Regimul politic, monopolul ideologic şi „producţia culturală”

Regimul politic

Modelul cuceririi puterii de către comuniştii români, mai putini de o mie în 1944, se încadrează perfect în tiparul general est-european. Partidul Comunist a sprijinit iniţial politica guvernelor de coaliţie în care şi-a mărit treptat influenţa şi ponderea până ce, prin protecţie sovietică şi intimidare, a reuşit să-şi înlăture adversarii şi să rămână singur stăpân pe putere.

Această primă etapă a coincis cu instalarea de către sovietici, la 6 martie 1945, a guvernului Petru Groza. Guvernul era în totalitate comunist, dar beneficia de sprijinul unei disidenţe liberale conduse de Gheorghe Tătărescu. Singurul partid politic care s-a putut constitui într-o opoziţie viabilă la eforturile de comunizare a ţării a fost PNŢ Celelalte două partide istorice, PNL şi PSDR, au fost neutralizate de existenţa unor disidenţe. În plus, PSDR a cochetat cu politica „frontistă” a PCR şi a determinat căderea primului guvern Sănătescu la 18 octombrie 1944.

A doua etapă în cucerirea puterii de către comunişti este marcată de alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946. După o campanie electorală plină de violenţe fizice, intimidări şi arestări ale reprezentanţilor opoziţiei, guvernul comunist dr. Petru Groza era nevoit să falsifice în întregime rezultatul scrutinului. În felul acesta, Frontul Naţional Democrat (comuniştii şi aliaţii lor) câştiga 79,86% din voturi. Opoziţia (PNŢ) era practic anihilată.

Anii 1947 şi 1948 au marcat cea de-a treia fază a consolidării regimului, în iulie 1947, liderii PNŢ sunt arestaţi şi partidul este scos în afara legii. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă (noiembrie 1947). În aceeaşi lună, disidenţa liberală din guvern a fost eliminată, iar Ana Pauker a devenit ministru de externe.

Abdicarea silită a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, proclamarea Republicii Populare Române şi adoptarea unei noi constituţii (13 aprilie 1948) după model sovietic au consolidat definitiv regimul „democraţiei populare”. În 1948, PCR s-a transformat în Partidul Muncitoresc Român, prin fuziunea cu social-democraţii; a avut loc naţionalizarea (11 iunie 1948) şi s-a încheiat procesul de reformare a forţelor armate după model sovietic. Toate aceste schimbări s-au petrecut sub ochiul neputincios al anglo-americanilor, a căror influenţă în problemele româneşti a dispărut cu totul după semnarea tratatului de pace de la Paris (10 februarie 1947).

În toată această perioadă, la vârful partidului comunist exista o dualitate a puterii, o competiţie între linia „moscovită” (A. Pauker, V. Luca, E. Bodnăraş) şi cea „locală” (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu), care se va menţine până în mai 1952. Numeric, PCR creşte de la 1.000 de membri (1944) la 1.000.000 în 1948.

Conflictul Stalin-Tito (1948) a determinat o radicalizare a controlului sovietic asupra regimurilor comuniste est-europene. Acesta a fost un prilej excelent pentru grupările rivale din partid de a-şi impune supremaţia. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat în 1948, apoi condamnat şi executat în 1954, iar grupul Pauker-Luca-Georgescu a fost eliminat din partid în 1952. Mărturie a victoriei depline, Dej devenea, în iunie 1952, şi prim-ministru, pe lângă funcţia sa veche de prim-secretar al PMR. Noul secretariat, în care intra acum pentru prima dată şi Nicolae Ceauşescu, avea o netă majoritate de comunişti „naţionali”.

După 1953, destabilizarea practicată de Hruşciov a fost principalul pericol pentru stabilitatea regimului Dej. Evenimentele din Ungaria şi Polonia (octombrie-noiembrie 1956), precum şi comportamentul docil al comuniştilor români faţă de Moscova au amânat schimbarea de putere în interiorul PMR. Retragerea trupelor sovietice din România în 1958 a permis spectaculoasa reorientare internă şi externă a regimului Dej după 1960.

