, organizându-le în formă aproape identică, a pregătit unirea lor într-un stat modern şi centralizat. Regulamentul le-a pus în situaţia de a profita de avantajele tratatului de la Adrianopol, care limita amestecul Porţii în afacerile noastre interne şi garanta libertatea comerţului. Dar, în acelaşi timp, a pus la dispoziţia marilor proprietari instrumentul de represiune capabil să frângă rezistenţa ţăranilor, care până atunci se împotriviseră cu succes la înmulţirea zilelor de clacă.

Rusia, încă din 1826 a inserat în actul adiţional al convenţiei de la Akkerman un articol prevăzând întocmirea unui „regulament general”, pentru a ameliora organizarea şi situaţia Principatelor române, şi care elaborase un asemenea regulament şi pentru Polonia. Dar cele două comisii constituite încă din 1827 pentru elaborarea regulamentului nu şi-au îndeplinit misiunea, fiindcă nici Poarta, nici boierii nu înţelegeau să contribuie la un act, care ar fi putut mări influenţa Rusiei şi îngrădi privilegiile boiereşti. Problema a fost reluată de administraţia rusă în timpul războiului din 1828-1829 şi rezolvată în anii următori.

Consilierul de stat D.B. Daşkov a fost însărcinat, în 1828, să întreprindă o anchetă în ţară şi, pe baza informaţiilor culese, s-au întocmit instrucţiunile care aveau să călăuzească lucrările comisiei de redactare a proiectului regulamentului. Comisia de reformă, formată din patru boieri munteni şi patru moldoveni, desemnaţi în părţi egale de preşedintele plenipotenţiar şi de divanele celor două ţări, funcţionând ca două subcomisii, a lucrat sub preşedinţia consulului general rus, L.M. Minciaky.

La elaborarea regulamentului s-a ţinut seama, în afară de informaţiile şi de sugestiile culese de Daşkov şi de rapoartele foarte bine informate ale consulilor ruşi de la Bucureşti şi Iaşi, şi de diferitele proiecte de reforme prezentate Curţii de la Petersburg de către boierii emigraţi după răscoala din 1821. Aceste memorii fuseseră redactate sub efectul răscoalei, care distrusese în popor „supunerea pe care o avea mai înainte” şi sub impresia ocupaţiei turceşti, care ruinase ţara.

Tot ceea ce avea să se realizeze prin şi după tratatul de la Adrianopol se cuprinde în aceste memorii: desfiinţarea raialelor de pe Dunăre, libertatea comerţului, reorganizarea sistemului vamal, înscrierea negustorilor şi meseriaşilor străini în breslele ţării, înlocuirea ludelor şi cislei cu capitaţia fixă, miliţia naţională, cordonul sanitar care să împiedice pătrunderea turcilor în ţară, abolirea havaieturilor, chiriarhi pământeni aleşi pe viaţă şi „fără mită”, şcoli pentru limba naţională şi înfiinţarea de fabrici apărate de concurenţa străină prin taxe prohibitive, încoronarea tuturor acestor reforme avea să fie realizarea vechiului lor deziderat: zeciuiala zilelor de clacă, adică 36 zile pe ari în locul celor 12, hotărâte prin lege.

Autorii memoriilor, mari boieri angajaţi în producţia de cereale pentru piaţă, recunosc că fără aceste reforme nu mai pot face faţă nici cheltuielilor statului, nici nevoilor lor sporite. Dar şi-au dat în acelaşi timp seama că, pentru a înfrânge opoziţia Porţii şi rezistenţa maselor populare, era nevoie de un nou război ruso-turc în cursul căruia, ţara urma să fie „ocupată de o oştire regulată pentru un anume timp... fiind asigurată viaţa şi fiinţa îndeobşte a tuturor locuitorilor Ţării Româneşti” şi astfel „să scape odată de cârmuirea sa (a Porţii) fără de orânduială şi nedreaptă, obţinând alta care să-i dea o organizare legiuită şi temeinică”. Aceste condiţii au fost realizate în urma tratatului de la Adrianopol, sub administraţia generalului Pavel Kiselev.

Instrucţiunile Curţii imperiale ruse

Instrucţiunile Curţii imperiale, trimise la 6 iulie 1829, sunt o critică a instituţiilor şi practicilor Ţării Româneşti şi Moldovei şi un plan general, menit să le reformeze „fără să răstoarne legile fundamentale”. Acest principiu defineşte exact sensul şi limitele reformelor. Ele aveau să amelioreze organizarea societăţii, fără să schimbe orânduirea feudală. Al doilea principiu general, menit să călăuzească activitatea comisiilor de redactare, era unificarea cât mai completă a instituţiilor celor două ţări. „Curtea imperială a văzut totdeauna cu durere răceala şi neînţelegerea” dintre unii domni.

De aceea instrucţiunile recomandă ca instituţiile ambelor principate să fie organizate cât mai uniform. „Această uniformitate poate servi să apropie unul de altul două popoare pe care identitatea de religie, de origine şi de poziţie ar trebui să le ţină strâns unite în orice împrejurare”. Domnul va fi ales de o adunare de boieri, căreia e obligat să-i prezinte la începutul fiecărei sesiuni o dare de seamă asupra gestiunii finanţelor, dar care nu poate impieta asupra „puterii suverane” a domnului în materie de administraţie publică şi de apărare a ordinii legale, împotriva oricărei încercări de „răsturnare”.

O serie de măsuri tind să înlăture abuzurile în însuşi interesul claselor stăpânitoare. Cabinetul imperial n-are părere bună despre boieri, ştiind că opoziţia lor faţă de domni nu a fost decât „efortul unui partid ambiţios înlăturat de la putere şi care poartă pecetea intrigii şi relei credinţe”. Dar, ei fiind stâlpii regimului pe care voia să-l consolideze, prin instrucţiunile date a aprobat scutirea personală a boierilor de orice stare de impozitele directe, nu şi a proprietăţii funciare. Boierii ar trebui impuşi măcar la impozitele indirecte.

Pentru a ameliora sistemul de repartiţie şi de percepere a impozitelor „care au ruinat principatele”, instrucţiunile preconizează abolirea diferitelor categorii de „privilegiaţi” din punct de vedere fiscal (scutelnici, posluşnici, breslaşi, slujitori), dar nu pentru a institui egalitatea în faţa impozitelor, ci pentru a uşura sarcinile fiscale ale birnicilor şi a permite o nouă repartiţie, în folosul boierilor, a rentei centralizate de stat. Pentru unificarea organizării celor două principate, se recomandă ca aceleaşi impozite să fie introduse în acelaşi timp în amândouă principatele.

Furniturile către Poartă vor fi abolite, ca şi prestaţiile în muncă şi produse către domn şi marii dregători. Venalitatea funcţiilor şi „traficul ruşinos al tuturor slujbaşilor”, precum şi „tâlhăria exercitată cu impunitate asupra nenorociţilor ţărani”, vor trebui în sfârşit reprimate. Pentru dezvoltarea industriei şi comerţului, instrucţiunile prevăd abolirea monopolurilor, vămilor şi taxelor pe circulaţia mărfurilor şi organizarea uniformă a vămilor externe în cele două principate.

În acelaşi scop se recomandă ca sarcinile statului să fie acoperite fără să secătuiască sursele economiei naţionale. Se propune de asemenea instituirea unei linii de carantină comune pe malul stâng al Dunării - şi, în consecinţă, se anunţă restituirea raialelor -, pentru a pune principatele la adăpostul incursiunilor turceşti şi pentru a înlesni comunicaţiile lor cu Rusia.

Instrucţiunile recomandă separarea justiţiei de administraţie - principiu de bază în organizarea statului burghez - şi mai multă ordine şi stabilitate în distribuţia justiţiei, autoritatea lucrului judecat şi organizarea unor instanţe judecătoreşti care să pună capăt confuziei de atribuţii de care au profitat slujbaşii de sus până jos pentru a jecmăni populaţia. Instrucţiunile se ocupă şi de constituirea unei armate naţionale organizate, instruite şi disciplinate la fel în ambele principate.

Preocuparea pentru o organizare identică merge atât de departe, încât se prevede principiul indigenatului şi concetăţeniei între cele două ţări, orice moldovean putând astfel să dobândească proprietăţi şi să ocupe funcţii în Ţara Românească şi reciproc; calitatea de supuşi şi proprietari în ambele ţări să fie admisă; convenţii de întreţinere a carantinelor, convenţii de extrădare a celor urmăriţi pentru datorii şi delicte, tarife vamale comune, cursul monedelor stabilit prin înţelegere între cele două guverne, abolirea taxelor pe mărfurile circulând între cele două principate.

Preocuparea de a organiza principatele în cadrul relaţiilor feudale dominante, aşa încât să se poată dezvolta sub raport atât economic, cât şi cultural (se recomandă o grijă deosebită şi pentru şcoli şi spitale), se împleteşte cu tendinţa de a da celor două principate o organizare cât mai uniformă, care avea să se exprime în articolele 371 (Ţara Românească) şi 425 (Moldova). Minciaky, care a condus lucrările Comisiei de redactare, a aplicat „literal” instrucţiunile. Totuşi, Doierii au izbutit să respingă impozitul funciar, să reducă numărul deputaţilor judeţeni în Adunarea obştească, încât să asigure marii boierimi majoritatea şi să reglementeze raporturile dintre clăcaşi şi stăpânii de moşie după interesele proprietăţii. „Legea clăcii” a fost în întregime opera boierilor, cum a remarcat-o şi Karl Marx; codicele clăcii „proclamat în 1831 de generalul rus Kiselev, a fost, bineînţeles, dictat de înşişi boierii”.

