Regimul politic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Raporturile politice turco-române au avut o evoluţie îndelungată şi complexă, cu felurite variaţii ale gradului de aservire, oglindind, în genere, raportul schimbător de forţe care le stătea la bază. Din toate, însă, se pot desprinde trei forme principale şi anume:

  • independenţa, condiţionată de plata tributului, de felul celei a Ţării Româneşti în timpul lui Mircea, după 1415, sau a Moldovei în anumite perioade ale domniei lui Ştefan cel Mare;
  • vasalitatea, de tipul celei instaurate sub Radu Praznaglava şi Alexandru Aldea;
  • aservirea propriu-zisă, instaurată după bătălia de la Mohacs şi mai ales după campania lui Soliman în Moldova, din 1538.

Acest din urmă fapt, precum şi căderea Ungariei şi transformarea unei părţi a ei în paşalâc, au avut urmări dezastruoase şi imediate pentru Moldova şi Ţara Românească. Raporturile de vasalitate ale acestora se transformă treptat, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, într-un regim de tot mai strânsă dependenţă politică şi de cruntă exploatare economică.

Transformarea ţărilor române în paşalâcuri era în această vreme un lucru posibil din punct de vedere militar, dar intervenţia unei întregi serii de factori schimbă cursul orientării de până atunci a politicii statului otoman. În sânul societăţii turceşti au loc importante transformări interne; bandele prădalnice de azapi şi achingii deveniseră un element cu totul secundar în imperiu; timarioţilor, de asemenea, le scade influenţa.

În schimb, alături de militari, apar, ca factori conducători în Imperiu, cu funcţii administrative de seamă, în special în domeniul fiscalităţii, numeroase elemente levantine. În schimbarea felului de administrare a teritoriilor cucerite după anul 1500, influenţa acestor buni „contabili” asupra forurilor de conducere a Imperiului a fost hotărâtoare. Cu puţine excepţii, explicabile prin considerente politico-strategice, e de observat că toate cuceririle otomane, începând din veacul al XVI-lea, sunt organizate după un anumit sistem, ce poate fi numit al „exploatării fiscale”.

Pe de altă parte, progresul economic al ţărilor române, începând din a doua jumătate a veacului al XV-lea şi până spre mijlocul veacului următor, a făcut ca această exploatare fiscală să devină mai rentabilă pentru turci decât administrarea directă, sub forma paşalâcurilor. Turcii sau elementele devotate lor au căutat să se infiltreze în sistemul social-politic al Ţării Româneşti şi Moldovei, ocupând anumite poziţii cheie în organizarea lor administrativă şi în special în sistemul vamal.

Prin deţinerea unor asemenea poziţii, ei dominau viaţa economică şi politică a statelor româneşti, având însă, totodată, obligaţia să le respecte organizarea proprie. După 1538, turcii consolidează baza politică a noului sistem de exploatare economică, creând un întreg aparat de constrângere, necesar menţinerii în ascultare a noilor supuşi.

Regimul acesta, al dominaţiei indirecte, impus acum celor trei ţări româneşti, mai era preferat şi pentru că aducea venituri uriaşe nu numai statului otoman, ci şi vistieriei personale a sultanului, marilor dregători ai Porţii şi cămătarilor din Constantinopol, acum cu rol de seamă în viaţa economică şi politică a Imperiului. Tocmai din acest motiv, după cum menţionează actele vremii, sultanul refuză să ia în considerare propunerile unora din dregătorii săi, de a transforma ţările române în paşalâcuri.

Dar, situaţia aceasta a ţărilor române se mai datorează şi unor cauze ce nu depindeau de voinţa şi hotărârile Porţii, şi anume faptului că elementele conducătoare ale Imperiului se temeau că nu vor putea ţine în frâu şi sub apăsare nemijlocită - alături de popoarele balcanice, în continuă răscoală - şi poporul român, de a cărui vitejie vorbesc cu admiraţie izvoarele contemporane şi din partea căruia, cu toată puţinătatea forţelor lui, turcii suferiseră, nu cu multă vreme înainte, înfrângeri memorabile.

Reglementarea raporturilor politice cu Imperiul Otoman s-a efectuat, în veacurile XVI-XVIII, pe baza unor firmane emanate din cancelaria sultanului şi acceptate de domnii români. Nu este exclusă nici existenţa unor convenţii, a unor înţelegeri cu obligaţii bilaterale, care însă nu ni s-au păstrat. Ele sunt uneori invocate, de români, ca şi de turci, cu ocazia ivirii unor situaţii politice noi, care contraziceau o stare preexistentă (conflicte de hotar, stabilirea unor turci pe teritoriul ţărilor române etc.). Astfel, de pildă, Petru Cercel, în 1580, invoca existenţa unor tratate care consfinţeau drepturile Ţării Româneşti faţă de Poartă, asigurând autonomia politică a statului, în schimbul tributului şi a respectării autorităţii suzerane turceşti.

Şi din alte izvoare ale vremii reiese existenţa anumitor clauze privind raporturile turco-române, măsura în care turcii aveau dreptul să se amestece în treburile interne ale Moldovei şi Ţării Româneşti, precum şi obligaţiile economice şi politice ale acestora faţă de Imperiu. Clauzele n-au fost respectate de nici una din părţile contractante şi în special de puterea suzerană, existând tendinţa de încălcare a lor, atât de către cele două ţări, în năzuinţa lor firească spre libertate, cât şi de către turci, în dorinţa lor de înrobire politică totală şi exploatare economică cât mai intensă.

În linii mari, aceste raporturi politice constau în: autonomia Ţării Româneşti şi Moldovei, însă sub suzeranitatea Porţii; respectarea de către turci a frontierelor lor; alegerea domnilor de către ţară şi confirmarea lor de către sultan; neamestecul turcilor în treburile interne ale celor două ţări româneşti, care se vor conduce după vechile lor legi; obligativitatea pentru ele de a da ajutor armat turcilor ori de câte ori li se va cere; ele nu pot încheia tratate cu alte state, ci, ca vasale, vor fi cuprinse în tratatele Porţii cu acestea; turcii, ca protectori, vor apăra cele două ţări de eventualii agresori. Această situaţie juridică a fost sintetizată de Karl Marx, care spunea că: Moldova şi Ţara Românească sunt „două state autonome, sub suzeranitatea Porţii, căreia ele îi plătesc tribut, conform unei înţelegeri, iar Poarta să le apere de orice duşman, fără a se amesteca în treburile lor lăuntrice”.

Existenţa statală a celor două ţări a continuat după instaurarea jugului otoman, însă cu o slăbire a unora din funcţiile ce obişnuit le are de îndeplinit un stat suveran, în societatea împărţită în clase. Funcţia internă, principală, de ţinere în frâu a majorităţii exploatate, statul o îndeplineşte cu o rigurozitate sporită. Se creează condiţii şi mai favorabile întăririi aparatului de stat, în vederea dominaţiei politice a marii boierimi, aliată a cotropitorilor, şi a reprimării luptei poporului. Organelor de stat le revin în plus atribuţii şi obligaţii ce decurg din noua situaţie a ţării, subjugată de Poartă, de a colecta forţat anumite produse ale gospodăriei ţărăneşti şi de a organiza şi supraveghea transportul acestor produse, destinate metropolei şi armatelor turceşti. Mulţimea noilor obligaţii face necesară înmulţirea organelor de stat, în special a celor cu funcţiuni interne precise.

Funcţia externă a statului, de apărare a teritoriului şi a intereselor proprii, precum şi de cotropire a altor teritorii, se subordonează intereselor statului suzeran. Cancelaria sultanului dă ţărilor noastre numirea de vilaiete, adică provincii ale Imperiului, precizând adesea că ele au fost cucerite cu sabia şi că locuitorii lor sunt supuşi tributari ai împăratului, ca orice raia din Imperiu. Ca atare, interesele ţărilor române sunt presupuse a fi identice cu cele ale Imperiului şi apărate de acesta. Protecţia Porţii înlătură - după afirmaţia sultanului - nevoia vreunei alte protecţii străine şi interzice orice obligaţii, de orice natură, faţă de alte state în afară de Imperiul turcesc.

Înstrăinarea unor părţi din teritoriul ţărilor române în folosul unei puteri străine - în afară, bineînţeles, de cea otomană - ca şi încălcarea hotarelor lor constituie pentru turci motiv de intervenţie diplomatică şi militară. Se întâmplă chiar ca sultanul să intervină cu aspre mustrări şi atunci când propriile sale garnizoane de la Dunăre încalcă frontierele ţărilor române, aşa cum ele fuseseră stabilite „din vechime”. O face, după propria-i mărturisire, ca nu cumva noii săi supuşi, românii, drept represalii, să încalce şi ei hotarele Imperiului.

În asemenea condiţii, politica externă a Moldovei şi Ţării Româneşti nu putea fi decât cu totul subordonată Porţii. Diplomaţia lor, altă dată remarcabilă, este acum în decadenţă. Nu le este îngăduit să aibă reprezentanţi în alte state, în afara celor de la Poartă. Cu toate aceste obligaţii care li se impun, cele două state continuă să încheie convenţii asemănătoare unor tratate, de care probabil că uneori Poarta ştia, dar, nefiind vizate interesele ei directe, nu se amesteca, iar alteori, şi mai adesea, ele erau înţelegeri secrete îndreptate împotriva Porţii, având de scop recâştigarea independenţei.

Sunt de semnalat o serie de convenţii încheiate între cele trei ţări româneşti, între Moldova şi Polonia sau Imperiul habsburgic, ca şi diverse negocieri cu alte state, ca Rusia, Veneţia, Franţa. Tot acum au loc iniţiative de coaliţii antiotomane, pornite de la domnii români, însă fără un ecou prea mare în ţările vecine, măcinate în interior şi dezbinate în afară. Toate acestea atestă persistenţa unor elemente de seamă de diplomaţie şi politică externă proprie.

Oştirii, organ având de îndeplinit cu precădere funcţiile externe ale statului, turcii îi rezervă un rol de mai mică importanţă, ea putând fi lesne întoarsă, în caz de răscoală, împotriva lor. Oştile ţărilor române au obligaţia să participe la războaiele de jaf ale turcilor. Fiecare din cele trei ţări este datoare să pună la dispoziţia sultanului câte 10.000 de ostaşi. Neîncrederea turcilor în oştile româneşti, de altfel explicabilă şi îndreptăţită, îi face să le dea cel mai adesea o altă întrebuinţare.

Efective, totdeauna nu prea numeroase, sunt folosite pentru intervenţii, în interesul turcilor, în Polonia şi Ungaria şi ca paznici ai salahorilor sau chiar ca salahori la lucrările de fortificaţie ce le făceau turcii la cetăţile din nordul Mării Negre, împotriva atacurilor căzăceşti. Lipsa de încredere a turcilor se manifestă şi prin punerea contingentelor de oaste românească - chiar şi atunci când sunt conduse de domni - în subordinea comandanţilor turci de la Dunăre, adeseori neaducând domnilor la cunoştinţă nici obiectivele imediate ale atacurilor lor.

Instrumentele principale ale dominaţiei politice otomane în Ţara Românească şi Moldova, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, au fost domnia şi sfatul domnesc, denumit acum, după modelul turcesc, divan. Domnul deţine, ca şi înainte, concentrată în mâinile sale, puterea asupra organelor de stat, armata, justiţia şi administraţia. Vechiul sistem de ocupare a tronului se menţine, însă cu dese abateri. Domnii continuă să fie aleşi, de obicei din sânul familiei domnitoare, fiind apoi confirmaţi de sultan.

Pe măsură ce înaintăm în veacul al XVI-lea, imixtiunea otomană se face însă tot mai simţită, începe să se afirme un alt sistem, al numirii directe de către Poartă, fără consultarea boierimii şi adesea fără ca cel numit să aibă vreo legătură cu vechea familie domnitoare sau chiar cu ţara. Spre sfârşitul veacului, pe tron se urcă elemente boiereşti, ridicate de marii boieri din rândurile lor sau impuse de alte puteri. Ocuparea domniei în acest mod, fără o prealabilă înştiinţare şi aprobare a Porţii, începe să fie considerată de turci drept caz de trădare, iar confirmarea, atunci când se obţine, costă şi mai mari sume de bani decât cele obişnuite.

Domnii impuşi de Imperiul habsburgic sau de regatul polon nu se pot menţine în scaun din cauza incapacităţii acestor puteri de a înlocui sistemul dominaţiei otomane printr-unul propriu, a atitudinii lor nehotărâte, care-i împiedică să ajute cu toate forţele poporul român în momentele de ridicare împotriva turcilor, a punerii pe primul plan a unor probleme secundare, de religie, vasalitate etc. Un cronicar turc contemporan ţine să precizeze că Poarta evită intenţionat să numească domnii ceruţi de boierii ţării, încredinţând domniile numai celor care i se păreau slugi credincioase.

Numirile în domnie devin simple acte de administraţie ale Porţii, însă cu păstrarea anumitor forme exterioare, ca: omagiul depus sultanului, acordarea anumitor însemne ale puterii cu care sunt învestiţi de acesta (steag, spadă, cal, caftan), firmane de întărire în scaun, şi, după sosirea în ţară, încoronarea. Domnii astfel numiţi - se precizează în firmane - sunt datori să slujească împăratului cu supunere şi credinţă, să depună interes şi eforturi pentru cauza stăpânirii otomane, să informeze Poarta de tot ce se întâmplă în ţările vecine sau chiar în cele mai depărtate etc. Lor li se rezerva, astfel, rolul de executori ai ordinelor Porţii, precum şi de spioni în serviciul ei.

În însăşi concepţia unora din domni are loc o transformare a ideii de domnie şi de ţară. Începând cu a doua jumătate a veacului al XVI-lea, conferirea domniei nu este socotită numai drept atributul voinţei divine, ci ea depinde şi de bunăvoinţa unui stăpân lumesc, care e sultanul, iar ţara - deşi „moşie” a unui neam domnesc - poate fi „dăruită” de sultan, când vrea şi cui vrea. Iată cum vede Pătraşcu cel Bun, domnul Ţării Româneşti (1554-1557), numirea sa în domnie şi scoaterea înaintaşului său, Mircea Ciobanul: „Iar după aceia, Mircea voievod s-au întâmplat de i-au luat domnu Dumnezeu şi cinstitul împărat domniia, deci o au dat-o domnii mele...”. Într-o altă formulare a aceluiaşi Pătraşcu vodă, se spune: „în vremea în care m-a dăruit domnul Dumnezeu şi stăpânul nostru, cinstitul împărat, cu moşia părinţilor domniei mele, Ţara Românească…”.

Schimbările intervenite în situaţia Moldovei şi a Ţării Româneşti şi în rosturile domniei la mijlocul veacului sunt relevate şi de martori dinafară. Din instrucţiunile ce le dă Ferdinand de Habsburg, în 1554, solilor săi la Poartă, se vede că Ţara Românească şi Moldova erau socotite ca aparţinând sultanului, care le da domnilor să le stăpânească, în schimbul unui tribut anual, aşa cum dăduse Buda lui Zapolya, Ciprul, veneţienilor, Chiosul, genovezilor şi Ragusa, raguzanilor. Numirile şi confirmările în domnie se făceau, ca în orice dregătorie din Imperiu, prin darea unor sume de bani. Lăcomia celor ce hotărau numirile în scaun ale domnilor a dus la limitarea în timp a domniei.

În concepţia otomană, domnia este acum o funcţiune administrativă, ca ori care alta din Imperiu, iar domnul un înalt dregător al Porţii, ocupând un anumit grad în ierarhia administrativă otomană. Datorită acestei concepţii şi venalităţii dregătorilor turci, durata domniilor se scurtează, schimbările devenind tot atât de dese ca şi pentru restul slujbelor din Imperiu. E de subliniat că, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, au fost în Ţara Românească 17 domnii, în medie de câte trei ani fiecare, iar în Moldova 21 de domnii, în medie de câte doi ani şi patru luni. Caracteristica domniei, de slujbă temporară la discreţia Porţii, reiese şi din faptul că din 29 de domni ce se succed în cursul unei jumătăţi de veac în cele două ţări - unii domnind de mai multe ori - numai patru mor în scaun, fapt pe care cronicile vremii ţin să-l consemneze ca pe ceva ieşit din obişnuinţă.

Italianul Giovanni Botero relata, la sfârşitul penultimului deceniu al veacului al XVI-lea: „Turcii numesc pe voievodul Ţării Româneşti, adică pe guvernator, a cărui domnie durează de obicei puţin, căci, din cauza vexaţiunilor turceşti, sunt adesea goniţi, la cererea celui care oferă o sumă mai mare de bani, sau sunt ucişi de locuitori, din cauza dărilor excesive”. Caracterul efemer al guvernării, cu care domnii încep să se împace de la o vreme, este plastic exprimat într-o scrisoare a doamnei Ecaterina, soţia voievodului Alexandru-Mircea. „Această ţară - scrie ea - nu este moştenirea noastră: azi suntem şi mâine nu suntem, după voia lui Dumnezeu, şi ne aflăm în mâna turcilor şi nu ştim unde vom fi până la urmă”.

Cronicile, firmanele, ca şi actele cancelariilor noastre, arată o limitare a puterii domneşti. Domnilor nu li se îngăduie să poarte corespondenţă personală cu străinătatea, nici să meargă în alte ţări sau să aibă proprietăţi în afara ţării. Odată maziliţi, averea lor, ca şi a celor ce se hainesc, revine de drept sultanului. Noul domn e obligat să preia şi datoriile celui pe care-l înlocuieşte. Conflictele ce se ivesc, spre sfârşitul veacului, între domnul Ţării Româneşti şi creditorii săi ieniceri erau rezolvate de un demnitar turc, şi încă nu de unul dintre cei mai însemnaţi, ci de cadiul de Giurgiu.

Pentru a împiedica pe domni să se răzvrătească, turcii ţineau la Constantinopol, ca ostateci, membri ai familiilor acestora, de obicei din cei mai apropiaţi, fii, fraţi sau nepoţi. Aceştia, ca şi capuchehaielele (reprezentanţii domnilor la Poartă), constituiau o chezăşie pentru sultan că domnii din scaun nu vor îndrăzni să se hainească. Ca mijloc de intimidare şi presiune politică continuă, dar şi de stoarcere de bani, turcii foloseau atât ameninţarea cu transformarea ţărilor în paşalâcuri, cât şi numeroşi pretendenţi, gata să plătească oricât, în schimbul tronurilor pe care le râvneau.

Spre sfârşitul veacului, importanţa instituţiei domniei scade şi mai mult. Tot mai des sultanul ţine să afirme că Ţara Românească şi Moldova sunt ale sale, iar domnii lor sunt unii din beii săi. Scoaterile din domnie, mazilirile - care înainte se făceau numai pentru trădare - devin şi ele, ca şi numirile, simple acte administrative de scoatere din slujbă, adesea fără vreo motivare specială.

Divanul domnesc continuă să aibă atribuţii de organ auxiliar al domniei în guvernarea statului. Expresie a participării marii boierimi la exerciţiul puterii, el caută să apere, în orice împrejurări, interesele de clasă ale acesteia. Turcii poruncesc boierilor din divan să ajute pe domn „ca auxiliari militari şi în administraţia şi guvernarea ţării”, dar numai câtă vreme acesta este credincios Porţii şi nu periclitează în vreun fel interesele ei economice şi politice. De îndată ce sunt simptome în acest sens, boierii trebuie să anunţe Poarta.

În divane pătrund elemente greco-italiene, informatori siguri ai turcilor, care ocupă de obicei dregătoriile de vistieri, cămăraşi şi postelnici, legate de administrarea finanţelor ţării şi de persoana domnului; ei sunt îndeobşte urâţi de popor. Turcii iau şi alte măsuri de prevedere, ca şi de constrângere, menite să le asigure dominaţia politică.

Astfel, ei lasă pe lângă domni gărzi de ostaşi turci, cu scopul de a le supraveghea mişcările, dar şi de a-i apăra şi servi în acţiunile ce nu contraveneau intereselor Porţii. Asemenea gărzi de ieniceri, spahii, beşlii, semnalate în Moldova încă din 1538, iar în Ţara Românească la 1552, nu întreceau de obicei numărul de 500 de oameni şi serveau unor domni credincioşi turcilor, ca, de pildă, Mircea Ciobanul şi Alexandru Lăpuşneanu, şi ca instrumente de represiune împotriva boierilor adversari.

În acelaşi scop, turcii intervin pentru mutarea capitalelor la Bucureşti şi Iaşi, de la Târgovişte şi Suceava. Aci domnii erau mai aproape de hotarele Imperiului şi puteau fi mai uşor supravegheaţi, iar la nevoie, înlocuiţi, noile capitale, oraşe deschise, neoferind posibilităţi de rezistenţă. Pentru întărirea aservirii şi diminuarea capacităţii de rezistenţă a celor două ţări, turcii poruncesc să fie distruse fortificaţiile, atât cele din interior, cât şi cele de la margine.

Distrugerea cetăţilor micşora pentru cotropitor primejdia unor răscoale, care ar fi găsit în ele importante puncte de sprijin. După mărturia cronicii lui Grigore Ureche, acţiunea avea de scop „să slăbească ţara din temelie”. Turcii dispun şi de alte instrumente de constrângere politică şi anume: învrăjbirea ţărilor între ele, intervenţia garnizoanelor turceşti de la Dunăre şi năvălirile tătăreşti.

Poarta duce o politică, devenită acum tradiţională, de folosire a unei ţări româneşti împotriva alteia, de fărâmiţare a forţelor româneşti, cu grija ca nici una din ele să nu se întărească în asemenea măsură, încât să fie în stare să le unească pe toate trei şi să alcătuiască o putere capabilă de a înlătura dominaţia otomană. Izvoarele semnalează teama ce dăinuia la Constantinopol că, unite, ţările române şi-ar putea recâştiga independenţa, fapt care, de altfel, s-a şi realizat temporar, la sfârşitul veacului al XVI-lea.

Garnizoanele turceşti de la Dunăre şi, în special, cele stabilite în raiale, erau pentru Imperiu mijloace permanente de supraveghere a Ţării Româneşti şi Moldovei şi puncte de informare rapidă şi exactă asupra stărilor de aci. Ca forţe militare anume pregătite, ele erau apte să intervină la cel mai mic semn de răscoală ce s-ar fi ivit în aceste părţi, acţiunea lor fiind sprijinită de flota turcească de pe Dunăre.

Dar instrumentul de presiune politică cel mai eficace pentru turci şi cu urmările cele mai dezastruoase pentru ţările române, şi în special pentru Moldova, îl constituie incursiunile, devenite periodice, ale hoardelor tătăreşti. Aliaţi fideli ai Porţii, tătarii sunt gata să intervină, cu repeziciunea caracteristică călăreţilor de stepă, în orice parte li s-ar ordona de către sultan, la noi, ca şi în Rusia, Polonia sau Ungaria, jefuind şi pustiind totul în calea lor. Incursiunile tătăreşti în ţările noastre se făceau atât ca represalii pentru răscoalele sau chiar intenţiile de răscoală împotriva turcilor, cât şi în scopul de a le preveni.

Uneori, tătarii inter-veneau, din porunca Porţii, ca să ajute la instalarea unor domni care întâmpinau opoziţie, dar şi atunci urmările erau aceleaşi. Spre sfârşitul veacului, asemenea incursiuni devin tot mai dese şi se fac şi din proprie iniţiativă, pe tătari atrăgându-i bogăţiile ţărilor române. Aceste incursiuni tătăreşti au împiedicat în mare măsură dezvoltarea forţelor de producţie ale ţărilor noastre şi au dus la pustiirea unor întinse regiuni, mai ales din Moldova. Izvoarele contemporane, atât interne cât şi străine, le apreciază ca pe o mare calamitate.

Cumplita pustiire tătărească din 1574 în Moldova, poruncită de sultan ca mijloc de represiune pentru răscoala lui Ioan vodă, este deseori şi până târziu pomenită în izvoare. Unele sate - aminteşte un act din 1576 - „s-au pustiit când au prădat tătarii acest pământ şi n-au rămas nime, numai locul pustiiu”. Într-un alt act, din 1579, în care e vorba de un sat din ţinutul Dorohoi, se spune: „însă de la tătari a rămas selişte şi nu era într-însa nici un suflet de om, ci a fost tot fără oameni”. Iată cum descrie şi cronicarul Ureche, trei sferturi de veac mai târziu, acelaşi eveniment: „Iară dacă au perit Ion vodă, tătarii s-au lăsat în pradă piste toată ţara, de au robit, de n-au fost niciodată mai mare pustiitate în ţară decât atuncea, că pre toţi i-au coprinsu făr’ grijă pre la casile lor”.

Din folosirea tuturor acestor mijloace de constrângere politică reiese limpede intenţia turcilor de a crea o stare de permanentă nesiguranţă, de a da exerciţiului puterii un caracter efemer, de a demoraliza poporul, toate cu scopul menţinerii şi accentuării dominaţiei lor politice şi a aservirii economice până la ultima limită, precum şi al înlăturării premiselor unor eventuale răscoale.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Represiunea politică în regimurile totalitare interbelice

Mecanismul terorii Statele totalitare de tip comunist ori fascist s-au remarcat prin cele mai mari …