Intenţiile sovieticilor de a transforma CAER. Într-un organism economic supranaţional şi accentuarea schismei dintre URSS şi China au determinat Bucureştiul să se distanţeze de Moscova. Acţiunile politice concrete au culminat cu Declaraţia din aprilie 1964, prin care partidul îşi rezerva dreptul de a edifica socialismul în conformitate cu realităţile naţionale. Pe plan economic şi diplomatic are loc o spectaculoasă revenire în relaţiile cu Occidentul, iar pe plan intern liberalizarea regimului culminează cu desovietizarea culturii şi cu eliberarea deţinuţilor politici (1962-1964). Cu toate acestea, deşi în 1965 Dej era în conflict cu Moscova în privinţa autonomiei, structurile interne peste care domnea nu se deosebeau în chip esenţial de cele sovietice; reformismul dejist era extrem de limitat.

În 1965, la 47 de ani, Nicolae Ceauşescu devenea oficial succesorul lui Dej şi prelua funcţia de prim-secretar al partidului. Succesiunea fusese asigurată de grupul Maurer, Bodnăraş, Stoica şi Apostol, continuatorii liniei naţionale promovate de Dej. Perioada 1965-1968 a fost una de consolidare a puterii pentru Ceauşescu, în detrimentul aliaţilor săi, prin promovarea unor noi cadre (Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeţ, Manea Mănescu) în structurile de conducere a PCR şi prin acapararea de către N. Ceauşescu a unor funcţii importante în aparatul de stat (preşedinte al Consiliului de Stat). Constituţia din 1965 marca transformarea regimului din „popular” în „socialist”.

Politica de destindere şi promovarea unor noi segmente sociale (intelectuala tehnocraţi) au permis PCR să depăşească pentru prima dată pragul celor două milioane de membri în 1970. Opoziţia lui Ceauşescu faţă de invazia sovietică în Cehoslovacia din august 1968 a dat legitimitatea necesară noului regim, a consolidat puterea lui Ceauşescu în raport cu ceilalţi competitori interni şi a accentuat cursul autonom al politicii externe româneşti. Datorită acestui moment, vreme de mai bine de un deceniu, Ceauşescu a devenit un interlocutor demn de încredere pentru preşedinţi ca Charles de Gaulle, Richard Nixon sau Jimmy Carter, dar şi pentru organismele economice internaţionale, Banca Mondială şi FMI.

După 1971, regimul Ceauşescu a întrerupt cursul liberalizării interne. Vizita în China şi mini-revoluţia culturală lansată în iulie au marcat acest moment. Socialismul dinastic era o realitate în martie 1974, când N. Ceauşescu a devenit primul preşedinte al Republicii. În iunie 1973, Elena Ceauşescu intrase deja în Comitetul executiv. Începea astfel o carieră politică ce avea să o propulseze în vârful puterii de partid şi de stat.

Sistemul rotirii cadrelor, personalitatea elitelor conducătoare comuniste şi marginalizarea firavelor grupuri contestatare au consolidat această politică. Ca urmare, prima scânteie majoră la vârf s-a produs foarte târziu, abia la 10 martie 1989, când aşa-numita scrisoare a celor „şase” foşti demnitari comunişti a fost citită la Radio Europa Liberă.

Monopolul ideologic şi „producţia culturală”

Ideologia a fost folosită de cei care deţineau monopolul filozofiei marxiste ca o obligaţie de a şi-o asuma (în locul altor viziuni, religioase sau laice) şi de a trăi conform preceptelor ei. Ştiinţa, învăţământul, cultura sunt direct luate cu asalt. Restructurarea radicală a vechiului sistem de valori şi a instituţiilor culturale pe care acestea se întemeiaseră avea ca finalitate construirea „omului nou”.