Proiectul de regulament a fost dus la Petersburg, unde a fost examinat de o comisie, care i-a adus unele modificări. Adunarea obştească a obţinut dreptul de adresă, dar a pierdut dreptul de a întocmi listele electorale. Domnul nu putea dizolva Adunarea decât cu aprobarea celor două Curţi, suzerană şi protectoare. Comisia a impus ca eliberarea ţăranilor prin reforma lui Constantin Mavrocordat să fie înscrisă în regulament şi a redus numărul zilelor de clacă de la 24 la 12, dar şi suprafeţele de pământ pe care ţăranii aveau să le primească. Textul astfel revizuit şi aprobat de guvernul rus a fost supus unor Obşteşti Adunări extraordinare, care le-au adoptat în mai 1831 la Bucureşti şi în octombrie 1831 la Iaşi.

Conţinutul Regulamentului. Instituţiile politice

Regulamentul organic a întemeiat organizarea statului pe principiul separării puterilor. Puterea legislativă a fost încredinţată unei Adunări obşteşti, care vota legile şi îngrădea puterea executivă. Ea avea dreptul să arate domnului, prin adrese, plângerile şi dorinţele ţării şi, în caz de nevoie, să le facă cunoscute Porţii şi puterii protectoare. Şeful puterii executive era domnul, ales pe viaţă dintre marii boieri care împliniseră vârstă de 40 de ani. El numea şi revoca miniştrii şi funcţionarii publici şi participa împreună cu Adunarea la întocmirea legilor.

El avea iniţiativa în materie de legiferare şi el sancţiona legile. Puterea judecătorească era exercitată de tribunale, independente de Adunare şi de domn. Regulamentul a concentrat puterea politică în mâinile marii boierimi, care era stăpână pe Adunare şi pe administraţie. Domnul însuşi, ales din sânul ei, era reprezentantul intereselor sale. Regulamentul organic era o legiuire oligarhică şi avea să se dovedească un instrument de dominaţie a marii boierimi.

Obişnuita Obştească Adunare se alegea pe cinci ani şi se compunea, în Ţara Românească, din mitropolit, care era prezidentul de drept al Adunării, din cei trei episcopi de Râmnic, Buzău şi Argeş, din 20 de boieri de treapta întâi şi din 18 deputaţi aleşi dintre boierii din judeţe, în total 42 de deputaţi. În felul acesta, 70 de boieri mari alegeau 20 de deputaţi, iar 3.000 de boieri de treapta a doua şi a treia erau reprezentaţi de 18 deputaţi.

Adunarea Moldovei se compunea din 35 de membri: mitropolitul, cei doi episcopi, de Roman şi de Huşi, 16 boieri de rangul întâi şi 16 deputaţi aleşi de cele 16 ţinuturi. Cămara domnească şi veniturile care o alimentau au fost suprimate. Domnul nu mai era stăpân pe veniturile ţării, ci primea o listă civilă, fixată în Ţara Românească la 1.200.000 de lei, iar în Moldova la 800.000 de lei. Conform instrucţiunilor, organele administrative, fiscale şi poliţieneşti au fost despuiate de atribuţiile lor judecătoreşti.

Organizarea judecătorească

Justiţia era exercitată de tribunalele judeţene, câte unul de fiecare judeţ, ca foruri de primă instanţă. Regulamentul Moldovei a redus competenţa acestor tribunale la pricini până la o valoare de 500 de lei. Împotriva sentinţelor tribunalelor judeţene se putea face apel la divanurile judecătoreşti (unul la Bucureşti şi altul la Craiova). În Moldova, ca instanţă de apel era un singur „divan de apelaţie”, la Iaşi.

Înaltul divan sau Divanul domnesc era instanţa supremă, care judeca apelurile contra hotărârilor divanurilor judecătoreşti şi judecătoriilor de comerţ. Regulamentul organic conferă cauzei hotărâte de înaltul divan autoritatea lucrului judecat. Prin aceasta, s-a pus capăt nestatorniciei rezultate din dreptul justiţiabilului care pierduse procesul sub un domn de a-l redeschide sub domnul următor, s-au consolidat proprietatea şi tranzacţiile şi s-a favorizat dezvoltarea relaţiilor capitaliste.

