Regimul politic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Formele politice ale dominaţiei otomane în veacul al XVII-lea depind, în fapt, şi în această perioadă de locul pe care-l ocupă ţările române în sistemul militar-politic otoman. În esenţă, dominaţia otomană continuă să fie indirectă; se poate spune chiar că acest caracter a ieşit întărit în urma războiului de eliberare de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea.

Turcii par să fi renunţat definitiv la transformarea ţărilor române în paşalâcuri, şi ameninţarea în acest sens, când se iveşte, trebuie considerată mai degrabă ca o ameninţare de moment, corespunzătoare unor conjuncturi internaţionale. Aşadar se menţine caracterul fundamental, indirect, al dominaţiei otomane, care continuă să se exercite prin instituţiile locale, în cadrul unei autonomii relative. Menţinerea unor forţe militare proprii, întreţinerea, chiar sporadică, de legături diplomatice cu alte ţări, persistenţa unei legislaţii proprii dau măsura acestui caracter indirect al stăpânirii otomane.

Cu toate acestea, în veacul al XVII-lea, mai ales în a doua jumătate a sa - cu o nuanţă în plus faţă de veacul anterior - ţările române sunt îndeobşte socotite, de către contemporanii care tratau ţările române din punctul de vedere al intereselor otomane, drept unităţi administrative, „provincii” ale Imperiului turcesc. Denumirea de „vilaete” e folosită şi de cancelaria otomană şi o întâlnim frecvent în corespondenţa diplomatică dintre Poartă şi puterile europene.

Dar sub învelişul terminologiei actelor de cancelarie otomane şi al corespondenţei diplomatice contemporane influenţate de această terminologie oficială, se păstrează deosebirea fundamentală dintre regimul de cârmuire nemijlocită, impus popoarelor sud-dunărene, în care formelor proprii ale vieţii de stat li s-au substituit instituţiile politice otomane, şi regimul de autonomie al ţărilor române, menţinut chiar şi în împrejurările reluării ofensivei otomane în Europa centrală şi răsăriteană la mijlocul veacului al XVII-lea.

În ciuda repetatelor încălcări ale acestui regim, menţinerea intactă a structurii de stat a ţărilor române a permis desfăşurarea unui şir de iniţiative de politică externă în vederea înlăturării dominaţiei otomane, de la negocierile diplomatice pentru închegarea unor coaliţii anti-otomane până la ridicarea la arme în vederea redobândirii independenţei. Beneficiind de această situaţie, ţările române au devenit centre ale luptei anti-otomane a popoarelor oprimate din Peninsula Balcanică.

Fireşte însă că posibilitatea unor acţiuni de felul războiului anti-otoman din anii 1658-1660 e mult mai limitată, iar proporţiile acestor iniţiative mult mai reduse în raport cu veacurile precedente, situaţie care se explică prin diminuarea prerogativelor externe ale domniei. Domnul este, şi mai mult decât în veacul al XVI-lea, socotit un înalt dregător al Porţii, numit de cele mai multe ori de către aceasta şi totdeauna confirmat de ea.

Evoluţia situaţiei domnilor din acest punct de vedere e caracterizată astfel de o relaţie contemporană: „Altădată, principii pe care Poarta îi numea voievozi. .. erau rânduiţi dintre nobilii ţării printr-o alegere generală ce urma să fie încuviinţată de către sultan... Astăzi e marele-vizir cel ce face alegerea sau mai degrabă închiriază celui care dă mai mult funcţia de bei... foarte mult căutată”. Într-adevăr „bei”, adică dregător care ocupă un loc anumit în ierarhia imperiului, e numele pe care îl dau domnilor atât turcii, cât şi cei obişnuiţi cu terminologia turcească, ca de pildă călătorul Paul de Alep, când spune: „... aceasta fiind prerogativa numai a beilor”.

Necesitatea menţinerii dominaţiei otomane fără accidente a impus regula potrivit căreia domnii trebuiau nu numai numiţi, fără excepţie, de Poartă, dar şi schimbaţi cât mai des; instabilitatea scaunelor domneşti din Moldova şi Ţara Românească era în acest fel, pentru practica politică otomană, o condiţie de bază a statorniciei şi intensificării asupririi.

Astfel, în Moldova, pentru perioada 1612-1711, media de domnie e de aproximativ doi ani şi jumătate, iar în Ţara Românească, pentru intervalul 1611-1716, de patru ani şi jumătate. Pentru a menţine un regim de instabilitate, turcii au folosit numeroase şi variate mijloace; între acestea, un rol important l-au jucat folosirea certurilor dintre grupările boiereşti şi nesupunerea acestora faţă de autoritatea centrală.

Câteva din aceste mijloace pun în lumină atmosfera politică a vremii în ce priveşte raporturile cu Poarta otomană. „Pâra” devine astfel o instituţie organizată special şi folosită deseori ca o amplă punere în scenă în vederea compromiterii şi răsturnării domnilor sau chiar a nimicirii lor fizice. Boierii vin spontan sau sunt chemaţi special ca să pârască pe domn în scopul înlocuirii lui.

Spiritul de intrigă şi manevrele de culise ale capuchehaielor (uneori, ca Vasile Lupu, înlocuitori apoi ai domnilor) servesc în mod efectiv interesele turceşti; în aceste cazuri, dregători ai Porţii sunt trimişi anume în Moldova sau în Ţara Românească, ca să adune acolo pârile din ţară. În ce priveşte pâra îndreptată împotriva domnilor maziliţi, ea slujea nu numai la deposedarea acestora de avere, ci şi ca presiune asupra domnilor în scaun pentru executarea promptă a cererilor turceşti, prin ameninţarea cu înlocuirea imediată.

Învinuirile aduse, de pildă, lui Dumitraşco Cantacuzino „pentru jacurile ce au fostu jăcuitu fără de ispravă din ţară, luându pânea şi bucatele oamenilor, şi dobitoacele toate”, sau împotriva lui Gheorghe Duca „c-au stricat ţara şi i-au jăcuit cu feluri de feluri de obicie” ilustrează nesiguranţa domniei, dependenţa ei de activitatea de multe ori intensă a boierilor, care îşi făcuseră din pâră o îndeletnicire continuă. Încercarea cu ajutorul succesorilor, după mazilirea lui Constantin Brâncoveanu şi după cea a lui Ştefan Cantacuzino, a unui fel de „pâre generale” din partea ţării arată - ceea ce pune în lumină existenţa autonomiei relative - că dominaţia otomană, cu tot arbitrarul ei, nu putea trece la măsuri extreme fără vreun pretext sau justificare.

Controlul exercitat de Poartă asupra activităţii domniei dacă nu era continuu, era în orice caz sever. Diferiţi dregători turci erau trimişi periodic pentru supravegherea executării poruncilor Porţii şi uneori chiar a situaţiei generale interne; frecventele vizite ale agalelor turceşti în vremea lui Constantin Brâncoveanu - la care se referă des cronica lui Radu Greceanu - aveau tocmai această misiune. În schimb, tendinţa permanentizării unor supraveghetori turci se constată mai puţin în veacul al XVII-lea decât înainte; locul acestora încep să-l ocupe boierii pe care scrierile vremii îi numesc „greci ţarigrădeni”, care erau strâns legaţi de interesele stăpânirii turceşti.

Mai ales în veacul al XVII-lea devine o regulă stabilă practica chemării domnilor la Poartă pentru a da seama de activitatea lor; transformarea mucarerului din ocazional în permanent avea, în bună măsură, şi acest sens. Acest caracter al chemării la Poartă este învederat de Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti când arată: „într-aceaste vremi turcii, văzând că domnii ţărăi să hainesc de cătră înpărăţie, au poruncit să fie obicei, de al treilea an să meargă domnul la Poartă, să sărute mâna împăratului, să-şi înnoiască domniea; şi acest obicei multă vreame au ţinut”.

De aici decurge contradicţia, la care se referă numeroase izvoare, între puterea internă a domniei, aparent discreţionară, şi lipsa aproape totală de autoritate externă, dependenţa completă faţă de Poartă. O mărturie contemporană, de pildă, caracterizează astfel puterea domnilor, fără însă să analizeze fenomenul: „... Soarta boierilor şi a nobililor atârnă de arbitrarul principilor, care au puterea de a îndepărta şi de a pedepsi cu cauză sau fără cauză”.

Trebuie spus în această privinţă că între cele două laturi ale autorităţii domneşti era o corelaţie strânsă, şi anume că puterea discreţionară, în măsura în care ea se putea exercita în condiţiile regimului boieresc, exista, dar atât cât era îngăduită de Poartă. În acest sens, Dimitrie Cantemir pune problema în termeni apropiaţi de realitatea istorică: „Dacă a îmblânzit prin daruri pe vizir, pe chehaia, pe defterdar şi pe ceilalţi care se bucură de graţia împăratului... domnul poate face orice vrea fără frică şi nici un particular nu se poate opune fără a se teme de pedeapsă”. Această putere discreţionară, deţinută numai de acei domni, puţini la număr, în stare s-o exercite, era vremelnică şi atârna de arbitrarul Porţii.

Un astfel de domn, căruia în ce priveşte autoritatea externă i s-au anulat o serie întreagă de prerogative, şi anume „dreptul de a declara război, de a încheia pace, de a face vreo alianţă, de a trimite agenţi pentru afacerile statului la principii vecini”, ne apare în multe privinţe ca un înalt dregător al Porţii, supus până la cea din urmă umilinţă; situaţia lui Constantin Brâncoveanu în tabăra turcească din 1695 e în acest sens ilustrativă: „Când intra împăratul în corturi, domnul descălica şi îngenunchea şi când trecea împăratul să pleca cu capul la pământ”. E necesar de precizat însă că tabloul schiţat mai sus privind situaţia domniei în cadrul raporturilor cu Poarta începuse acum să corespundă funcţionării „normale” a dominaţiei otomane.

Interveneau uneori şi stări „excepţionale”, caracteristice perioadelor în care se pregătea răsturnarea jugului turcesc, fie că se ajungea sau nu la un astfel de final. În aceste împrejurări, domnia reintră de la sine în drepturile răpite şi începe să întreţină din nou cu ţările străine legături diplomatice, care se concretizează în negocieri şi încheieri de tratate. E cazul domniilor lui Matei Basarab, Vasile Lupu, Mihnea al III-lea, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, când se poate vorbi de o politică externă propriu-zisă, complexă şi amplă, întemeiată pe un embrion de aparat special.

Din toate acestea se vede că, datorită regimului politic al dominaţiei otomane, sfera funcţiilor principale ale statului suferea o anumită îngustare, imprimată de interesele şi de necesităţile asupririi străine. În afară de îngustare, în unele cazuri ele suferă şi o anumită alienare, ajungând să servească, parţial şi temporar, în mod nemijlocit statul otoman.

Domnia devine adesea auxiliară a politicii externe turceşti, îndeletnicindu-se cu culegerea de ştiri, de multe ori cu caracter de spionaj, din ţările vecine, cu transmiterea rapidă a acestor ştiri printr-un sistem special de curieri, ceea ce face ca în unele probleme diplomatice să fie socotită „expertă” de către Poartă; „şi mai vârtos asupra domnului Ţării Rumâneşti lucrul acesta răzimându, ca cum povăţuitor celorlalţi era”, spune cronica lui Radu Greceanu despre Constantin Brâncoveanu. De asemenea, forţa militară a ţării, în loc să apere graniţele de încălcări şi răşluiri, trebuia să sprijine cotropitoarele campanii otomane, fie prin participarea directă la operaţii, fie ca unităţi de poliţie pentru paza comunicaţiilor şi a regiunilor ocupate.

Ca şi în veacul al XVI-lea, dominaţia otomană a fost menţinută şi consolidată printr-un permanent „sistem al presiunilor şi reprimării”, cu scopul preîntâmpinării răscoalelor, prin întreţinerea unei atmosfere continue de teamă. Exista presiunea mijloacelor aşa-zise paşnice: prezenţa la Poartă a ostatecilor din familiile domnilor în scaun, folosirea ca o „rezervă” de intimidare a domnilor maziliţi şi a urmaşilor acestora, scoaterea din scaun fără veste a domnilor destituiţi, ameninţările neîncetate, directe şi indirecte. Exista însă - şi aceasta era considerată mai eficace şi mai corespunzătoare menirii sale - presiunea bazată pe mijloacele violente, armate: încălcarea ţărilor române de către bandele turceşti şi tătăreşti, care prădau, devastau şi chiar „anexau” la teritoriul raialelor bucăţi de teritoriu cuprinzând sate numeroase.

„Sistemul presiunilor” se caracteriza mai cu seamă prin funcţia exemplară a groazei pe care o lăsau în urmă expediţiile represive ce aveau loc după răscoale sau încercări de răscoală. Poarta credea, deşi practica a dovedit întotdeauna contrariul, că cenuşa aşezărilor şi sângele locuitorilor paşnici măcelăriţi puteau să înmoaie pentru multă vreme energia luptei pentru independenţă. Porunca dată trupelor turco-tătare în timpul expediţiei punitive din 1659-1660: „distrugeţi şi devastaţi populaţia şi ţara şi gustaţi belşugul prăzilor de acolo”, ne pune astfel în faţa unui caz de aplicare concretă a sistemului otoman de presiuni şi reprimare pentru menţinerea şi consolidarea asupririi.

Regimul politic al dominaţiei otomane în secolul al XVII-lea n-a fost mereu acelaşi. Se constată o evoluţie în ce priveşte intensitatea aservirii politice, cu o linie de demarcaţie către sfârşitul deceniului al şaselea. Până la această dată se înregistrează o stabilitate relativă, manifestată uneori chiar printr-o dependenţă limitată faţă de Poartă. În a doua perioadă, aservirea politică se caracterizează printr-o agravare continuă, care la, sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea înregistrează forme insuportabile, de unde intensificarea luptei pentru independenţă şi războiul de eliberare din 1711.

Factori importanţi de politică internă şi externă ai Imperiului Otoman au imprimat această direcţie de evoluţie aservirii politice şi au contribuit la transformarea în regulă a arbitrarului şi abuzurilor, a încălcării oricăror înţelegeri. În acelaşi timp, Imperiul Otoman, care în prima jumătate a secolului dusese războaie încheiate mai ales cu succese, în a doua jumătate a aceluiaşi veac cunoaşte numeroase înfrângeri şi grele pierderi teritoriale. Pentru păstrarea mai departe a unor teritorii în componenţa imperiului, Poarta recurgea la înăsprirea formelor politice ale aservirii.

În secolul al XVII-lea, formele politice ale dominaţiei otomane, cristalizate încă din secolul anterior, reţin tot mai mult atenţia contemporanilor în cadrul problemei generale a dominaţiei otomane. Din această cauză, unii dintre cărturarii vremii, ca Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei şi stolnicul Constantin Cantacuzino în corespondenţa cu Marsigli, încearcă chiar să descrie structura politică a dominaţiei otomane şi să-i analizeze formele. Din aceeaşi cauză se răspândeşte tot mai mult ideea, la baza căreia se află fără îndoială o tradiţie mai veche, a unor pacte între ţările române şi Poartă, care conţineau clauze economice şi politice. Încălcarea lor de către turci anula orice valabilitate a acestor pacte, oferind astfel premisa juridică a independenţei.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Represiunea politică în regimurile totalitare interbelice

Mecanismul terorii Statele totalitare de tip comunist ori fascist s-au remarcat prin cele mai mari …