În acest scop a fost nevoie de o masivă infuzie de valori marxist-leniniste, precum şi de o campanie activă de rusificare. Primele manifestări ale noului curs au fost Istoria României de Mihail Roller (1947), o revizuire completă a trecutului ţării, a ideii naţionale şi a conceptului de patriotism.

Noua direcţie în cultura română a fost impusă prin forţă: legăturile intelectualilor cu Occidentul au fost complet întrerupte, Academia Română a fost desfiinţată în iunie 1948 şi înlocuită cu una „nouă”. În august 1948, învăţământul mediu şi superior erau reorganizate după modelul sovietic. Autorii şi titlurile oprite de cenzură se regăsesc într-un volum de 522 de pagini intitulat Publicaţiile interzise. În primăvara anului 1948 existau peste 8.000 de titluri şi reviste interzise. Printre autori îi regăsim pe Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Mihail Kogălniceanu sau Dimitrie Cantemir.

O intensă campanie de rusificare a transformat cultura română într-o anexă a culturii sovietice. Au fost înfiinţate edituri, instituţii, biblioteci şi muzee cu profil româno-rus; limba rusă a devenit materie obligatorie în şcoli. Linia „naţională” impusă de Dej după 1958 a avut efecte şi în plan cultural. Valorile naţionale au fost redescoperite şi a început un proces invers, de derusificare, care a culminat în 1963 cu închiderea tuturor „sovromurilor” culturale înfiinţate după 1946: Institutul „Maxim Gorki”, Muzeul Româno-Rus, editurile, bibliotecile. Au fost schimbate chiar şi nume de străzi şi de cinematografe.

Perioada 1965-1974 a fost cea mai prielnică pentru viaţa culturală, învăţământul a cunoscut o perioadă de modernizare şi deschidere, de scădere a importanţei marxismului şi de creştere a ponderii disciplinelor exacte şi tehnice. Sociologia a fost reabilitată, iar istoria a cunoscut o renaştere neaşteptată. Partidul încă nu descoperise valoarea propagandistică a naţionalismului istoric, iar preşedintele Ceauşescu nu se proiectase încă pe linia pe care, din voievod în voievod, prin daci şi traci, el se va înrudi direct, după 1974, cu Burebista.

După 1974, cultul personalităţii „Conducătorului” a câştigat din ce în ce mai mult teren, iar istoria a fost aservită acestei practici. Eroii inventaţi ai clasei muncitoare nu mai erau suficienţi pentru a asigura legitimitatea secretarului general, care se considera urmaşul principilor, voievozilor sau regilor daci. Academia de partid „Ştefan Gheorghiu” a devenit simbolul acestei politici. Ea tindea să acapareze după 1974 domenii care, în chip normal, ar fi aparţinut învăţământului universitar tradiţional sau cercetării ştiinţifice autentice. Sociologia, ştiinţele politice sau jurnalistica au fost monopolizate de această instituţie.

Minirevoluţia culturală după model chinez a avut însă efect invers, determinându-i pe mulţi dintre intelectualii străluciţi din România să emigreze sau să defecteze. Alţii, resemnaţi, s-au retras într-o emigraţie internă, refuzând să ia parte la paradele oficiale. Această etapă coincide cu apariţia, de altfel târzie, a disidenţei române (Paul Goma, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Dinu C. Giurescu, Vlad Georgescu). Slăbiciunea ei a fost mai evidentă de la început, datorită lipsei unei minime solidarităţi a intelectualilor în jurul foarte puţinilor opozanţi adevăraţi. Expresia „disidenţa românească trăieşte la Paris şi se numeşte Paul Goma” (Michael Shafir) nu este o exagerare.

La rândul ei, chiar şi mişcarea Goma (ianuarie-martie 1977), în ciuda faptului că a reunit circa 200 de semnături pe scrisoarea adresată Conferinţei pentru drepturile omului de la Belgrad, s-a dovedit a fi mai degrabă o trambulină pentru emigrare, o modalitate de a obţine „paşaportul Goma”. După acest moment, de-a lungul anilor ’80, protestele intelectualilor (Mihai Botez, Mircea Dinescu) au fost mai ales individuale. Primele scrisori comune de protest, celebrele scrisori „ale celor şase” şi „ale celor 18”, au fost difuzate la Radio Europa Liberă la sfârşitul lui 1989, în pragul colapsului regimului.

Congresele PCR (PMR) (între 1948 şi 1965)

  • Congresul I PCR 1921 - Bucureşti
  • Congresul II PCR 1922 - Bucureşti
  • Congresele III, IV, V PCR - 1924, 1928, 1931 desfăşurate în exteriorul ţării
  • Congresul I (VI) PMR - 1948 - Bucureşti
  • Congresul II (VII) PMR - 1955
  • Congresul III (VIII) PMR - 1960
  • Congresul IX PCR - 1965
  • Congresul X PCR - 1969
  • Congresul XI PCR - 1974
  • Congresul XII PCR - 1979
  • Congresul XIII PCR - 1984
  • Congresul XIV PCR - 1989

Membrii de partid - PCR (PMR) (1948-1965)

  • 1944 - sub 1.000 de membri
  • octombrie 1945 - 256.863 membri
  • septembrie 1947 - 710.000 membri
  • ianuarie 1948 - peste 800.000 membri
  • februarie 1948 - 1.060.000 membri (în urma fuziunii cu PSDR)
  • mai 1950 - 720.000 (prima fază a epurărilor)
  • decembrie 1955 - 595.363 membri (continuă epurările)
  • 1960 - 834.000 membri
  • 1965 - 1.450.000 membri
  • 1970 - 2.089.085 membri
  • 1987 - peste 3,6 milioane de membri

Succesiunea şefilor de stat (1948-1989)

A. Preşedintele prezidiului Marii Adunării Naţionale

  • C.I. Parhon (1947 - iunie 1952)
  • Petru Groza (2 iunie 1952 - 11 ianuarie 1958)
  • Ion Gheorghe Maurer (11 ianuarie 1958 - martie 1961)

B. Preşedintele Consiliului de Stat

  • Gheorghe Gheorghiu-Dej (martie 1961 - martie 1965)
  • Chivu Stoica (martie 1965 - decembrie 1967)
  • Nicolae Ceauşescu (decembrie 1967 - decembrie 1989)

C. Preşedintele României

  • Nicolae Ceauşescu (28 martie 1974 - 22 decembrie 1989)

Succesiunea guvernelor (1945-1989)

  • Petru Groza (6 martie 1945 - iunie 1952)
  • Gheorghe Gheorghiu-Dej (iunie 1952 - octombrie 1955)
  • Chivu Stoica (6 octombrie 1955 - martie 1961)
  • Ion Gheorghe Maurer (martie 1961 - martie 1974)
  • Manea Mănescu (24 martie 1974 - 30 martie 1979)
  • Ilie Verdeţ (30 martie 1979-21 mai 1982)
  • Constantin Dăscălescu (21 mai 1982 - 22 decembrie 1989)

Check Also

Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Puternica afirmare militară a românilor sub conducerea lui Mihai Viteazul şi situaţia politică generală a …

Instaurarea regimului austriac în Transilvania

Noua perioadă din istoria Transilvaniei se caracterizează printr-o stare de criză, care afectează atât economia …

Regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Proclamarea Republicii Populare Române nu a fost expresia unei voinţe populare, ci rezultatul unui dictat …

Regimul Antonescu

Septembrie 1940 Pierderile teritoriale din vara anului 1940 au accentuat criza regimului instaurat de Carol …

Regimul habsburgic în Transilvania şi regimul fanariot în Moldova şi Ţara Românească până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania Ocuparea Transilvaniei de austrieci În mijlocul rivalităţilor dintre marile puteri …