Regulamentul organic a creat corpul avocaţilor pentru apărarea împricinaţilor şi instituţia procurorilor pentru paza legii şi a ordinii publice. Judecătorii erau numiţi pe trei ani, dar puteau fi reconfirmaţi. Regulamentul n-a stabilit inamovibilitatea magistraturii, dar a declarat-o de dorit şi de realizat după zece ani de la punerea în aplicare a Regulamentului.

În procedură şi în sistemul penal mutilarea şi tortura au fost suprimate. Pentru aplanarea micilor conflicte locale, provocate mai ales de stricăciunile vitelor de pripas, s-au înfiinţat la sate „judecătoriile de împăciuire”, compuse din preot şi din trei juraţi. Cauzele comerciale erau tratate de instanţe formate din judecători numiţi şi din judecători aleşi de bresle. Instituţia reflectă dezvoltarea noilor relaţii sociale.

Organizarea administrativă

În exercitarea puterii executive, domnul era ajutat de şase miniştri (interne, finanţe, externe, justiţie, culte şi armată), care formau Sfatul administrativ extraordinar, adică Consiliul de Miniştri. Marele vornic (marele logofăt în Moldova) sau ministrul de interne, marele vistier (ministrul de finanţe) şi secretarul de stat (ministrul de externe) formau Sfatul administrativ, care rezolva afacerile importante şi urgente. Competenţa organelor centrale era generală, adică ea se aplica întregului teritoriu al ţării. Se pune astfel capăt marilor dregătorii cu competenţă teritorială mărginită la o parte a ţării (banul Craiovei, marele vornic şi marele logofăt de Ţara de Sus şi de Ţara de Jos).

Judeţele (ţinuturile în Moldova) erau administrate de ocârmuitori în Ţara Românească şi de ispravnici în Moldova, iar plăşile (ocoalele în Moldova) de subocârmuitori (privighetori în Moldova). Regulamentul a declarat vătămătoare schimbarea funcţionarilor în fiecare an, cum se obişnuia înainte, dar nici în privinţa lor n-a aplicat principiul inamovibilităţii: ca şi judecătorii, ei erau numiţi pe trei ani, cu facultatea de a fi confirmaţi pentru noi perioade. Regulamentul organic a realizat un progres însemnat, stabilind competenţa generală a organelor centrale, creând servicii publice specializate, cu atribuţii bine determinate, şi căutând să le asigure stabilitate. El a făcut un pas decisiv spre unitatea administrativă a ţării.

Regulamentul organic a creat în toate oraşele câte un sfat orăşenesc, compus din cinci membri aleşi de starostii tuturor corporaţiilor. Preşedintele sfatului era desemnat de Adunarea obştească. Guvernul numea pe lângă fiecare sfat un comisar, pentru a apăra interesele statului boieresc. Atribuţiile sfatului erau de ordin administrativ şi economic. Sfatul trebuia să întocmească planul amănunţit al oraşului, să-i delimiteze hotarul, pentru a-l împiedica să se întindă prea mult, să se îngrijească de alinierea şi pavarea străzilor, de curăţenia, Salubritatea şi iluminatul oraşului.

Regulamentul hotărăşte ca industriile insalubre şi cimitirele să fie aşezate în afara razei oraşului, ia măsuri contra incendiilor, atât de frecvente şi de pustiitoare în trecut, organizând un serviciu de pompieri şi unul pentru alimentarea oraşului cu apă, instituie un serviciu medical şi farmaceutic, precum şi un serviciu de poliţie, pentru securitatea şi ordinea publică. În sfârşit, sfatul administrează veniturile oraşului, care se compun din accize - asupra băuturilor alcoolice şi asupra păcurei -, dintr-un impozit asupra birjelor, căruţelor şi cărţilor de joc, dintr-o zecime care se adăuga la capitaţia plătită de orăşeni. Regulamentul organic instituia deci un început de autonomie urbană, dar sub controlul comisarului guvernamental şi al marilor boieri.

Organizarea finanţelor

Capitolul al III-lea, pentru reglementarea finanţelor, desfiinţează rusumaturile şi huzmeturile (impozitele indirecte), furniturile şi rechiziţiile, iraturile şi havaietele spoliatoare ale dregătorilor (scutelnici şi posluşnici). Impozitele directe şi indirecte sunt înlocuite cu o capitaţie unică de 30 de lei pe cap de familie, la care se adaugă capitaţia mazililor de 50 de lei (30 de lei în Moldova), patenta negustorilor şi meseriaşilor, parte din venitul net al mănăstirilor şi produsul ocnelor şi al vămilor externe. Tot acest capitol prevede şi efectuarea unor catagrafii (recensăminte) septenale ale tuturor categoriilor de contribuabili.

În sfârşit, spre a favoriza dezvoltarea schimbului de mărfuri, Regulamentul organic desfiinţează vămile interne şi prevede crearea unei Bănci naţionale. Dar inovaţia cea mai importantă din punct de vedere financiar este adoptarea principiului modern al bugetului statului, bazat, pentru prima dată, pe ajustarea cheltuielilor publice la veniturile fiscului, pe aprobarea lui de către Adunarea obştească şi pe controlul veniturilor şi cheltuielilor de către un organ special.

Regulamentul organic crea deci un sistem fiscal mai modern. Dar în acelaşi timp el scutea boierimea şi clerul de impozite. Îmbinarea inovaţiilor de tip burghez cu elemente ale orânduirii feudale constituie tocmai trăsătura esenţială a acestei perioade de tranziţie. Regulamentul organic a căutat să pună ordine în sistemul monetar. Neputând, din cauza suzeranităţii otomane, să creeze o monedă naţională, a adoptat ca etalon oficial două monede străine: ducatul imperial austriac de aur şi zwanzig-ul sau sorocovăţul de argint şi a decretat între ele un raport de valoare constant, conform raportului comercial dintre valoarea aurului şi aceea a argintului. Leul a fost păstrat ca monedă de calcul.

Sistemul n-a putut fi menţinut, fiindcă aurul făcea mereu primă, şi a dat loc la speculaţii din partea elementelor burgheziei care se ocupau cu comerţul: mari negustori, bancheri, zarafi, cămătari. Cursul ducatului, care fusese fixat în 1831 la 31 de lei, a atins 47-48 de lei în 1848. Deci, în privinţa sistemului monetar, încercarea de a pune la dispoziţia economiei o monedă reală şi stabilă a eşuat, din cauza suzeranităţii otomane.

Alte reforme

Regulamentul organic organizează oficiul stării civile, stabileşte hotărnicirea tuturor moşiilor şi introduce registrele pentru înscrierea drepturilor de proprietate, spre a pune capăt nenumăratelor procese, şi ia măsuri pentru înfiinţarea unor arhive care să păstreze documentele publice şi actele de stare civilă. Pentru dezvoltarea industriei, se preconizează măsuri de protecţie şi „premii de însufleţire”.

Regulamentul organic menţine Epitropia şcolilor şi dispune să se înfiinţeze şcoli primare în capitala fiecărui judeţ, iar la Bucureşti şi Iaşi câte un colegiu, pentru a forma, în limba ţării, cadrele noii administraţii. Regulamentul organic a creat, pentru paza graniţelor şi a ordinii interne, în ambele principate o miliţie, care a constituit cadrele viitoarei armate naţionale. El a prevăzut, în sfârşit, îmbunătăţirea soartei ţiganilor, pentru a-i scoate „din plăcerea de a vieţui întru rătăcire”, în realitate pentru a-i încadra şi pe ei în sistemul clăcii.

Deşi s-a elaborat un Regulament organic pentru Moldova şi unul pentru Ţara Românească, Kiselev a vegheat, conform instrucţiunilor de la Petersburg, ca dispoziţiile lor să fie cât mai identice. De aceea şi noi le-am putut analiza ca pe o singură lege. Regulamentul a acordat moldovenilor din Ţara Românească şi locuitorilor acesteia din Moldova un fel de concetăţenie. Mai mult, art. 371 din Regulamentul Ţării Româneşti şi 425 din Regulamentul Moldovei - în virtutea comunităţii de limbă, religie, obiceiuri şi interese ale locuitorilor din ambele principate - proclamă „nedespărţita lor unire”, ca fiind o necesitate „mântuitoare”.

Raporturile dintre proprietari şi ţărani

Înainte de Regulamentul organic, raporturile dintre stăplxui de moşie şi clăcaşi erau reglementate de obiceiul pământului şi de aşezămintele domnilor fanarioţi. În virtutea obiceiului, în Ţara Românească, ţăranii aveau un drept de folosinţă nelimitat asupra locurilor necultivate, cu singura rezervă de a da proprietarului nominal a zecea parte din produse. De la 1744 (aşezământul lui Constantin Mavrocordat) şi până la legiuirea lui Caragea, claca legală era de 12 zile pe an.

Dar clăcaşii beneficiau de raritatea braţelor de muncă şi de uşurinţa de a emigra în ţările vecine, pentru a rezista impunerii celor 12 zile de clacă. De aceea, în judeţele de la margine, claca era şi mai redusă. În general, boierii din Ţara Românească n-au izbutit, până la Regulamentul organic, să impună clăcaşilor claca de 12 zile, dovadă hotărârea lui Caragea ca nici un stăpân să nu poată acorda mai puţin de 12 zile la clacă.

În Moldova, prin sistemul nartului, boierii au izbutit să dubleze cele 12 zile de clacă, încât Costachi Conachi a putut declara în faţa comisiei de redactare a Regulamentului organic că în Moldova claca era de 24 de zile, cu nart. Sub imboldul cererii tot mai imperioase de cereale pentru export, boierii au restrâns treptat dreptul de folosinţă al ţăranilor asupra pământului, au confiscat curaturile ţăranilor, au eliberat moşia de drepturile colective ale satului (de exemplu, de dreptul de păşunat după strângerea recoltei) şi s-au străduit să transforme dreptul de stăpânire asupra moşiei în drept de proprietate absolută.

Toate aceste fenomene sunt semne caracteristice ale adâncirii destrămării feudalismului. Dar cum nu existau la noi oraşe cu o puternică producţie industrială şi cu o populaţie urbană numeroasă, care să răstoarne prin revoluţie relaţiile de producţie feudală, ele au provocat aici, ca şi în Rusia, o serie de reforme menite nu să schimbe ordinea socială în fiinţă, ci doar să îngrădească abuzurile.

Regulamentul organic aşează raporturile dintre proprietari şi clăcaşi pe o pretinsă reciprocitate de drepturi şi de îndatoriri. Întinderea pământului care trebuia cedat locuitorilor moşiei avea să fie pe măsura trebuinţelor lor, iar munca acestora trebuia să corespundă valorii concesiunii de pământ. Regulamentul recunoaşte stăpânului de moşie dreptul de proprietate deplin şi absolut asupra unei treimi din moşie, consacrând astfel transformarea domeniului feudal, asupra căruia locuitorii aveau diferite drepturi de folosinţă, în proprietate de tip burghez.

Textele oficiale nu mai vorbesc de stăpâni de moşie, ci de proprietari şi de dreptul proprietăţii. Dreptul de posesiune al sătenilor asupra celorlalte două treimi e înlocuit cu acela de simpli chiriaşi. Lipsa braţelor de muncă împiedică încă pe proprietari să revendice dreptul de a alunga în masă pe locuitorii unei moşii. Izgonirea rămâne o pedeapsă individuală, subordonată autorizaţiei statului şi unui preaviz de 6 sau de 12 luni. În sfârşit, legea asigură ţăranului alungat dreptul la o despăgubire pentru casa, curtea, grădina şi pometul său.

În ciuda principiului unei echitabile reciprocităţi de drepturi şi datorii, Regulamentul organic stabileşte suprafaţa de pământ atribuită unei familii de clăcaşi nu după nevoile de subzistenţă ale unei familii, ci după inventarul viu pe care-l posedă, deci după forţa de muncă de care putea beneficia proprietarul. Pe baza acestui principiu, ţăranii au fost împărţiţi în trei categorii: fruntaşii care aveau patru vite de muncă (boi, bivoli sau cai) şi o vacă, mijlocaşii care aveau două vite de muncă şi o vacă şi codaşii care n-aveau decât braţele lor de muncă.

Proprietarul era obligat să dea fiecărui locuitor de pe moşia sa loc de casă şi grădină, 400 de stânjeni la câmpie (20 de ari) şi 300 la munte, pământ de arat şi de fânaţ şi izlaz pentru cel mult patru boi şi o vacă de lapte (sau în loc de vacă pentru 10 oi sau capre). Cu alte cuvinte, fruntaşul care avea cinci vite mari primea 3 ha, 20 de ari (4 ha şi un sfert, dacă socotim şi izlazul pentru cele cinci vite mari) în Ţara Românească şi trei fălci sau 4 ha şi jumătate în Moldova, plus o falce şi jumătate de izlaz, adică ceva mai mult decât în Ţara Românească, dar abia o treime sau jumătate din pământul aflat în posesia sătenilor înainte de Regulament. Mijlocaşii cu două vite de muncă şi o vacă primeau mai puţin, în raport cu numărul vitelor de muncă, iar codaşii care n-aveau vite de muncă nu primeau nici fânaţ, nici izlaz.

Clăcaşul care avea mai mult de cinci vite mari, şi nu puţini erau în această situaţie, sau care voia să cultive mai mult pământ decât îi atribuia Regulamentul, era nevoit să se înţeleagă „de bună voie” cu proprietarul, care în asemenea cazuri era obligat prin lege să prefere pe ţăranii de pe moşia sa. Această dispoziţie avea să devină instrumentul aservirii şi exploatării ţăranilor care, la începul epocii regulamentare, creşteau, în general, mai multe vite decât cele de tracţiune prevăzute de Regulament.

Noua legiuire lovea, prin urmare, în creşterea vitelor, care constituia încă principala sursă de venit a ţăranilor. Prin înseşi dispoziţiile sale, Regulamentul a operat o expropriere generală a ţăranilor, reducând la o treime sau la jumătate pământul care anterior era în stăpânirea lor. Dacă un ha şi jumătate de arătură putea, la rigoare, să asigure hrana unei familii de clăcaşi, această întindere nu-i ajungea pentru achitarea sarcinilor publice, iar o jumătate de pogon de izlaz pentru păşunatul unei vite mari era de-a dreptul insuficientă.

Proprietarul mai avea dreptul, după Regulament (art. 140 Ţara Românească), să stabilească el singur terenurile concedate clăcaşului pentru casă şi grădină, pentru arătură, fânaţ şi izlaz, şi tot el avea dreptul să le măsoare. Această libertate avea să permită proprietarilor să opereze o nouă deposedare, măsurând strimb lotul şi atribuind sătenilor pământul cel mai sterp.

În schimbul acestor concesiuni, pe care Regulamentul le numeşte „avantaje”, stăpânii de moşie au impus clăcaşilor în afara dijmei, obligaţii de clacă sporite. Ei trebuiau să facă pe rezerva proprietarului 12 zile de clacă pe an, „după vechiul obicei”, şi anume câte patru primăvara, vara şi toamna, cu toate vitele pentru care primiseră fânaţ şi izlaz şi cu propriile lor unelte de muncă. Acei care n-aveau vite trebuiau să lucreze cu braţele.

Zilele nu se numărau calendaristic, ci după cantitatea (norma) de muncă prescrisă de Regulament. Dar norma zilnică de muncă era determinată în aşa fel, încât nu putea fi împlinită decât în două sau trei zile. Nu numai cele mai bune zile din an vor fi ale proprietarului, dar prin sistemul învoielilor şi al avansurilor cămătăreşti, munca clăcaşului va fi acaparată de proprietar din primăvară până în iarnă.

Pe baza calculelor agronomului Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Bălcescu a stabilit că numărul efectiv al zilelor de clacă, pe care proprietarii îl impuneau clăcaşilor, era de 56 în Ţara Românească şi de 84 în Moldova. Karl Marx ajunge la aceeaşi concluzie. „Din cauza climei nefavorabile, anul agricol numără în Ţara Românească numai 210 zile, din care se scad 40 de duminici şi zile de sărbătoare şi, în medie, 30 de zile cu vreme nefavorabilă, în total 70 de zile. Rămân 140 de zile de muncă.

Scăzând din acestea 56, îi rămân clăcaşului din- Ţara. Românească 84 de zile, iar celui din Moldova 66 de zile pentru întreţinerea familiei sale”. „Aceasta nu este însă decât munca de clacă stipulată de lege - continuă Karl Marx. „Regulamentul organic” a ştiut să faciliteze eludarea propriilor sale dispoziţii... Pentru anumite lucrări agricole, ziua legală de muncă poate fi astfel interpretată, încât ziua începe în luna mai şi se termină în luna octombrie. Pentru Moldova, dispoziţiile sunt şi mai grele”.

Prin aceste dispoziţii, stăpânii de pământ şi-au eliberat a treia parte din moşie de orice servitute feudală, au transformat-o în proprietate absolută şi şi-au asigurat mâna de lucru necesară exploatării ei directe. Şi, pentru ca ţăranii să nu poată utiliza în folosul lor raritatea braţelor de muncă şi concurenţa proprietarilor, libertatea lor de mişcare a fost atât de riguros îngrădită, încât ei au fost transformaţi în adevăraţi iobagi, legaţi pământului. Punând „cu străşnicie în lucrare o întocmire care schimbă temeiurile orânduielii lucrurilor ce au fost până astăzi”, Regulamentul organic a instituit ceea ce ţăranii au numit cu drept cuvânt „robia clăcii”.

În sfârşit, art. 143 acordă stăpânilor de moşie dreptul la un număr de „slujbaşi volnici”, deşi instrucţiunile s-au pronunţat categoric împotriva scutelnicilor şi posluşnicilor şi deşi, în prima redactare a proiectului, acest articol nu figura. El a fost introdus la stăruinţa boierilor. Ţăranii au numit această obligaţie „iobăgie” şi cele mai multe sate au răscumpărat-o cu un număr de zile de clacă suplimentară.

Realizând reforma administrativă, judiciară şi fiscală, organizând puterea legislativă şi o serie de instituţii moderne, Regulamentul organic a introdus la noi unele organe esenţiale ale statului modern. Dar, în acelaşi timp, a întărit baza economică şi politică a proprietarilor de pământ, realizând astfel obiectivul, în aparenţă paradoxal, de a consolida baza economică a statului feudal şi de a asigura evoluţia societăţii spre capitalism.

Aplicarea legii clăcii şi rezistenţa ţărănimii (1831-1834)

În Ţara Românească, legea clăcii a fost adusă la cunoştinţa locuitorilor printr-o circulară a marelui vistier Al. Vilara din 20 septembrie 1831, pentru a fi pusă în lucrare primăvara următoare. Circulara reproducea art. 138-146 ale secţiei a VII-a, care reglementau raporturile dintre proprietari şi clăcaşi, dar cu unele omisiuni şi numerotate nu de la 138 la 146, ca în textul original, ci de la 1 la 9, evident pentru ca sătenii să nu poată invoca textul original în contestaţiile lor cu proprietarii.

Cu toata grija guvernului de a scoate în evidenţă binefacerile noii legiuiri, mai ales reducerea vechilor impozite la o capitaţie de 30 de lei şi desfiinţarea scutelnicilor, ţăranii nu s-au lăsat amăgiţi. În multe părţi, ei au refuzat să recunoască noua lege şi să se învoiască pentru prisoase cu proprietarii. Obişnuiţi să se folosească de toată întinderea de pământ de care aveau nevoie, oamenii nu puteau accepta fără murmur condiţiile asupritoare ale Regulamentului.

Agitaţia ţăranilor s-a manifestat foarte puternic în toată ţara încă din 1830, înainte de promulgarea Regulamentului, dovadă că, pe căi încă imposibil de stabilit, ţăranii au fost informaţi de ceea ce li se pregătea. Kiselev a izbutit să prevină transformarea agitaţiei ţărăneşti într-o răscoală generală, încurajând exprimarea nemulţumirilor prin jalbe. În cursul inspecţiei întreprinse în majoritatea judeţelor, el a primit mii de jalbe şi, în naivitatea lor, ţăranii şi-au închipuit că doleanţele lor vor fi satisfăcute.

În Moldova, nemulţumirea a luat în primăvara anului 1831 forma unei răscoale generale, care a cuprins ţinuturile Bacău, Roman, Suceava, Neamţ, Herţa, Hârlău, Huşi, Vaslui, Iaşi şi Covurlui. Centrul cel mai activ a fost Săbăoanii (Roman), unde s-au concentrat între 5.000 şi 8.000 de ţărani, care s-au pus în legătură cu alte centre, în special cu Hârlăul şi cu Herţa. Răsculaţii au arătat ca principal motiv al nemulţumirii lor recrutarea pentru straja pământească, cum numeau ei oştirea. Dar în cursul anchetei efectuate după reprimarea răscoalei au ieşit la iveală alte motive, mai profunde.

La interogatoriu, ţăranii au răspuns: „Gândul nostru au fost să nu ne supunem întru nimica stăpânirii şi hotărârea să ne împotrivim cu toate chipurile şi cu toată virtutea noastră”, iar „întâmplându-se şi moartea unui boier sau ghinerariu sau alti ucideri să răspundem toate satele”. Era vorba deci de o răscoală împotriva întregii orânduiri feudale. O altă particularitate a acestei răscoale e un remarcabil efort de organizare şi de cooperare între diferitele centre.

Locuitorii satelor răsculate se legară prin acte scrise, semnate de toţi, să nu dea oameni la oaste, să ţină unul cu altul şi, la orice întâmplare sau cheltuială, să răspundă solidar cu toţii. Treisprezece sate din judeţul Roman se legară la fel şi declarară că vor sări împotriva satului care va călca legământul şi-i vor da foc. Astfel de legături existau şi între centre îndepărtate, ca Săbăoanii (Roman), Târnauca (Herţa) şi Hârlău.

Această organizare indică intervenţia unor elemente orăşeneşti şi, poate, a unor mici boieri. Sameşul ţinutului Hârlău raportează divanului că „toţi târgoveţii de aicea au dat înscris lăcuitorilor de prin sate că vor ţine cu dânşii”. Interesant e că printre căpeteniile mişcării a fost şi un evreu, Şmil, şi un turc, Osman, ceea ce a stârnit bănuiala că Austria şi Turcia n-au rămas indiferente faţă de mişcarea din 1831.

Pentru a reprima răscoala, Kiselev a trimis escadroane de cazaci şi baterii de tunuri. La Săbăoani ar fi căzut 300 de oameni din rândul răsculaţilor. Forţe militare au intervenit şi în ţinuturile Herţa şi Hârlău. Cu toată represiunea răscoalei, lupta ţăranilor n-a încetat, ci a luat alte forme. Satele de pe malul Prutului încep să se spargă şi să se strămute în Basarabia, din cauza agravării obligaţiilor de clacă şi a „strâmtorii locurilor de hrană”. Pentru a opri emigraţia, guvernul a trebuit să suspende în satele de margine ale ţinuturilor Dorohoi, Iaşi şi Fălciu aplicarea legii clăcii mai întâi până în 1844, apoi până în 1848.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …