Regimul naţional-comunist din România

Din 1965, România cunoaşte vreme de 24 de ani un regim naţional-comunist care a fost calificat ca neostalinism şi apoi ca socialism dinastic. Acestui regim i-a pus capăt revoluţia declanşată la Timişoara în 16 decembrie 1989.

Destinderea

Perioada 1965-1974 este o perioadă de relativă destindere. Sistemul poliţienesc slăbeşte într-o oarecare măsură şi se creează un anumit sentiment de toleranţă socială şi de consens naţional. Începe acum şi o timidă liberalizare: este înlesnită circulaţia persoanelor peste graniţă, sunt reabilitate victimele din perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Învăţământul este reorganizat pe baze naţionale, iar limba rusă este aproape eliminată din şcoală. Literatura, mai puţin cenzurată, cunoaşte un avânt remarcabil. Toate aceste concesii aveau însă scopul de a consolida puterea noului lider; ele n-au fost niciodată împinse până la punctul în care ar fi periclitat esenţa comunistă a sistemului.

În plan economic, partidul şi-a fixat ambiţioase obiective industriale: Canalul Dunăre - Marea Neagră, combinate siderurgice, petrochimice, fără a ţine seama de posibilităţile reale ale ţării, îndreptând-o treptat spre o situaţie de autarhie. Pe de altă parte, Constituţia din 1965 a inaugurat alunecarea comunismului românesc spre un naţionalism tot mai accentuat.

În plan extern destinderea a însemnat restabilirea relaţiilor cu R.F. Germania, România fiind primul stat comunist care a făcut acest pas, şi menţinerea relaţiilor cu Israelul şi după războiul de şase zile din 1967. Apogeul acestor acţiuni este distanţarea spectaculoasă faţă de politica Moscovei: când în august 1968 Bucureştiul refuză să participe la invazia Cehoslovaciei, acţiunea militară a Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu câştigă un neaşteptat credit politic şi încurajările Occidentului.

Socialismul dinastic

După 1971, când în urma unei vizite în China şi Coreea de Nord Ceauşescu a lansat „tezele din iulie”, tot mai multe măsuri îndreaptă România spre un regim prezidenţial, instituit în 1974. Un regim bazat pe cultul personalităţii, pe guvernarea de familie şi pe opresiune, însoţit de o vastă ofensivă ideologică şi propagandistică.

Economia, recentralizată, pune în continuare accentul pe industria grea şi neglijează cu desăvârşire producţia bunurilor de consum. Agricultura este şi ea neglijată şi în curând ţara se confruntă cu o criză alimentară acută. Către sfârşitul perioadei, Ceauşescu lansează planul de „sistematizare a satelor” - care a reprezentat de fapt o demolare neraţională - şi de refacere a centrelor marilor oraşe.

Cu o economie dezvoltată rapid dar prea puţin competitivă, datoria externă a României a crescut mereu, fiind cifrată în 1983 la 11 miliarde dolari. Începe atunci o perioadă de mari privaţiuni pentru populaţia României care trebuie să suporte returnarea acestei imense datorii. Valul de nemulţumiri în interior creşte. Apar disidenţi şi au loc chiar greve antidictatoriale în Valea Jiului (1977) şi la Braşov (1987).

În politica externă ţara a evoluat spre o pronunţată izolare diplomatică. Din 1985 Ceauşescu a respins categoric încercările de democratizare şi restructurare dezvoltate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, invocând independenţa şi suveranitatea statală a României şi înăsprind totodată controlul poliţienesc al întregii populaţii.

Anul 1989 a accentuat criza regimurilor comuniste în întreaga lume. Rând pe rând, Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Bulgaria şi Cehoslovacia, abandonează comunismul şi „democraţia populară”. La Bucureşti, în schimb, în noiembrie 1989, Congresul al XIV-lea al PCR îl realege ca secretar general pe Nicolae Ceauşescu. Peste doar o lună avea să se prăbuşească şi comunismul românesc.

Destalinizare şi desovietizare

În 1953, după moartea lui Stalin şi mai ales după ce urmaşul său, Nichita Hruşciov, a denunţat crimele acestuia, începe aşa-numitul proces al destalinizării. El a însemnat o relativă relaxare a prigoanei, timide încercări de descentralizare a economiei, o relativă destindere Est-Vest. Procesul a cuprins şi Ungaria în 1956, dar tancurile sovietice au reprimat revoluţia maghiară, România fiind aliatul Uniunii Sovietice în criza ungară.

Drept recompensă, doi ani mai târziu trupele sovietice au fost retrase din România. Destalinizarea lui Dej a fost însă formală: în 1961 s-a hotărât schimbarea denumirii localităţilor, străzilor, aşezămintelor publice, întreprinderilor etc. ce purtau denumiri sovietice. Statuile lui Stalin au fost înlăturate, Oraşul Stalin redevine Braşov etc. Comunismul românesc devine „naţional” fără să încerce nici o reformă politică sau economică de substanţă.

În România, destalinizarea a fost astfel mai mult o desovietizare, un apel naţionalist la sentimentele antiruseşti ale populaţiei, menite să asigure „legitimitate” regimului. Lucru ce avea să devină mai evident în perioada lui Ceauşescu care, ca şi Dej, a rămas fidel modelului sovietic, dorind doar să păstreze distanţarea de URSS.

Check Also

Represiunea politică în regimurile totalitare interbelice

Mecanismul terorii Statele totalitare de tip comunist ori fascist s-au remarcat prin cele mai mari …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Regimul stalinist

Stalinismul economic sau „a doua revoluţie bolşevică” (1928-1941) După moartea lui V.I. Lenin, survenită în …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …