Regimul militaro-politic din timpul ocupaţiei străine în primul război mondial

Din primele momente ale invaziei, populaţiei române din teritoriul cotropit de duşmani i s-a adus la cunoştinţă hotărârea împăratului Wilhelm al II-lea de a pedepsi România pentru participarea la război alături de Antanta. În proclamaţia dată la intrarea în Bucureşti a trupelor inamice, generalul Mustaţă, prefectul capitalei, indica populaţiei ceea ce avea să constituie cuvântul de ordine, pentru aproape 2 ani de zile: „locuitorii să aibă o purtare cuviincioasă faţă de armatele imperiale, să le ofere cu bunăvoinţă găzduirea de care vor avea trebuinţă.

Porţile şi uşile caselor să fie deschise. Oricine, bărbat sau femeie, tânăr ori bătrân, care se va deda la acte ce vor aduce o insultă armatelor imperiale, precum: împuşcături, aruncare de orice fel de lucru, cum şi ameninţare cu vorba, ori cu gestul, va fi pedepsit cu împuşcarea”. Anunţurile inaugurau deschiderea tragicului episod al ocupaţiei, perioadă în care românii aveau să suporte, pe lângă exploatarea nemiloasă economică şi un regim de teroare, persecuţii şi umilinţe greu de înţeles ori de explicat.

Capitala şi restul oraşelor din teritoriul cotropit şi-au schimbat înfăţişarea, primind un nou şi trist decor în ton cu specificul forţelor ocupante, comportamentul acestora abundând în devastări şi atrocităţi de tot felul. Au fost golite seifurile băncilor şi negustorilor, rafturile magazinelor; restaurantele din capitală, rechiziţionate, s-au transformat în „Speise-Anstalt” („oficii de hrană” pentru ofiţeri); numeroase case au devenit locuinţe confortabile pentru militarii ocupanţi, inventarul lor fiind completat cu bunuri rechiziţionate din diverse cămine; localul „Capsa” este monopolizat de către bulgari, care ajunseseră să concretizeze ceea ce formulase, ca dorinţă, generalul bulgar Drandaewsky, în anul 1913.

Obţinând de la germani acest local, bulgarii i-au atârnat inscripţia „Domă balgarski ofiţiri i voinţi”, fiind utilizat pe întreaga durată a ocupaţiei ca loc de aciuire şi desfătare a elementelor militare bulgare; aspectele exterioare sunt în majoritatea lor germanizate, peste tot arborându-se firme, inscripţii şi placarde nemţeşti: „Kaiser-Palast”, „Berliner-Kafee”, „Zum deutschen Kron-prinze Frieders-Kafee”, „Donau-Palace” etc.; clădirea cercului militar a devenit „Haupt-Wache”, iar Athenee-Palace sediul marelui cartier al grupului de armate Mackensen (OKM); Fundaţia universitară a fost rechiziţionată şi folosită pentru ţinerea „cursurilor academice germane”; clădirile ministerelor au fost golite de mobilier, iar arhivele distruse; localurile de şcoală au primit alte destinaţii; din spitalele propriu-zise sunt evacuaţi toţi bolnavii români de a căror soartă nu se mai îngrijeşte nimeni; pe străzile capitalei se perindă numeroşi militari germani, austro-ungari, turci, bulgari şi diferiţi indivizi speculanţi, care pun stăpânire pe localuri înlăturând pe români; patrule de miliţieni germani, purtând pe braţ banderole cu inscripţia „Militer-Polizei”, supravegheau ordinea pe străzi, fiind însoţite de gardieni români neînarmaţi.

După punerea în circulaţie a tramvaielor, spaţiul din interiorul acestora a fost compartimentat, sub pretext de higiena, în două, printr-o grilă de lemn, rezervându-se o parte spaţioasă pentru militarii străini iar alta restrânsă, unde se înghesuia populaţia română. În interior întâlnim o stare de lucruri asemănătoare sau, în unele cazuri, şi mai gravă. Predealul şi Giurgiul au fost distruse chiar în timpul războiului.

Pe durata ocupaţiei au fost apoi devastate, militarizate şi schimbate în sensul celor petrecute în capitală, numeroase oraşe ca Tg. Jiu, Turnu Severin, Craiova, Slatina, Râmnicu-Vâlcea, Roşiorii de Vede, Câmpulung, Curtea de Argeş, Găieşti, Târgovişte, Constanţa etc. Populaţia a fost împărţită încă de la începutul ocupaţiei în trei mari categorii (prizonieri de război, participanţi la război şi civili). Persoanele civile de la 15 ani în sus, trebuiau să aibă obligatoriu asupra lor vestitul bilet de identitate „Personal-ausweiss” şi să se prezinte lunar pentru control şi viză la birourile speciale din cadrul comandaturilor de etapă. Altfel, erau supuse la amenzi şi închisoare.

Pedepsele erau destul de ridicate, ajungând până la amenzi de 3.000 mărci şi închisoare până la 6 luni. Au fost şi cazuri de împuşcare a unor persoane sub pretextul că nu se prezentau la viză. În zonele interzise (de periferie, petrolifere şi în Ploieşti) s-a introdus paşaport forţat pentru populaţie, cu excepţia supuşilor statelor aliate. Întreg teritoriul ocupat a fost împânzit de ordonanţe prin care se anunţau măsurile de îngrădire a diferitelor drepturi şi libertăţi, ori pedepsele capitale aplicate cu destulă uşurinţă.

Toate publicaţiile ce nu aveau un profil favorabil inamicului s-au suspendat, locul lor fiind luat de periodice, care abundau în elogii la adresa nemţilor, prezentând într-o haină exagerată cultura, virtuţile şi faptele germane. Ziarul cu cea mai mare circulaţie în vremea ocupaţiei, şi la început singurul admis, a fost „Bukarester Tageblatt” şi varianta sa în româneşte „Gazeta Bucureştilor”, tipărit în localul publicaţiei „Adevărul”, rechiziţionat special pentru acest scop. Dacă în perioada neutralităţii „Bukarester Tageblatt” constituise, pentru specificul său, ţinta atacurilor antantofille, apariţia ei începând cu data de 29 noiembrie / 12 decembrie 1916, se realiza în condiţiile favorabile create prin ocupaţia germană. Era inspirată de Dammert, redactată de Salzmann şi definitivată de Wechsler.

Numeroase materiale demoralizatoare şi calomniatoare la adresa românilor, supraaprecierea armatei germane, a luptelor sau capturilor realizate de aceasta, anunţurile obişnuite privind măsurile iniţiate de Administraţia militară, alcătuiau adevăratul conţinut al publicaţiei. Şirul nesfârşitelor articole de genul celor amintite a fost deschis prin apariţia în editorialul din 12 decembrie 1916, a ordinului de zi al feldmareşalului Mackensen, în care, după ce felicita pe soldaţi pentru victoriile contra românilor, încheia prin sublinierea că „Bucureştii şi armata sa au fost o ţintă. Avem în faţa noastră una nouă. Înainte deci... la fapte noi!”.

Dintre restul periodicelor ce au circulat în vremea ocupaţiei mai amintim: revista „Rumanien în Wort und Bild”, apărută la Bucureşti între 12 mai 1917 şi 15 octombrie 1918, fiind redactată în limba germană. Şi aici întâlnim, ca notă dominantă, injectarea conţinutului revistei cu aerul de falsă proslăvire a bravurilor nemţeşti săvârşite în România. Numărul inaugural al publicaţiei anunţa, printre scopurile ce-şi propunea să le urmărească, şi pe acela de a povesti patriei germane despre drumul de victorie al armatei sale şi despre ţara invadată. În coloanele revistei au apărut şi scurte medalioane elogioase a unor figuri reprezentative de filogermani (Carol I, Alexandru Marghiloman, P.P. Carp).

Despre ultimul se spunea, de pildă, că „este un om de stat în adevăratul sens al cuvântului, atrage înfăţişarea şi duritatea caracterului lui, liniile de direcţie ale politicii sale clare şi simple, consecvenţa cu care a gândit-o şi a reprezentat-o. Aşa se poate spune că „el, personal, între tovarăşii lui a ocupat un loc însemnat”. În „Războiul cel mare în ilustraţiuni”, publicaţie ce se edita la Berlin în mai multe limbi, inclusiv în româneşte, se făcea o intensă propagandă, pe bază numai de ilustraţii, despre războiul dus de Puterile Centrale şi în special de Germania, tehnica lor de luptă, victorii, capturi etc. Această publicaţie se difuza, în număr sporit pe piaţa românească, încă din perioada neutralităţii „Verordnungsblatt der Militar Verwaltung în Rumanien” (Foaia de ordonanţe a administraţiei militare) publica ordinele Comandamentului forţelor străine.

Ca ziare româneşti consemnăm „Agrarul”, căruia i s-a permis apariţia, încă din primele luni ale ocupaţiei, servind ca organ de publicitate pentru secţia a doua a statului major economic; avea ediţie română şi germană, „Lumina” - publicaţia „de tristă amintire”, cum pe bună dreptate o califică unul dintre marii noştri istorici, s-a tipărit începând cu data de 1 septembrie 1917, având ca director pe Constantin Stere, colaborator principal pe Buroh Braunstein şi fiind finanţată de Pinkholfs, şeful poliţiei secrete.

A avut, din păcate, o orientare greşită de ploconire şi servilism în faţa cotropitorilor, publicând articole de o supărătoare linguşire la adresa armatelor germane sau austro-ungare şi criticând cu patimă politica guvernului român. Referindu-se la neutralitatea României, de exemplu, Constantin Stere o califică drept o perioadă de „rătăciri, de grandomanie zgomotoasă şi provocatoare, îmbinate sinistru cu dezlănţuirea tuturor... speculaţiilor scandaloase...”.

În acelaşi timp erau speculate cele mai descurajatoare şi demoralizatoare situaţii privind poporul român. O astfel de mostră ne-o oferă relatarea în legătură cu Take Ionescu care i-ar fi declarat reginei, când s-a reîntors de la Londra în 1914 pentru a participa la consiliul de coroană ce s-a ţinut atunci, următoarele: „C-est la fin de notre generation et la ruine de la Roumanie. Deprimarea lui Take Ionescu ar fi avut la bază ceea ce-i spusese Sir Edward Grey că „România, ca toate statele mici, trebuie să dispară”. Cu orientare de asemenea progermană pot fi citate periodicele apărute ceva mai târziu: „Renaşterea”, „Scena” sau cele care şi-au făcut apariţia la Iaşi după semnarea păcii separate: „Acţiunea Română”, „Arena”, „Momentul”, „Timpul” şi „Tribuna”.

Regimul de constrângere şi dictatură al ocupaţiei străine s-a caracterizat şi prin introducerea unui sever sistem de cenzurare a tuturor publicaţiilor, filmelor, afişelor, programelor, reproducerilor de scrieri şi ilustraţii etc. În baza dispoziţiilor stabilite printr-o ordonanţă emisă în ianuarie 1917 şi a altor ordine elaborate pe parcursul ocupaţiei, care circulau în judeţele de sub administraţia militară, organele centrale de cenzură sau din cadrul comandaturilor de district şi etape din teritoriu au luat măsuri de prevenirea şi interzicerea oricăror manifestări sau tipărituri opuse intereselor forţelor străine.

Încălcarea dispoziţiilor date se sancţiona cu pedepse grave. Chiar şi simpla vehiculare de ştiri care se refereau la eşecurile Puterilor Centrale pe front se pedepsea cu închisoare până la 5 ani sau amendă de 50.000 de mărci. Dreptul de corespondenţă pentru populaţia civilă din teritoriul cotropit a fost la început complet suspendat. Mult mai târziu, începând cu luna iulie 1917, s-a dispus înfiinţarea serviciului poştal în ţară sub directa conducere a Statului major administrativ. Era îngăduită doar expedierea scrisorilor simple, a cărţilor poştale şi a scrisorilor de afaceri până la 500 gr, toate fiind supuse unei riguroase acţiuni de cenzură.

S-a suprimat dreptul de călătorie cu trenul pentru persoanele civile, excepţiile fiind admise numai în baza unor aprobări speciale a administraţiei militare şi cu certificat de călătorie. Ulterior, prin ordonanţa nr. 90 din 5 aprilie 1917 s-a permis circulaţia fără certificat pe anumite rute care se precizau cu exactitate în dispoziţie şi anume: Bucureşti-Piteşti-Craiova; Piatra-Drăgăşani; Piatra-Caracal-Costeşti-Videle-Drăgăneşti; Titu-Doiceşti; Bucureşti-Ploieşti, Comana, Budeşti, Ciulniţa. Restricţiile şi la acest capitol erau atât de severe încât, chiar pentru deplasarea pe jos se prevedea obligaţia de a poseda „permis de circulaţie” eliberat de autoritatea militară. În zona ocupată a teritoriului românesc s-au înregistrat multe cazuri de împuşcare a unor persoane de către patrulele străine pentru simplu motiv că au fost întâlnite în deplasare de la o comună la alta.

Toate întrunirile sau adunările de orice natură au fost suspendate printr-o dispoziţie emisă în ianuarie 1917. Erau admise doar acţiunile ce aveau aprobare din partea autorităţilor militare de ocupaţie. În plus li s-a interzis lucrătorilor calificaţi' să se mute de la un anumit loc de muncă, neputând fi angajaţi în altă parte. Numeroase persoane a căror prezenţă devenise „neplăcută în Bucureşti pentru Administraţia militară” au fost expulzate în alte localităţi, cu domiciliul forţat şi supravegheate de personalul etapelor respective.

Corespondenţa, în toate cazurile, se efectua în limbile germană şi română. Începând cu 1 aprilie 1917 s-a constituit în cadrul Ministerului de Interne, un serviciu special pentru corespondenţă şi lucrări în limba germană, fiind condus de Victor A. Beldiman. Prefecturile în teritoriu aveau şi ele la rândul lor astfel de birouri de informaţii şi corespondenţă. Forţele de ocupaţie au lăsat o dureroasă amintire în urma lor prin comportamentul inuman manifestat faţă de populaţia cotropită şi prin barbarismele comise.

Materialele arhivistice existente privind zona românească invadată cum şi unele lucrări publicate dau la iveală realităţi de-a dreptul zguduitoare despre aceste grave „isprăvi” ale inamicului. Astfel, în rapoartele întocmite de autorităţile româneşti după retragerea trupelor străine cum şi în numeroase plângeri ale cetăţenilor, întâlnim dese menţiuni în legătură cu devastările, crimele şi schingiuirile săvârşite de inamic pe seama populaţiei invadate, de cele mai multe ori fără motive.

De pildă, în comunele Brezoi, Câineni, Cheia, Minerească, Vlădeşti etc., din plasa Cozia, judeţul Vâlcea, zeci de persoane au fost bătute, schingiuite şi arestate timp îndelungat, din cauza neexecutării unor „ordine absurde”, cum apar menţionate în documente. Primarul comunei Vlădeşti a rămas cu mâinile fracturate din cauza loviturilor primite, iar preotul din comuna Muereasca a fost omorât prin martirizare şi sufocare cu fum de ardei.

Pentru ca populaţia din cadrul judeţului Vâlcea să declare bunurile pe care le poseda, era constrânsă prin maltratare, iar 29 de persoane din comunele Călimăneşti, Câineni. Bu-joreni, Roman, Alunu, au fost executate prin împuşcare sub diferite pretexte. Cazurile nu au fost singulare. Locuitorul Ştefan Despa din comuna Cerna, judeţul Vâlcea, a fost împuşcat de un soldat ungur, pentru că a încercat sa-l oprească de a-i devasta beciul. În urma sa au rămas soţia şi trei copii. Administratorul plăşii Drăgăşani, preciza într-un raport adresat prefecturii, că atât soldaţii germani cât şi cei austro-ungari „s-au dedat în comună la cele mai mari jafuri, devastând gospodăriile, furând de prin case şi răpind toate bunurile din gospodării.

În cadrul judeţului Rm. Sărat, pe lângă faptul că au fost asasinate 110 persoane şi s-au comis numeroase acte de vandalism, se adaugă şi omorârea unui grup de femei din comuna Bisoca, prin aruncarea lor dezbrăcate, în zăpadă, pe motiv cu erau bolnave şi nu puteau munci. În judeţul Prahova populaţia a fost jefuită şi schingiuită de armata inamică, cum şi de grupuri de dezertori din această armată, care devastau gospodăriile cetăţenilor. S-au comis peste 23 de crime prin împuşcare; mulţi locuitori au decedat din cauza bătăilor, cum s-a întâmplat în Sinaia şi Bucov, unde au fost ucise 8 persoane în acest mod.

Acte revoltătoare, de mare cruzime, s-au petrecut şi pe teritoriul celorlalte judeţe. Rapoartele întocmite de autorităţile comunelor Aninoasa, Berevoeşti, Cetăţeni, Corbi, Domneşti, Malu cu Flori, Nucşoara, Ştefăneşti, Văleni, Vrăneşti din cadrul judeţului Muscel, scot în evidenţă numeroase cazuri de bătăi, schingiuiri, crime săvârşite de inamic pe seama populaţiei, adăugându-se la aceasta devastările localurilor publice (primării, şcoli, judecătorii), care au fost distruse ori utilizate pentru diferite scopuri ca: magazii, cazărmi sau grajduri pentru cai (ultimele fiind situaţii des întâlnite, mai ales în cazul şcolilor). Foarte frecvente au fost în comunele muscelene, ca de altfel în întreg teritoriul cotropit şi mai ales în Dobrogea, acţiunile de blasfemie comise de inamic prin prădarea bisericilor şi transformarea lor în adăposturi pentru cai.

Dintre momentele dramatice multe la număr, trăite de populaţia română în timpul ocupaţiei, amintim în cazul judeţului Muscel, dureroasele episoade petrecute în comunele Dragoslavele şi Rucăr. La începutul lunii octombrie 1916, au fost ridicate de inamic din cele două comune invadate, aproximativ 700 persoane (dintre care 100 din Dragoslavele, iar restul din Rucăr) şi închise într-o biserică din comuna Rucăr. Detenţia a durat până la 6 decembrie 1916, perioadă în care deţinuţii (bătrâni, copii, femei) au trecut prin grele încercări, fiind ţinuţi în mizerie, fără hrană suficientă, bătuţi şi supuşi la munci grele în special la transportul muniţiilor pe linia de front.

Peste 113 persoane au încetat din viaţă din cauza foametei şi a chinurilor îndurate, iar 10 femei au născut în biserică fără nici o îngrijire sanitară, în comuna Cetăţeni, ca acte de violenţă deosebită, amintim cazul a două fete care au fost bătute grav pentru că au opus rezistenţă la siluire. În cursul nopţii care a urmat bătăii au decedat. Locuitorul Nicolae Nap a fost omorât prin martirizare, legat şi înţepat cu baioneta sub pretextul că „nu s-a refugiat”.

În judeţul Mehedinţi, unde s-au comis peste 48 crime, majoritatea victimelor fiind în special femei ce au încercat să-şi apere cinstea şi bunurile casei, atenţia este reţinută de modul atroce în care i-au fost curmate zilele de către asasini locuitorului Petre Soroi din comuna Şura, maltratat şi ars cu foc pe corp. Multe cazuri de schingiuiri, bătăi şi crime s-au înregistrat pe teritoriul judeţului Gorj.

Dintre asasinatele comise (circa 58) amintim împuşcarea Ioanei Udrescu din comuna Brătăceşti, în timp ce-şi alăpta copilul; spintecarea cu baioneta a două fete din Tg. Jiu, împuşcarea unui copil de 13 ani, pe geam, în timp ce dormea, de către soldaţii nemţi în retragere, executarea unui grup de femei, după ce au fost mai întâi maltratate pentru că au opus rezistenţă soldaţilor nemţi şi austro-ungari. Prin lovituri de ciomege au fost ucişi unii locuitori din comunele Broşteni, Urdarii de Jos, Alimpeşti, Turceni, şi au fost sfâşiaţi cu baioneta un locuitor din Bălăneşti şi altul din Muşeteşti; locuitorul Matei Lărgeanu a fost omorât prin ardere pe sobă, iar trei locuitori din comuna Ştefăneşti au fost mutilaţi şi apoi împuşcaţi.

În aceeaşi notă de mare cruzime au fost săvârşite în judeţul Dâmboviţa peste 63 crime, una dintre victime fiind o femeie în vârsta de 70 ani, din comuna Răzvadu, iar făptaşul un soldat neamţ care după ce a batjocorit-o, a ucis-o, spintecându-i pieptul şi alte părţi ale corpului. În judeţul Buzău au fost peste 45 de victime în majoritate fete şi femei ucise în chinuri groaznice.

În judeţul Argeş, s-au înregistrat peste 30 de crime, dintre care amintim împuşcarea locuitorului I. Tomescu din comuna Arefu, în urma lui rămânând soţia şi 7 copii; împuşcarea şi străpungerea cu baioneta a cetăţeanului Marin Baracă din comuna Deagurile în vârstă de 80 de ani, pentru că nu putea munci; asasinarea mai multor femei din comune diferite în condiţii dramatice; împuşcarea soţilor Mecu, din comuna Sălătruc, pentru că, fiind bătrâni şi suferinzi, n-au putut să transporte muniţie în munţi etc.

În oraşul Piteşti, de exemplu au fost rechiziţionate începând cu data de 16 noiembrie 1916, când s-a ocupat localitatea, peste jumătate din locuinţele cetăţenilor. În toate judeţele devastările, rechiziţionarea majorităţii locuinţelor pentru nevoile armatei invadatoare, utilizarea clădirilor în mod voit în scopuri degradante, omorurile, au constituit principalele laturi ale comportamentului inuman al inamicului. Din raportul Primăriei Hârşova, întocmit la începutul anului 1919, aflăm că oraşul se prezenta la sfârşitul războiului sub forma unei movile de ruine din cauza devastărilor şi a incendierii lui de către inamic. Peste 330 de imobile au fost complet arse, iar restul avariate. În oraşul Constanţa, numărul clădirilor puternic avariate a depăşit cifra de o mie, iar magazinele au fost toate devastate.

Femeile din teritoriul cotropit au trăit o adevărată tragedie din cauza numeroaselor violuri săvârşite, în majoritatea lor cu sadism, de către militarii germani şi austro-ungari. În judeţul Argeş sunt cunoscute opt cazuri de fete siluite, ai căror părinţi au fost împuşcaţi pentru că au încercat să le apere; dintr-un raport al Prefecturii Dâmboviţa aflăm despre incursiunile nocturne ce le făceau soldaţii străini prin sate şi oraşe, săvârşind violuri şi jafuri; pe teritoriul judeţului Gorj, multe fete chiar femei mai vârstnice, au fost ridicate de la domiciliu şi închise în localul unei şcoli din Tg. Jiu, unde au fost siluite şi maltratate, din care cauză, unele s-au sinucis; o notă de informare a poliţiei Tr. Severin pentru judeţul Mehedinţi, dezvăluie şi alte practici la fel de condamnabile ale ocupanţilor, constând în ducerea forţată a fetelor la domiciliul ofiţerilor, după care erau predate de către făptaşi caselor de toleranţă, special amenajate; în comuna Turcoaia, judeţul Vâlcea, au fost adunate toate femeile şi fetele, în mijlocul satului, dezbrăcate, forţate să „joace”, fiind apoi batjocorite; în toate judeţele ocupate, documentele vorbesc şi despre siluirea multor fetiţe sub 14 ani, unele fiind torturate până la ucidere.

Cele mai înfiorătoare urgii, crime şi bestialităţi au fost comise însă pe seama populaţiei din Dobrogea şi din judeţele riverane Dunării, de către trupele de ocupaţie. Drama prin care a trecut populaţia română din zona respectivă este atât de mare încât cu greu poate fi imaginată, multe din actele comise de inamic neputând fi redate, datorită caracterului lor abject.

O serie de rapoarte ale autorităţilor româneşti, întocmite după retragerea inamicului, reliefează cum ocupanţii asasinau în drumul lor pe toţi cei care nu cunoşteau limbile respective; casele erau devastate; siluirea persoanelor prinse (inclusiv copii) devenise un lucru obişnuit; femeile gravide erau incizate pentru că se prindeau pariuri dacă fetus-ul e „băiat ori fată”; unii locuitori au fost legaţi şi omorâţi prin aruncarea în ei cu pietre, iar altora li s-au tăiat maxilarele pentru scoaterea danturii de aur; răniţii şi prizonierii erau masacraţi sau mutilaţi în mod barbar; de-a lungul şoselelor puteau fi întâlnite sute de femei şi copii asasinaţi, cu ochii scoşi, cu trupurile sfâşiate, arşi. În rapoartele primăriei şi parohiei Hârşova, adresate prefecturii la începutul anului 1919 se relatează cum populaţia românească era maltratată şi supusă unor umilitoare acte.

De-a dreptul zguduitoare sunt consemnările din informarea primăriei Constanţa, în care se subliniază că populaţia dobrogeană era îngrozită de „apucăturile de fiară” ale inamicului, locuitorii rămaşi în oraş fiind supuşi la cele mai crude vexaţiuni şi înjosiri. Crimele, violurile, silniciile, se arată în material, au constituit „capitalul cel mai dureros datorită modului de procedare a bulgarilor, turcilor, germanilor”. Un grup de ostaşi români care acoperiseră cu foc retragerea în oraş a fost masacrat îngrozitor de inamic, tăindu-li-se capetele, scoţându-li-se ochii etc.

Cazurile de siluiri şi jafuri se citează cu miile. La marginea oraşului Constanţa zăceau peste 200 femei şi copii despuiaţi, batjocoriţi. Se enumera, apoi o listă nesfârşită de femei, fetiţe sub 5 ani, ce au încetat din viaţă în urma caznelor la care au fost supuse de grupuri întregi de militari inamici. În general supliciile suportate de sute de locuitori au fost atât de îngrozitoare, încât împuşcarea apărea ca cea mai uşoară moarte. Printre persoanele care au avut cel mai mult de suferit în timpul războiului şi al invaziei străine, s-au înscris, de asemenea, prizonierii, ostaticii şi condamnaţii la diferite perioade de detenţie.

În zona ocupată a ţării inamicul a improvizat centre speciale pentru internarea prizonierilor români şi a persoanelor civile arestate. Existau 7 centre principale (la Bucureşti două şi câte unul la Corabia, Craiova, Piteşti, Ploieşti, Slatina) şi 33 centre secundare ce au servit atât ca loc de internare pe perioade mai îndelungate pentru români sau prizonieri aduşi din alte părţi la muncile agricole, cât şi ca puncte de concentrare şi tranzit a românilor, care au fost expediaţi spre lagărele din alte ţări (Bulgaria, Germania, Austro-Ungaria, Albania etc.).

Numărul prizonierilor români, răspândiţi prin diferite lagăre, a fost destul de mare. După unele date, la sfârşitul anului 1917 numai în teritoriul ocupat al ţării erau 411 ofiţeri şi 41.420 soldaţi, iar în lagărele din Germania (95 la număr), peste 70.000. Alături de prizonieri au împărtăşit aceeaşi soartă dureroasă, 16.570 persoane civile arestate, condamnate pentru diferite motive şi internate în ţară sau deportate.

După unele calcule numărul persoanelor arestate, condamnate, reţinute sau amendate din teritoriul românesc vremelnic ocupat de către Puterile Centrale şi aliaţii acestora s-a ridicat la peste 20.000. Printre arestaţi au figurat mulţi locuitori luaţi ca ostateci, drept „măsură de represalii”, ca răspuns la internările efectuate de guvernul român ori folosind alte pretexte.

Ostatecii erau ridicaţi din rândurile populaţiei obişnuite sau dintre intelectualii rămaşi în teritoriul cotropit, cunoscuţi prin poziţia lor antantofilă (cazuri petrecute mai ales în Capitală). În ambele situaţii arestările s-au făcut cu multă uşurinţă. Era suficientă o sesizare, sau chiar o simplă prezumţie că cineva prezenta un pericol pentru invadatori pentru ca persoane ori grupuri de locuitori să fie ridicate de către forţele militare de ocupaţie. Întreaga populaţie din teritoriul cotropit a trăit în permanenţă sub tensiunea acestei ameninţări.

Numai din judeţul Vâlcea s-au ridicat peste 121 ostateci, majoritatea fiind deportaţi, unii dintre aceştia nemaiîntorcându-se în ţară. Patru din ostaticii ridicaţi din comuna Albeşti, judeţul Muscel, au fost ţinuţi închişi timp de o lună în peştera Dâmbovicioara, trei reuşind să evadeze iar al patrulea, mai în vârsta, a decedat. Relatări în legătură cu ridicarea multor ostatici (peste 800) avem şi pentru alte comune de pe raza acestui judeţ, ca: Dragoslavele, Rucăr, oraşul Câmpulung etc. În judeţul Tulcea au fost luate în captivitate numeroase persoane din care peste 250 din oraş şi peste 3.000 din diferite localităţi ale judeţului, duse în Bulgaria, unde au suportat cumplite chinuri şi umilinţe. Aceeaşi soartă au avut-o şi aproximativ 150 de persoane din judeţul Vlaşca.

În comuna Măgura, inamicul a arestat 53 persoane care au fost maltratate şi jefuite. În capitală, numărul persoanelor luate ca ostateci, s-a ridicat la peste 200. Dintre aceştia amintim cunoscute personalităţi ale culturii, ştiinţei sau vieţii politice ca: Lia Brătianu, Dr. C. Cantacuzino şi Ion Pilat - senator (rude apropiate ale lui I.I.C. Brătianu), ing. N. Zane, Mina Minovici, Al. Ciurcu - ziarist, Ion Duca, Matei Ciocândea, Aristide Alexandrescu, C. Antoniade - magistrat, C.I. Băicoianu - directorul Băncii Naţionale, Ioan Bănescu - director de bancă, C. Rădulescu-Motru - prof. univ., C. Graur - ziarist, Virgil Dărăscu - directorul ziarului „Universul”, C. Bacalbaşa, Vasile Lascăr - avocat, V. Cancicov, gen. Stoica, Vasile Derusi - secretarul Băncii Naţionale, Alexandru Crăsnaru, Ioan Săvescu - directorul Băncii Româneşti, Ioan Procopiu - directorul ziarului „L’Independance Roumaine” etc. Majoritatea au fost transportaţi la Săveni, şi de aici în Bulgaria sau în alte părţi.

Tratamentul prizonierilor şi al ostaticilor aflaţi în ţară sau în diferite lagăre din străinătate, a fost unul dintre cele mai aspre. O aflăm din documentele de arhivă, dar mai ales din relatările celor care le-au îndurat. Datorită mizeriei, foametei, bătăilor şi frigului în lagărele din teritoriul ocupat, ca cele din Piteşti ori Slatina, se ajunsese, la câte 70-80 decese zilnic. Prizonierii şi internaţii civili, aflaţi în Bulgaria, erau zdrenţuiţi, înfometaţi, folosiţi la diferite corvezi, duşi în pieţe şi oferiţi publicului bulgar pentru a-i utiliza la munci, izbiţi cu baioneta, ţinuţi noaptea legaţi sub cerul liber şi supuşi la nenumărate cazne.

Soldaţii prizonieri din regimentele: 40 Călăraşi, 9 şi 10 Vânători, au fost toţi împuşcaţi. Prin momente la fel de cumplite, au trecut şi prizonierii sau ostaticii ajunşi în lagărele germane. Mâncarea era alcătuită din terci (99% apă şi 1% mălai sau făină de castane), iar la prizonierii din lagărul de la Danholm (M. Baltică) şi din 50 grame „Klippfisch” (un fel de peşte cu miros insuportabil), o dată pe săptămână. Erau trataţi ca nişte robi, puşi la munci grele, loviţi sălbatic cu biciul, cu vergi de fier, cu patul puştii, cu baioneta aplicându-li-se torturi înfiorătoare.

Semnificative în legătură cu drama trăită de prizonieri în Germania sau în alte părţi, sunt relatările unui medic francez scăpat din captivitatea nemţească, în care se arăta „E groaznică robia în Germania... grea pentru ofiţeri (cei căzuţi în captivitate)... de neîndurat pentru soldaţii de rând... Germania a imaginat un sistem original pentru prizonieri, ca să-i distrugă în cât mai mare număr.

Pentru germani prizonierul nu mai e om, ci un sclav fără drepturi... se înjugă prizonierii la plug şi la grapă... Sub lovituri de bici... trag care încărcate. Cel care moare e înlocuit cu altul... La torturile trupeşti se adaugă foamea... Prizonierii caută rămăşiţele de prin lăzile cu gunoi... sunt loviţi sălbatic... bătuţi cu vâna de bou, cu vergi de fier, cu patul puştii, cu baioneta şi cu vârful cizmei. Ca pedeapsă sunt puşi în apă rece, lângă o sobă încălzită până la roşu sau siliţi să stea dezbrăcaţi la razele unui soare de foc, ori puşi cu genunchii pe bucăţi de cărămidă colţuroasă... nu există tortură iscodită de perversitatea omenească cu care să nu fie chinuiţi nenorociţii de prizonieri.”

Ilustrând aceeaşi stare de lucruri, ziarul „Vocea Argeşului” publica în anul 1919 câteva din consemnările unui martor ocular despre nenorocitele momente prin care au trecut prizonierii români. Iată un fragment din relatările respective: „Revăd din nou prizonierii români la Manheim (lagăr german), în primăvara anului 1917. Mor în fiecare zi. Cei care scap îţi fac milă. În realitate aceştia nu mai sunt oameni...”.

Că lucrurile s-au petrecut aidoma, o aflăm din însăşi mărturisirile unor prizonieri români care, mai rezistenţi, au reuşit să scape cu viaţă din infernul german ce se chema lagăr. „Nu eram consideraţi oameni - ne spune unul dintre foştii prizonieri - şi sergentul care ne număra la apelul ce se făcea de două ori pe zi, când raporta enunţa: prezenţi 25 bucăţi !”. Consecinţele acestor aspre condiţii de muncă şi viaţă la care au fost supuşi prizonierii şi ostaticii români, au făcut ca mulţi dintre ei să sfârşească în împrejurări tragice, departe de patrie.

O „colaborare” condamnată de istorie

Printre manifestările regretabile din timpul participării României la război şi al invaziei străine, se înscriu şi cazurile de trădare naţională, spionaj, sau conlucrarea unor autorităţi locale româneşti cu forţele inamice, cazuri din care ne îngăduim să enunţăm câteva mai semnificative. Amintim, de pildă, cunoscuta acţiune de sabotare a operaţiilor militare pe frontul românesc săvârşită de col. Alex. Sturza împreună cu complicele său Crăiniceanu, în favoarea inamicului.

Dezertând apoi de pe front la inamic (24 ianuarie 1917) Sturza a desfăşurat în cursul anului 1917 o activitate susţinută în rândurile prizonierilor români, încercând să-i câştige de partea Puterilor Centrale. În acest scop, Sturza a recrutat pe unii ofiţeri mai ales din lagărul Crefeld, constituind o organizaţie specială care îndemna prizonierii la acţiuni antipatriotice pentru o intensă colaborare cu Germania sau federalizare cu Austro-Ungaria.

Din cercul colaboratorilor colonelului Sturza făceau parte: sublocotenent Chercea, însărcinat cu propagarea confederaţiei austro-ungară, căpitan Păunescu - problema coroanei; căpitan Livezeanu şi sublocotenent Chiriac - prezentau reforme posibile cu ajutorul Germaniei; sublocotenent Modalcă - câştigarea simpatiei pentru nemţi; maior Negrutzi - chestiuni electorale şi evidenţa adversarilor; căpitan Zavoicescu - propagator al ideilor lui Sturza, căpitan Constantinescu Ticu, sublocotenent Pop Şerbănescu, criticau prin cuvinte triviale guvernul lui Brătianu şi dinastia, elogiind pe germani (la fel mai procedau căpitan Popescu Pavel, sublocotenent Tiţescu Alexandru, locotenent Atanasiu, sublocotenent Pagubă Nicolae, sublocotenent R. Popişteanu, cololonel Stavarache, sublocotenent Vachman etc.). Se vorbeşte totuşi şi de o anumită latură pozitivă a activităţii lui Sturza, contribuind la salvarea de la moarte a multor ostaşi, ceea ce nu diminuează, desigur, gravitatea actelor sale de trădare.

În perioada ocupaţiei străine, o serie de elemente trădătoare şi-au dezvăluit adevărata lor identitate, constituind persoanele de încredere ale invadatorilor a căror interese au continuat să le susţină cu mult zel, prin activitatea şi funcţiile înalte ce le-au îndeplinit. Colonelul Verzea, de exemplu, a deţinut, în timpul ocupaţiei, funcţia de primar al capitalei, luând locul lui Emil Petrescu. Orientarea nemţilor asupra lui nu s-a făcut întâmplător. Colonelul Verzea adusese mari servicii Germaniei, în perioada neutralităţii, prin activitatea de spionaj desfăşurată în favoarea acesteia, în sectorul poştelor şi telecomunicaţiilor.

Îndeplinind pe atunci funcţia de director general al poştelor şi colaborând cu alţi trădători ca: N. Flechtenmacher - diriginte al Oficiului telegrafic, sau Carol Vidic - şef al Diviziei liniilor, au desfăşurat împreună o condamnabilă activitate trădătoare, transmiţând nemţilor telegramele operative, împiedicând posibilităţile Statului major român de a obţine informaţii privind acţiunile diplomatice germane, au comunicat inamicului hărţile telegrafice şi telefonice, au suspendat interceptarea telegramelor Bucureşti-Berlin, Berlin-Bucureşti, au introdus diferite fire telefonice şi telegrafice prin birourile austro-ungare sau germane din capitală şi alte localităţi pentru ca secretele româneşti să poată fi interceptate, au sabotat evacuarea tinerilor mobilizabili de la şcoala de telegrafie etc., menţinând o permanentă legătură cu ministrul german la Bucureşti, von den Busche. La serviciul geografic de cartografie din capitală a activat un grup de spioni alcătuit în majoritatea lui din persoane de naţionalitate germană (Anton Filippi, Vanek, Friederich Nagel, Karl Muller, Zinkel, Sociac, Willy Schaefer etc.), prin intermediul cărora s-au transmis inamicului hărţi secrete româneşti.

În general spionajul practicat de Puterile Centrale în România a cuprins un mare număr de persoane atât în Capitală cât şi în teritoriu, care erau infiltrate în cele mai importante sectoare de muncă, după cum au dovedit-o cercetările efectuate în judeţul Vâlcea sau în alte părţi. După invazie, activitatea de spionaj a fost concentrată în zona teritoriului liber, inamicul reuşind astfel să cunoască în permanenţă pulsul activităţii ce se desfăşura în armată sau în rândurile vieţii civile. Rămânând în teritoriul ocupat, mulţi germanofili şi-au oferit cu „generozitate” serviciile cotropitorilor.

Grupul fruntaşilor politici, subordonat Administraţiei militare duşmane, se alcătuia din Petre Carp, Costache Lupu, miniştri giranţi şi partizanii vânduţi nemţilor sau dezertori precum Alexandru Darvari, col. Sturza, col. Verzea, col. Vachman etc. Virgil Arion şi Alex. Beldiman au fost consideraţi ca unii dintre cei mai înverşunaţi germanofili, dovedind-o şi în cadrul funcţiilor pe care le-au deţinut.

Alexandru Marghiloman şi sprijinitorii lui au înclinat spre austrieci. Ţigara-Samurcaş a făcut din Prefectura Poliţiei capitalei, al cărei şef a devenit, luând locul gen. Mustaţă, un instrument de executare şi sprijinire a forţei străine din ţară, încercând mai târziu să aducă unele justificări atitudinii sale sub motivaţia că a făcut parte „dintre cei lăsaţi în capitală cu ordin şi cu înalte însărcinări”. Acelaşi „devotament” faţă de cotropitori în interesul cărora au acţionat, l-au dovedit şi alte persoane ca: Alexandru Georgescu, şeful serviciului pentru corespondenţa în limba germană, Victor A. Beldiman, şeful reprezentanţei române pe lângă guvernământul imperial, Vintilă Ardeleanu avocat, Vasile Popovici, translator pe lângă Ministerul de Interne, Franke Martin Baldt, devenit militar german etc.

În mod deosebit s-a evidenţiat însă prin activitatea de prigonire a populaţiei române „cavalerul” von Dombrowsky - vânător al curţii regale, dar în acelaşi timp agent acoperit al Puterilor Centrale la Bucureşti. Rămânând în capitală la evacuare, Dombrowsky a devenit şeful celui mai represiv sector din timpul ocupaţiei - poliţia politică, a cărei misiune principală a constat în arestarea, maltratarea, deportarea, trimiterea în lagăre sau cu domiciliul forţat a numeroase persoane.

În teritoriul vremelnic cotropit, unele din autorităţile locale au colaborat cu inamicul, sprijinindu-l în acţiunile de spoliere economică şi asuprirea populaţiei invadate. Guvernatorul militar german Tulff von Tscheppe und Weidenbach adresa într-un discurs ţinut la sfârşitul anului 1917, mulţumiri „autorităţilor române, reprezentanţilor, subalternilor prin a căror conlucrare credincioasă s-a izbutit a se relua firele administraţiei interne...”. Documentele arhivistice păstrate ne oferă o serie de exemple pe această linie.

Dintr-un raport al Companiei de jandarmi Argeş, adresat la sfârşitul anului 1917 Prefecturii, rezultă că primarii şi alţi funcţionari civili din cadrul judeţului, băteau locuitorii, forţându-i la rechiziţii şi alte obligaţii, în oraşul Piteşti, elemente din cadrul poliţiei s-au făcut vinovate de numeroase acte vexatorii la adresa locuitorilor, în judeţul Buzău s-au ridicat, după retragerea trupelor străine, numeroase glasuri de protest ale cetăţenilor la adresa primarilor şi notarilor din comunele: Glodeanu-Cârlig, Brăieşti, Policiori, Ciolan, Fundeni-Zărneşti sau a poliţiştilor din Buzău, care în vremea ocupaţiei au comis numeroase abuzuri pe seama populaţiei, jefuind fără cruţare pe locuitori şi persecutându-i în colaborare cu forţele inamice.

Rămânând impasibile faţă de momentele grele prin care trecea Constanţa, datorită consecinţelor nefaste ale ocupaţiei străine, unele persoane din oraş nu au ezitat să intre în colaborare cu inamicul, sprijinindu-l atât în acţiunile de extorcare a bogăţiilor din zonă, cât şi în direcţia persecutării şi batjocoririi populaţiei locale româneşti. Dintre exemplele ce pot fi date în acest sens, amintim unii salariaţi din cadrul serviciului maritim, care au sprijinit efectiv forţele ocupante în restabilirea funcţionării silozurilor şi exploatarea altor surse economice, cum şi cazul locuitorului Isidor Bercovici din strada Ştefan cel Mare, demascat, după retragerea inamicului, pentru nelegiuirile comise în timpul ocupaţiei, luând parte activă alături de invadatori la devastări, întocmind denunţuri false şi transformându-şi casa în local pentru atrocităţile ce le comiteau militarii străini.

În judeţul Dâmboviţa se menţionează actele preotului I. Mateescu din comuna Viforâta, care persecuta populaţia, denunţând-o la nemţi, asemănător procedând primarii şi notarii din o serie de comune ale acestui judeţ sau ale judeţului Gorj. Printre altele, se reliefează în acest judeţ cazul unui notar din comuna Pleniţa, care maltrata populaţia, o femeie decedând din aceste motive.

În judeţul Mehedinţi, comisia centrală pentru judecarea funcţionarilor dependenţi de Ministerul de Interne, care au servit sub ocupaţie, a dezvăluit în anul 1919 atitudinea servilă faţă de inamic şi comportamentul ostil, neomenos cu populaţia a unor persoane precum: Constantin D. Delescu, prefect al judeţului; Adrian Papazu, directorul poliţiei oraş Tr. Severin; Niculescu Toxache - administratorul plăşii Râul Doamnei etc. Lista funcţionarilor comunali în slujba inamicului, acuzaţi de nelegiuiri săvârşite contra populaţiei, este încărcată şi în cazul judeţelor Dolj şi Mehedinţi. Administraţia comunală a oraşului Craiova, a fost încredinţată în timpul ocupaţiei unui primar neamţ Fr. Springer, asigurându-se astfel cadrul favorabil manifestărilor şi realizării intereselor forţelor inamice.

Într-un raport adresat la 20 aprilie 1917 de către plasa Melineşti, Prefecturii jud. Dolj erau consemnate actele de asprime şi brutalitatea de care se făcea vinovat ajutorul şefului de garnizoană, ce silea pe „locuitori să execute diferite lucrări la şosele, poduri, munci agricole etc.”: Concludentă în legătură cu modul brutal de comportare a unor primari şi alţi funcţionari faţă de populaţie care era lovită nemilos atunci când încerca să se opună la executarea unor ordine ale autorităţilor, este şi dispoziţia administratorului plăşii Vela, judeţul Dolj, adresată primăriei Ciutura la sfârşitul lunii iunie 1917, în care acesta consemna, printre altele, că „Am primit de la mai mulţi locuitori plângeri că mulţi dintre dumneavoastră întrebuinţaţi ca pedeapsă bătaia corporală. Oricine nu va asculta sau nu se va supune, cu ajutorul patrulei ce aveţi la dispoziţie în fiecare sat, îl veţi aresta... şi trimite cu un raport detailat asupra cazului de nesupunere”. Finalul acestei dispoziţii constituie o dovadă în plus a stării de tensiune, nesiguranţă şi permanentă ameninţare în care se afla populaţia română hotărâtă să reziste curajos cotropitorilor pasageri.

În mai multe comune din judeţul Mehedinţi, indivizi corupţi şi simpatizanţi ai inamicului, ajunşi în funcţii de conducere s-au întrecut în comiterea unor condamnabile acte abuzive pe seama populaţiei nevinovate. Din documentele de arhivă păstrate până în prezent rezultă cum notarul comunei Jidoviţa a extorcat populaţia şi a persecutat soţiile celor mobilizaţi; Ion Bejenaru din comuna Vânguleţu, Ioan Trocan din comuna Jidovu, M. Zamfirescu - comuna Dedoviţa, s-au „evidenţiat” prin maltratarea locuitorilor, constrângându-i la executarea rechiziţiilor; Petrache Istrate - ajutor de primar în comuna Ciovârnăşani, Gheorghe Vasilescu - notarul comunei Flămânda, Ion Rădulescu - primarul comunei Cloşani, N. Rădulescu - primarul comunei Pătulele şi mulţi alţii s-au făcut vinovaţi de numeroase samavolnicii şi bătăi pe seama populaţiei.

O stare de lucruri revoltătoare ne-o înfăţişează, de asemenea, izvoarele documentare privind judeţele Muscel, Olt, Prahova, Rm. Sărat şi Rm. Vâlcea, unde personalul poliţienesc lovea cu brutalitate populaţia, iar unii dintre prefecţii, pretorii, primarii sau notarii recrutaţi în majoritatea lor din „elementele cele mai rele”, aveau comportări de zbiri, vexând sau tratând cu multă asprime populaţia şi făcându-se complici la unele crime săvârşite de ocupanţi (de exemplu: prefectul de Prahova - Paul Goma, administratorul plăşii Bălceşti, Vâlcea - N. Livezeanu, notarii comunelor Roeşti şi Armăşeşti, judeţul Vâlcea etc.).

În judeţul Olt s-au ridicat mai multe glasuri de acuzare la adresa poliţiştilor slugarnici Iancu Telmann, Iancu Frantz Croitoru şi a comisarului Grigore Marinescu, pentru numeroasele acte abuzive comise pe seama populaţiei. De asemenea, au fost dezvăluite acţiunile oneroase ale lui Weinberg, care facilita extorcarea, de către autorităţile de ocupaţie, a bunurilor materiale de la cetăţeni. Numeroase samavolnicii şi presiuni la adresa populaţiei, pentru a o constrânge la rechiziţii, au săvârşit o serie de primari şi notari din comunele judeţului Vâlcea, împotriva cărora locuitorii au depus reclamaţii revoltătoare.

Un exemplu concludent de „zel” în această direcţie ni-l oferă însuşi cazul primarilor din comunele: Bârzeşti (M.N. Popescu), Dobreşti (I. Gh. Creţu), Miceşti (D. Bârzotescu) şi Stâlpeni (I. Enescu) judeţul Muscel, care au adresat un memoriu comandantului etapei 282-Florica, solicitând mărirea salariilor, întrucât s-au „comportat atât de bine la luarea şi predarea rechiziţiilor că nu a mai fost nevoie de intervenţia posturilor militare de ocupaţiune”.

Suportul motivaţiei cererii este grăitor pentru a defini natura „comportării”. Ceea ce a caracterizat în general majoritatea germanofililor sau a personalului administrativ din perioada administraţiei militare străine, a fost lipsa de demnitate şi atitudinea de servilism, dovedite faţă de inamic, lucrând împotriva intereselor statului şi poporului român. De aici şi o justificată aversiune faţă de aceste elemente din partea maselor populare, manifestată deschis cu diferite ocazii, în timpul ocupaţiei şi în perioada următoare.

Check Also

Consecinţele economice ale primului război mondial

Europa între liberalismul politic şi neoliberalismul economic La sfârşitul primului război mondial, Europa a cunoscut …

Represiunea politică în regimurile totalitare interbelice

Mecanismul terorii Statele totalitare de tip comunist ori fascist s-au remarcat prin cele mai mari …

Regimul stalinist

Stalinismul economic sau „a doua revoluţie bolşevică” (1928-1941) După moartea lui V.I. Lenin, survenită în …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …

Sfârşitul regimului turco-fanariot

Războiul din 1768-1774 a scos şi mai limpede în evidenţă viciile profunde ale Imperiului Otoman, …