Regimul habsburgic în Transilvania şi regimul fanariot în Moldova şi Ţara Românească până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania

Ocuparea Transilvaniei de austrieci

În mijlocul rivalităţilor dintre marile puteri din centrul, răsăritul şi sudul Europei, cele mai mari câştiguri le obţine Austria. Aceasta ocupă Ungaria, îndreptându-şi privirile spre Transilvania. Ceea ce nu va reuşi să obţină prin tratative diplomaţia condusă de iezuitul Antidie Dunod, se va realiza prin puterea armelor. Armata austriacă pătrunde în Transilvania în 1686, impunând slăbănogului Mihail Apafi tratatul de la Blaj (1687), potrivit căruia armatele austriece erau primite în ţară „pentru iernat”. Prin metode militare forte, generalul imperial Caraffa smulge declaraţia din 1688 prin care Transilvania renunţa „de bună voie” ]a suzeranitatea Porţii, acceptând „protecţia” împăratului. Orice încercare de împotrivire este înăbuşită în sânge. Transilvania devenea o provincie a Imperiului habsburgic.

Diploma leopoldină

Statutul său politico-juridic a fost statornicit prin diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, „constituţia” Transilvaniei vreme de un veac şi jumătate. Mai întâi ea garantează drepturile celor 4 religii „recepte” (catolică, reformată, luterană şi unitariană), apoi se menţin legile Aprobate şi Compilate, privilegiile saşilor şi secuilor, dieta şi celelalte instituţii administrative şi judiciare; funcţiile mari şi mici erau ocupate numai de indigeni, unguri, saşi şi secui; doar comandantul armatei imperiale era german; darea faţă de Curtea din Viena se stabileşte la 112.000 florini pentru timp de pace şi la 400.000 pentru vreme de război.

Titlul de principe este însuşit de împărat, pentru cârmuitorul Transilvaniei rezervându-se titlul de guvernator. Poziţiile cheie ajung sub autoritatea împăratului sau a cancelariei aulice transilvănene de la Viena, înfiinţată în 1694; comandantul armatei imperiale era cea mai înaltă autoritate militară şi politică. Principatul Transilvaniei îşi păstrează totuşi autonomia internă, cu guvernul şi dieta sa, fiind ridicat la 1768 la rangul de Mare Principat.

Unirea unei părţi a românilor cu biserica catolică

A doua mare putere era reprezentată de biserica catolică. Alături de armată, biserica era un sprijin de bază al noii stăpâniri. Populaţia românească ortodoxă, ce forma majoritatea absolută a populaţiei Transilvaniei, trebuia, deci, atrasă la catolicism. Promiţându-se preoţimii române, care era într-o stare foarte asemănătoare iobăgimii, egalitate cu preoţii catolici şi bisericii ortodoxe „tolerate” drepturi egale cu ale confesiunilor „recepte”, guvernanţii de la Viena şi iezuiţii puşi în mişcare socoteau succesul uşor.

Mai ales că uniţii îşi păstrau ritul, canoanele şi calendarul, cerându-li-se doar recunoaşterea autorităţii papei. Pusă problema unirii mai întâi la sinodul din Alba Iulia de la 1697 de către mitropolitul Teofil, unirea fu primită, la insistenţele noului mitropolit Atanasie Anghel, la 7 octombrie 1698, când actul de unire a fost semnat de 38 de protopopi şi întărit printr-o diplomă leopoldină în 1699.

Unirea nu se putu răspândi, deoarece se opuneau nobilii care pierdeau braţe de muncă şi se împotrivea mai ales poporul român, cu deosebire din părţile Braşovului, Sibiului, Făgăraşului, Hunedoarei. În această situaţie, Atanasie Anghel este chemat la Viena, hirotonit ca episcop al „naţiunii române”, după oare urma o nouă diplomă leopoldină, din 1701, prin care se extind beneficiile unirii nu numai asupra preoţilor, ci şi a mirenilor trecuţi la unire, ridicându-i din starea de iobăgie la libertate şi la cultură. Diploma de importanţă deosebită nu numai religioasă, ci în egală măsură socială şi politică, nu s-a aplicat niciodată, din cauza împotrivirii celor „trei naţiuni” şi „patru religii”. A produs însă puternice agitaţii care vor pune într-o situaţie foarte critică însăşi stăpânirea habsburgică în Transilvania.

Războiul antihabsburgic de sub conducerea lui Francisc Rakoczy II

În această atmosferă agitată, la 1703 Francisc Rakoczy II, un mare nobil, ridică steagul revoltei, făgăduind celor ce-l vor urma drepturile la care aspirau: nobililor largi privilegii, ţăranilor scutiri de dări şi de slujbe iobăgeşti. Era încurajat în acţiunea sa de Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, de Carol al XII-lea, regele Suediei şi de Petru cel Mare, ţarul Rusiei. Războiul „curuţilor”, cum erau numiţi partizanii lui Rakoczi, se răspândi cu iuţeală în Ungaria şi Transilvania. În părţile nordice ale Transilvaniei haiducii lui Pintea Viteazul sprijină cu succes răscoala.

Luptele din Transilvania se succed cu repeziciune, cu succese schimbătoare, oraşe şi ţinuturi trecând dintr-o mână în alta. Rakoczi e ales principe al Transilvaniei (1704) punându-i-se, însă, condiţia să asigure autonomia acesteia. După unele noi succese, în 1708 începe declinul. Scutirile de dări promise ţărănimii n-au fost aplicate, oastea era greu de întreţinut, contradicţiile dintre nobilimea şi ţărănimea din tabăra lui Rakoczi se accentuau, ajutoarele regelui Ludovic XIV şi Petru cel Mare nu mai soseau. Nobilimea era gata la o împăcare cu imperialii, care se realizează prin pacea de la Satu-Mare (1711). Stăpânirea habsburgică în Transilvania se întăreşte, precum şi colaborarea cu nobilimea.

Orientarea tot mai vădită a ţărilor române de la est şi sud de Carpaţi spre Rusia, în nădejdea eliberării lor de sub dominaţia Porţii, stăpânirea Habsburgilor în Transilvania şi tendinţele acestora de a şi-o întinde asupra Banatului, Ţării Româneşti şi Moldovei, neîncrederea turcilor în regimul boieresc - toate acestea explică înlocuirea domnilor pământeni cu domni greci din cartierul constantinopolitan Fanar (1711-1821 în Moldova, 1715-1821 în Ţara Românească).

Domnii fanarioţi erau de fapt nişte simpli guvernatori, cu o dublă misiune: de a menţine ţările române sub dominaţia otomană şi de a le integra cât mai mult în sistemul economic turcesc, pentru a asigura aprovizionarea Porţii şi a armatelor de ieniceri cu cele necesare. Totuşi, ţările noastre şi-au păstrat în continuare autonomia internă; ele n-au fost ocupate de turci şi nici transformate în paşalâcuri, aşa cum s-a întâmplat cu ţările balcanice şi cu Ungaria.

Organizarea politică a ţărilor române

Îngrădirea autonomiei ţărilor române în timpul regimului fanariot se reflectă şi în instituţiile lor politico-administrative. Domnii sunt asimilaţi paşalelor cu două tuiuri. Ei sunt executanţi fideli ai poruncilor Porţii. În exercitarea prerogativelor lor, domnii erau ajutaţi de sfatul sau divanul domnesc obişnuit şi uneori de unul mai larg, numit sfat de obşte, la care participă conducătorii bisericii şi ai boierimii şi reprezentanţi ai altor categorii sociale libere. Pentru dezbaterea unor hotărâri de mare importanţă era consultată adunarea ţării, la care participa „toată obştea bisericească şi toţi boierii ţării”, alături de care sunt chemaţi şi reprezentanţii oştirii.

Pentru a putea satisface pretenţiile turcilor şi ale domniei şi pentru a asigura dominaţia Porţii, în această perioadă se introduc unele reforme cu caracter politic-administrativ, care urmăreau un îndoit scop: modernizarea şi centralizarea instituţiilor. În fruntea judeţelor şi ţinuturilor, în locul pârcălabilor şi căpitanilor sunt numiţi câte doi ispravnici dintre boierii mari şi mijlocii, cu atribuţiuni administrative, fiscale şi judiciare. Aceştia erau ajutaţi de pârcălabii, vorniceii, vatamanii din satele boiereşti. Pentru a curma abuzurile plocoanelor şi a altor câştiguri ilicite, Constantin Mavrocordat a introdus salariile ispravnicilor de judeţe şi ţinuturi, dar practicile feudale n-au putut fi totuşi desfiinţate.

Aceşti dregători erau organele judiciare care hotărau în pricinile dintre locuitori în raza lor de activitate. Ei judecau tot mai mult după legi scrise, ca cele din secolul al XVII-lea, la care se adaugă, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, unele „manuale de legi”. La aceste instituţii politice, administrative şi judiciare care au constituit sprijinul de temei al fanarioţilor trebuie adăugată oastea de la curtea domnilor, armăşeii şi puşcaşii, apoi ostaşii străini cu leafă.

Obligaţiile ţărilor române faţă de Poartă

Regimul economic otoman, fără îndoială mai apăsător în timpul fanarioţilor, s-a datorat în mare adâncirii crizei prin care trecea Imperiul sultanilor: provinciile agricole se depopulează ajungând în paragină, războaiele neîntrerupte ale Porţii necesită mari cheltuieli.

Haraciul sau tributul. Peşcheşurile sau darurile

Pentru satisfacerea acestor necesităţi, Poarta sporeşte obligaţiile ţărilor române. Dintre obligaţii, tributul sau haraciul a cunoscut o evoluţie fără oprire mai puţin arbitrară în Ţara Românească, mai accentuată în Moldova, dacă ţinem seama de situaţia la instaurarea domniilor fanariote. De la 65.000 taleri, tributul Moldovei ajunge la 260.000, iar al Ţării Româneşti de la 260.000 taleri ajunge la 300.000. (Diferenţa mare între tributul celor două ţări la începutul regimului fanariot se explică prin numeroasele pungi plătite de Brâncoveanu Porţii.)

Darurile sau peşcheşurile anuale au cunoscut şi ele un salt destul de mare, menţinându-se îndeaproape la valoarea tributului. Cu mult mai apăsătoare sunt însă darurile sau sumele de bani cu care se cumpărau tronurile, scoase la adevărată licitaţie. Mai ales în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, domnii obţin tronurile sau sunt schimbaţi dintr-o ţară. În alta în funcţie de numărul pungilor cu care erau gratificaţi guvernanţii turci.

Mucarerul

Darurile sau sumele de mucarer, pentru confirmările anuale sau pentru cele trienale nu cunosc nici o noimă. Bunul plac al sultanului, vizirilor, paşalelor şi al altor mari dregători otomani este hotărâtor. În deceniul al 5-lea e impusă ţărilor române, în folosul sultanului şi al marelui vizir, o nouă dare numită „geaigea” care reprezenta mai mult decât de două ori haraciul. Astfel potrivit unei estimaţii aproximative, pe la 1772 obligaţiile Ţării Româneşti faţă de Poartă se ridicau anual la circa 2.000.000 lei sau 650.000 taleri.

Prestaţiile în natură şi în muncă

La acestea se adăugau prestaţiile în natură care oscilau după nevoile Porţii: zeci de mii de saci de grâne sau făină, turme de berbeci, herghelii de cai, mari cantităţi de unt şi miere. Aceste furnituri trebuiau transportate, ceea ce însemna munca a mii de oameni cu animale, alte mii de oameni pentru nevoile armatei în timp de război. În veacul al XVIII-lea apoi, documentele pomenesc cererile Porţii adresate domnilor ţărilor române, satisfăcute mai totdeauna, de mii de secerători pentru adunarea recoltei de grâne din Dobrogea. Caracterul spoliator al dominaţiei otomane prin dregătorii săi, domnii fanarioţi, explică aprecierea defavorabilă, dar de multe ori exagerată, despre regimul fanariot şi, totodată, lupta întregului popor pentru înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni.

Regimul habsburgic în Transilvania şi Banat

În anul când se inaugura regimul fanariot în Moldova prin înlocuirea lui Dimitrie Cantemir cu Nicolae Mavrocordat (1711), se încheia pacea de la Satu-Mare între „curuţi” şi imperiali, ceea ce însemna consolidarea stăpânirii habsburgice asupra Transilvaniei.

Organizarea administrativă

Comandantul militar austriac este adevăratul stăpân al ţării; dieta, guvernatorul, guvernul sânt reduse la rolul de organe executive ale dispoziţiilor Curţii din Viena, prin intermediul cancelariei aulice transilvane, cu sediul tot la Viena. Banatul, ajuns în stăpânirea habsburgilor la 1718, în urma păcii de la Passarovitz, care punea capăt războiului austro-turc izbucnit cu doi ani în urmă, era organizat ca un domeniu al coroanei. În fruntea Banatului era, până la 1751, comandantul militar care deţinea şi funcţia de guvernator. În acest an, în Banat se introduce administraţia civilă, în frunte cu un preşedinte.

Obligaţiile în bani şi în natură

La instaurarea regimului habsburgic, Transilvaniei i-a fost impusă darea militară şi întreţinerea armatelor imperiale. Darea militară a cunoscut o continuă urcare şi din cauza devalorizării florinului austriac, dar şi din cauza numeroaselor războaie purtate de austrieci: de la 600.000 florini renani în 1714 se urcă la peste 1.255.000 florini la 1763. În acelaşi timp obligaţiile fiscale ale Banatului întreceau suma de 1 120.000 florini. Se adăugau zecile de mii de găleţi de grâu, orz, de care de fân.

Tot atât de grea era şi obligaţia de încartiruire a soldaţilor. Aceştia, pe lângă ceea ce consumau fără să plătească, distrugeau din neglijenţă sau cu rea intenţie bunurile locuitorilor din satele respective.

În Banat, în sfârşit, politica habsburgică de colonizare cu populaţie foarte eterogenă ca provenienţă şi stare social-economică, cunoscută sub numele de şvabi, a pricinuit multe neajunsuri şi nedreptăţi populaţiei băştinaşe, căreia i s-a răpit pământul cel mai bun, atribuit coloniştilor.

Cele două puteri dominante, Imperiul otoman şi cel habsburgic erau interesate în stăpânirea ţărilor române, cămări ale imperiilor respective, furnizoare de materii prime, susţinătoare a vistieriei mereu dezechilibrate din cauza războaielor, furnizoare de ostaşi pentru armatele stăpânitorilor, locuri de desfacere pentru produsele lor.

Situaţia social-economică

Agricultura şi relaţiile agrare

În această nouă perioadă, în viaţa economică a ţărilor române se remarcă o lărgire a terenurilor de ogoare, prin defrişări şi lăzuiri. Era unul din mijloacele de sporire a cantităţii de cereale tot mai mult solicitate pe piaţa internă şi externă. Un alt fapt semnificativ pentru această vreme este extinderea apreciabilă a culturii porumbului care de „mare ajutor este ţării, atât spre hrana norodului... cât şi spre hrana dobitoacelor”, potrivit caracterizării unui contemporan. De asemenea de mare însemnătate este introducerea, pe la mijlocul secolului, a culturii cartofilor, iar pe domeniile coroanei, în Banat, şi a culturii orezului.

A doua posibilitate pentru sporirea producţiei de cereale este creşterea alodiului (domeniul nobiliar şi boieresc) prin cotropirea pământului ţăranilor liberi şi a loturilor ţărănimii dependente. Al treilea şi cel mai rentabil mijloc pentru boierime de a-şi spori producţia de grâne era mărirea obligaţiei de robotă sau clacă, atât pentru ţăranii şerbi cât şi pentru cei aşezaţi cu învoială. Nereglementată prin lege, claca în Ţara Românească şi Moldova era lăsată la bunul plac al boierimii, care obliga pe şerbi „la toate trebuinţele şi în fiecare vreme şi loc”, după cum afirmă un hrisov domnesc din 1775 referindu-se la prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

În Transilvania robota este stabilită în 1714 la 4 zile pe săptămână pentru iobag şi la 3 zile pentru jeler, fie cu vitele, fie cu braţele, deci peste 200 zile anual pentru cel dintâi şi peste 150 pentru celălalt. Abuzurile nobilimii au determinat pe împărăteasa Maria Tereza să intervină în raporturile dintre iobagi şi nobili, stabilind, printr-un document din 1769, cunoscut sub numele de Certa puncta (Anumite puncte), obligaţia de robotă la 3 zile cu vitele şi la 4 cu palmele. În Transilvania robota era cea mai importantă şi cea mai apăsătoare obligaţie iobăgească; în Ţara Românească şi Moldova se menţine dijma din produsele agricole pe locul întâi din acest punct de vedere.

Sporirea robotei sau clăcii, la care se adăugau încercările Habsburgilor de catolicizare a românilor din Transilvania au provocat o seamă de mişcări ţărăneşti, ca fuga, bejenia, haiducia şi chiar răscoala. Fuga şi bejenia au fost fenomene neîntrerupte înlăuntrul celor trei ţări româneşti şi dintr-una în cealaltă, în toată această perioadă. În cetele de haiduci luptau nemulţumiţi din toate cele trei ţări române.

Mineritul şi forţa de muncă în mine

Pe lângă vechile minereuri, în această vreme se exploatează mai intens păcura în Ţara Românească şi Moldova. În Transilvania Habsburgii, interesaţi în sporirea minereului, sunt preocupaţi de o mai bună organizare a exploatării subsolului. Se înfiinţează patru oficii montanistice în Banat şi şcoli montanistice în Munţii Apuseni. În acest fel sporeşte în mod sensibil producţia de fier şi de aur, ca şi cea de plumb şi aramă.

În ocnele de sare, care continuau să fie foarte active, se foloseau atât ţărani liberi cât şi şerbi. În număr mai mare sunt utilizaţi şerbii şi robii ţigani ca ciocănaşi, adică tăietori, iar ţăranii liberi mai mult ca măglaşi, adică cei ce scoteau sarea la suprafaţă şi o aşezau în grămezi. Lucrătorii primeau o plată scăzută pentru munca lor, din care şerbii şi robii dădeau o parte stăpânilor lor ca dare.

În minele din Transilvania tehnica nouă, mai avansată, se baza pe o muncă mai pretenţioasă, îndeplinită de lucrători salariaţi. Unii dintre aceştia erau localnici, alţii aduşi din străinătate, din regiunile cu o tradiţie minieră mai veche. Condiţiile de muncă grele şi salariile mici sunt cauzele unor mişcări ale minerilor, ca cele de la Baia Sprie (1726) şi din Banat (1733), când minerii au refuzat să intre în mină. Pedepsele au fost nemiloase: condamnarea la muncă silnică a unora, pedeapsa cu moartea pentru alţii.

Meşteşugurile şi manufacturile

În domeniul meşteşugăresc, transformările se petrec în două sensuri. Mai întâi dispar unele meşteşuguri vechi şi apar altele noi, odată cu schimbarea modei, cu orientalizarea ei în timpul fanarioţilor. Cea mai însemnată schimbare se înregistrează în organizarea producţiei. Cea meşteşugărească nemaiputând satisface nevoile unei populaţii sporite, mai ales orăşeneşti, locul atelierelor meşteşugăreşti este luat treptat de cele manufacturiere, cu un număr mai important de muncitori, cu o diviziune mai accentuată a muncii. Asemenea ateliere se organizează în prima jumătate a secolului al XVIII-lea în domeniile principale de activitate. Fireşte, în limitele intereselor celor două imperii: Imperiul otoman şi cel habsburgic. Dezvoltarea pieţei şi posibilitatea valorificării lânii au constituit îndemnuri şi pentru o parte a nobilimii de a întemeia şi ea manufacturi pe domeniile sale.

În Ţara Românească se înfiinţează manufacturi de postav, ca cea de la Afumaţi de pe moşia Cantacuzinilor, de la Pociovalişte, pe moşia boierului Slătineanu şi de hârtie la Fundeni, lângă Bucureşti etc. În Transilvania la fel sunt cunoscute asemenea manufacturi, ca cele de hârtie ale familiilor Kemeny, Teleki şi Haller de lângă Sibiu, Făgăraş şi Deva. Mai dezvoltate şi mai bine organizate în raport cu atelierele manufacturiere nobiliare şi boiereşti erau manufacturile de stat sau domneşti. Din categoria acestora, în Transilvania cele mai dezvoltate erau atelierele manufacturiere de prelucrare a minereului de fier de la Bocşa, Reşiţa, de aramă de la Dognecea şi Ciclova (toate în Banat). Toate acestea erau manufacturi de stat, ca şi cele de postav şi mătase de la Timişoara, Caransebeş, de hârtie de la Gurghiu şi Făgăraş.

Domniei aparţineau unele ateliere manufacturiere şi în Moldova şi Ţara Românească, ca cea de postav de la Chipereşti pe Jijia, tipografiile de la Bucureşti şi Iaşi, sticlăria de la Târgovişte. În unele oraşe, alături de manufacturile aparţinătoare statului, iau fiinţă ateliere manufacturiere orăşeneşti, ca, de pildă, cea de pielărie de la Timişoara; în altele existau numai manufacturi orăşeneşti, proprietarii cărora erau mai ales negustori, cum era manufactura de pielărie de la Gherla, de muselină de la Sighişoara, sau de textile de la Braşov şi Sibiu, care foloseau şi munca la domiciliu a ţăranilor oieri din împrejurimi.

În manufacturile de stat sau domneşti lucrau ţărani iobagi sau şerbi în contul obligaţiilor de muncă, remuneraţi cu salariu foarte scăzut. În manufacturile nobiliare sau boiereşti lucrau iobagi sau robi în contul robotei sau clăcii. În manufacturile negustoreşti forţa de muncă (provenită dintre meşteşugarii sărăciţi) era remunerată prin salariu. Apare, astfel, munca salariată în manufacturi, ceea ce constituie un indiciu cu privire la drumul pe care urmau să meargă aceste întreprinderi.

Manufacturile constituiau, potrivit caracterizării lui Lenin, „veriga intermediară dintre meserie şi mica producţie de mărfuri ca forme primitive ale capitalului, de o parte şi marea industrie mecanizată (fabrica) de altă parte”. Prin producţia socială sporită, prin folosirea muncii salariate, manufacturile reprezintă zorile capitalismului şi în ţările române ca şi pretutindeni.

Comerţul şi piaţa

Cele două condiţii esenţiale: mărfuri îndestulătoare şi solicitarea acestora erau prezente într-un grad relativ suficient în ţările române pentru a explica existenţa unui comerţ destul de activ. În multe oraşe existau câte două centre comerciale, două zile de târg săptămânal, iarmaroacele sau bâlciurile se înmulţesc, după cum sporeşte şi numărul hanurilor şi al drumurilor comerciale, boieri şi mănăstiri cumpără prăvălii în oraşe.

Volumul comerţului extern cunoaşte o creştere deosebită. Zeci de mii de tone de grâne, sute de mii de vite din Ţara Românească şi Moldova luau drumul Constantinopolului. Cantităţi însemnate de grâne şi vite se vindeau pe alte pieţe: în Silezia, Austria, Polonia, Germania, Veneţia. Cel mai activ comerţ rămâne şi în această vreme între cele trei ţări româneşti. Între acestea se schimbă neîntrerupt produse agricole, minereuri, produse meşteşugăreşti şi manufacturiere. Pentru organizarea activităţii, se înfiinţează societăţi comerciale la Timişoara şi la Sibiu şi companii negustoreşti „greceşti” în mai multe oraşe ale Transilvaniei.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Însemnătatea şi urmările Revoluţiei din 1848 din Transilvania

Înfrângerea revoluţiei a însemnat reinstaurarea brutală a absolutismului, prigonirea maselor doritoare de libertate socială şi …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …