Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Puternica afirmare militară a românilor sub conducerea lui Mihai Viteazul şi situaţia politică generală a Imperiului Otoman au făcut ca, la reintrarea ţărilor române sub dependenţa Porţii, sarcinile lor materiale faţă de statul suzeran să fie mult mai uşoare decât la sfârşitul veacului al XVI-lea. Haraciul, astfel cum ajunge să fie fixat în urma tratativelor duse de Radu Şerban, se ridica la 32.000 de galbeni, reprezentând adică circa 20% din valoarea pe care o atinsese în momentul său de creştere maximă, de la sfârşitul veacului al XVI-lea.

Peşcheşul anual fusese de asemenea mult scăzut, după cum o arată evoluţia lui în cursul veacului al XVII-lea; nici un izvor nu vorbeşte de cumpărarea scaunului de la turci de către Radu Mihnea sau de către Radu Şerban. Atunci când acesta din urmă, după alungarea sa de către Gabriel Bathori şi scurta domnie a lui Radu Mihnea, încearcă să reia legăturile cu Poarta, informaţiile contemporane amintesc doar de oferte, în vederea recunoaşterii, care nu treceau de 100.000 de galbeni.

În aceste condiţii, socotind şi darurile împărţite trimişilor turci sau unele sarcini extraordinare, este evident că media anuală a cheltuielilor pricinuite de dominaţia otomană nu se putea ridica pentru Ţara Românească, în prima vreme a restaurării ei, la mai mult de 100.000 de galbeni. O situaţie asemănătoare era şi în Moldova, unde strânsele legături ale Movileştilor cu Polonia indică limitele stăpânirii turceşti.

Dacă punctul de pornire al noii faze din istoria exploatării ţărilor române de către Imperiul Otoman şi feudalitatea turcă se plasează la un nivel relativ scăzut, ea dovedeşte, în cursul veacului ce urmează, o marcată tendinţă de adâncire, fără însă ca drumul parcurs în această direcţie să reprezinte o simplă linie dreaptă. Factori complecşi, ţinând atât de situaţia internă din ţările noastre, cât şi de situaţia internă şi internaţională a Imperiului Otoman, fac să intervină momente de urcare bruscă a sarcinilor materiale ale celor dintâi sau, dimpotrivă, să se dobândească, pentru o anumită vreme, o relativă uşurare.

De asemenea, raportul dintre diferitele capitole ce compun ansamblul sarcinilor materiale cunoaşte şi el frecvente schimbări. Dar, cu toată tendinţa generală de creştere a exploatării, cu toate momentele de intensificare bruscă pe care aceasta le cunoaşte, se poate afirma că ea nu mai reuşeşte să atingă, în tot cursul veacului al XVII-lea, nivelul pe care-l cunoscuse la sfârşitul veacului precedent. Avem aici, fără îndoială, unul din factorii de care trebuie să ţinem seama atunci când judecăm condiţiile de dezvoltare ale economiei şi societăţii româneşti în această epocă.

Haraciul

Prin însuşi caracterul său de plată anuală într-un cuantum fixat dinainte, haraciul rămâne şi pentru veacul al XVII-lea sarcina care poate fi urmărită cu cea mai mare precizie, în ciuda numeroaselor informaţii eronate ce ni s-au păstrat în izvoare. Pentru Ţara Românească, el se ridică în timpul lui Radu Şerban, după cum am văzut, la 32.000 de galbeni.

Între domnia lui Radu Şerban şi urcarea pe tron a lui Matei Basarab s-a păstrat amintirea unei singure cereri din partea Porţii de urcare a tributului, în 1614. E posibil ca la această dată tributul Ţării Româneşti să fi ajuns la 40.000 de galbeni, sau 60.000 de taleri. De la această cifră, în orice caz, va porni creşterea ce va avea loc cu prilejul venirii la domnie a lui Matei Basarab. Ridicarea unui domn de către forţele politice interne şi izgonirea lui Radu Iliaş, care fusese trimis de Poartă, a fost plătită printr-o masivă urcare a haraciului - la mai mult decât dublu - această obligaţie ajungând astfel să se ridice la circa 130.000 de taleri.

Timp de şapte decenii, tributul Ţării Româneşti va rămâne aproape staţionar, el cunoscând doar sporuri minime, fără importanţă economică. Trebuie observat, pe de altă parte, că începând din prima jumătate a veacului al XVII-lea, Poarta însăşi calculează haraciul ţărilor române în taleri. Deplasarea continuă, în această vreme, a raportului dintre valoarea argintului şi aceea a aurului în favoarea celui din urmă a însemnat în fapt o uşurare a obligaţiilor calculate în monedă de argint, de speţa talerului. Ţinând seama de acest raport schimbător dintre taler şi galben, haraciul Ţării Româneşti reprezenta, la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, circa 65.000 de galbeni, iar în primii ani ai veacului al XVIII-lea, scăzuse de fapt, ca valoare în aur, la circa 55.000 de galbeni.

În 1703, cu prilejul chemării lui Brâncoveanu la Adrianopol, Poarta a impus Ţării Româneşti o sporire a tributului, care-l ridica la 520 de pungi (260.000 de taleri). În acest chip nu numai că se compensa schimbarea raportului dintre aur şi argint, ci şi creştea într-o măsură simţitoare greutatea sarcinii reprezentate de haraci, valoarea sa în aur ajungând să depăşească suma de 100.000 de galbeni. Marile cheltuieli efectuate de Brâncoveanu în vederea suprimării adaosului impus în 1703 nu au dus decât la reducerea acestuia cu 60 de pungi. Până la sfârşitul domniei sale, Brâncoveanu va plăti astfel un haraci de 460 de pungi, sau 230.000 de taleri, echivalând cu 92.000 de galbeni.

Scăderea cunoscută de tributul Moldovei a fost relativ mai mică decât a tributului Ţării Româneşti, datorită faptului că el nici nu suferise la sfârşitul veacului precedent aceeaşi creştere vertiginoasă. După anii de suspendare sau de reducere a plăţii din prima parte a domniei lui Ieremia Movilă, îl regăsim în jurul sumei de 30.000 de galbeni, adică la o cifră cu puţin inferioară aceleia la care se menţinuse multă vreme către sfârşitul veacului al XVI-lea, înainte de marea creştere din 1593.

Pe de altă parte, haraciul plătit de Moldova în primul deceniu al veacului al XVII-lea ajungea să fie sensibil egal cu acela prestat în aceeaşi vreme de Ţara Românească. Evoluţia lor ulterioară va fi însă oarecum diferită, în sensul că tributul Moldovei, cu toate sporurile ce vor interveni şi aici, nu va suferi urcările masive întâlnite în ţara vecină.

Un firman dat în 1620, cu prilejul înscăunării lui Alexandru Iliaş, arată că noul domn era obligat să plătească anual „de cincizeci şi şase de ori o sută de mii de acce, drept haraci”. La această sumă, tributul Moldovei ajunsese datorită sporului de şase poveri de aspri (600.000 de aspri), acceptat cu puţin înainte de Gaspar Graţianl. Cele 56 de poveri indicate de firmanul din 1620 (5.600.000 de accele sau aspri) echivalau în calculele vistieriei constantinopolitane, după informaţiile contemporane, cu 37.335 de galbeni, sau 56.000 de scuzi.

La mai puţin de două decenii mai târziu, se constată documentar o nouă sporire a tributului Moldovei, poate legată de aceea mult mai gravă, intervenită în Ţara Românească în aceeaşi vreme. Dacă, după cum am văzut, venirea la domnie a lui Matei Basarab prilejuise dublarea tributului Ţării Româneşti, în Moldova constatăm doar o urcare cu circa 30%, care făcea ca haraciul plătit de Vasile Lupu să se ridice la 75.000 de taleri. Se creează astfel din nou o mare deosebire între valoarea tributului celor două ţări, a cărei permanentizare va fi rezultatul situaţiei politice din Moldova în ultimele decenii ale veacului al XVII-lea, dar va ajunge să oglindească, în cele din urmă, mai slaba dezvoltare economică a acesteia în raport cu Ţara Românească.

Ruinarea ţării în cursul războaielor turco-polone aduce iarăşi, ca şi în vremea lui Ieremia Movilă, unele reduceri temporare sau iertări de tribut. La un moment dat se menţionează înapoierea banilor de la Constantinopol, în aceleaşi pungi în care fuseseră trimişi. Mai mult decât atât, are loc în această vreme o uşoară scădere, cu caracter permanent, a cuantumului tributului, pe care Cantemir ni-l arată ca fiind de 65.000 de taleri imperiali.

Combinată cu scăderea valorii talerului în raport cu moneda de aur, care făcea ca cei 65.000 de taleri imperiali să nu mai valoreze decât 26.000 de galbeni, această reducere aducea haraciul Moldovei la începutul veacului al XVIII-lea - schimbările ulterioare fiind lipsite de o reală importanţă - la un nivel cu aproape 40% mai scăzut decât acela pe care-l atinsese în vremea lui Gheorghe Ştefan. În timpul domniei acestuia, în urma unei uşoare urcări, tributul moldovenesc se ridicase la 82 851 de taleri, echivalând, la acea dată, cu 41 425 de galbeni.

Dar această scădere pe care o cunoaşte haraciul - mai ales în valoarea lui aur - în ultimele decenii ale veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor, nu trebuie să ne înşele asupra ansamblului sarcinilor materiale impuse de dominaţia otomană maselor exploatate din Moldova. După cum vom vedea îndată, în aceeaşi perioadă când tributul rămâne staţionar sau se află în scădere, alte obligaţii devin cu atât mai apăsătoare, cu cât capacitatea de plată a contribuabililor este mai scăzută, din pricina stării generale de insecuritate, ca şi dintr-aceea a grelei exploatări feudale, interne, la care sunt supuşi producătorii direcţi. Acţiunea combinată a acestor cauze explică în parte dezvoltarea mai lentă a economiei Moldovei, faţă de aceea cunoscută de Ţara Românească în aceeaşi perioadă.

Alături de tributul obişnuit, regăsim menţionate în izvoare, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, contribuţiile extraordinare, cerute de obicei în legătură cu nevoile militare ale imperiului, dar care mergeau uneori şi în haznaua sultanului. Astfel, în septembrie 1655, divanul Moldovei da lui Gheorghe Rakoczi al II-lea un zapis pentru 126.000 de taleri, rest dintr-un împrumut încheiat pentru a face faţă unor nevoi urgente, căci, după cum scrie în zapis, „în optu luni am dat doao biruri la împărăţie, fără de alte multe chieltuiale, carele ce ne-au fost numai a le da”.

Cinci ani mai târziu, Gheorghe Ghica era scos din domnia Ţării Româneşti pentru că refuzase să verse la haznaua sultanului suma de 40.000 de taleri ca „ajutor extraordinar”. În 1677, cu prilejul campaniei împotriva Cehrinului, Moldovei i se cer 75.000 de taleri, iar Ţării Româneşti 150.000, adică sume apropiate - în plus sau în minus - de valoarea haraciului pe un an. Aceste cereri vor deveni tot mai frecvente către sfârşitul domniei lui Brâncoveanu.

Peşcheşurile

Darurile anuale care însoţeau trimiterea haraciului continuă de asemenea să fie expediate şi în cursul secolului al XVII-lea. În jumătatea a doua a acestui secol, ele încep să fie legate de marea sărbătoare islamică a Bairamului, ceea ce face să fie înregistrate în condica vistieriei lui Brâncoveanu când sub numele de „pocloanele haraciului”, când sub acela de „pocloanele Bairamului”. În acest din urmă izvor, găsim de altfel informaţiile cele mai bogate şi mai sigure asupra beneficiarilor şi a valorii acestor daruri.

Plocoanele Bairamului constau din bani, blănuri de samur şi de râs, postavuri şi atlaze. Unele daruri în bani apar în cifre invariabile, cum este acela al sultanului, de 10.000 de taleri, sau al marelui-vizir, de 5.000 de taleri. Ca valoare totală, peşcheşurile amintite ajungeau în vremea lui Brâncoveanu la 35.000 - 40.000 de taleri. Raportate la haraci, care nu suferise încă urcarea din 1703, ele nu reprezentau decât 25-30% din valoarea acestuia. Situaţia apare astfel mult diferită faţă de cea de la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Aproximativ pentru aceeaşi epocă avem şi ştirile lui Cantemir privitoare la Moldova, care ne dezvăluie stări de lucruri deosebite într-o bună măsură, în Moldova, valoarea globală a peşcheşurilor de Bairam - în care intrau, după Cantemir, şi 6.000 de taleri imperiali pentru ceara lumânărilor de la palat, împreună cu alţi 12.000 de taleri imperiali pentru seul de uns corăbiile de război, ceea ce arată greutatea unor distincţii nete între capitolele exploatării otomane - se ridica la nu mai puţin de 95.000 de taleri, faţă de un haraci de 65.000 de taleri.

Peşcheşurile Bairamului nu epuizau nici în secolul al XVII-lea lista darurilor împărţite de domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti. Acestea se dădeau cu cele mai variate prilejuri, fie la Constantinopol, fie diferiţilor trimişi turci, veniţi în ţară pentru împlinirea vreunei porunci. Astfel, orice schimbare în marile dregătorii ale Porţii comporta un dar al domnilor din ţările române.

În vremea lui Brâncoveanu, de pildă, o înlocuire de mare-vizir aducea după sine un dar de 5.000 de taleri noului titular al dregătoriei, împreună cu o blană de samur de 1.000-1.500 de taleri, 1.000 de taleri şi o blană chehaielei lui, uneori şi alte daruri unor dregători mai mici, aflaţi în subordinea directă a marelui-vizir, totalul ridicându-se până la 10.000 de taleri. Trebuie adăugat că în cursul domniei lui Brâncoveanu, numai marele-vizir a fost schimbat de 19 ori!

Orice cerere adresată Porţii, fie că era vorba de interese ale domnului, fie de ale ţării, trebuia însoţită de daruri către dregătorii de care depindea rezolvarea ei. În 1639, de pildă, Vasile Lupu cumpăra cu 50.000 de reali dreptul de a se căsători cu Ecaterina Cercheza. Mai scump încă a plătit acelaşi domn permisiunea de a o mărita pe fiica sa Maria cu Ianus Radziwill. O reducere de 20.000 de taleri din haraci, în 1694, drept despăgubire pentru stricăciunile săvârşite cu un an înainte de oştile turceşti în Ţara Românească, este cumpărată de la marele-vizir cu 5.000 de taleri, adică cu un sfert din suma ce urma să fie iertată.

În ce priveşte darurile împărţite în ţară, ele devin cu atât mai numeroase, cu cât legăturile cu conducerea constantinopolitană capătă un caracter mai complex şi mai permanent. Cum purtătorul oricărei porunci se vedea dăruit de domn, este de înţeles de ce - aşa cum nota Del Chiaro în cartea sa despre Ţara Românească - „agalele se luau la întrecere, folosind şi împingând pe patronii şi protectorii lor, spre a merge să ducă vreun ordin al Porţii în Ţara Românească, de unde apoi plecau cu un dar bun, în bani şi în alte lucruri”. Situaţia trimişilor turci în Moldova nu era diferită. E drept, pe de altă parte, că cu cât devin mai frecvenţi trimişii, darurile înseşi capătă un caracter mai modest, deşi rămân încă importante.

Cumpărarea domniilor

Cheltuielile cele mai grele rămân însă, şi pentru o bună parte a secolului al XVII-lea, acelea pricinuite de obţinerea scaunului domnesc şi de lupta pentru păstrarea lui. Fără a ajunge decât în mod excepţional la preţurile cu care se plătiseră către sfârşitul secolului al XVI-lea, tronurile celor două ţări costă încă extrem de scump. E drept că aici trebuie făcute două distincţii. În primul rând, aceea că Ţara Românească a cunoscut în această epocă, faţă de Moldova, cele trei lungi domnii ale lui Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi C. Brâncoveanu, care acoperă jumătate din timpul scurs între sfârşitul lui Mihai Viteazul şi acela al lui Brâncoveanu.

În al doilea rând, trebuie luată în considerare brusca scădere a cheltuielilor de investire, care se constată la începutul veacului al XVII-lea. Şi în acest domeniu - care reprezentase la sfârşitul secolului precedent principala sarcină materială impusă de dominaţia otomană - efectele aprigei rezistenţe româneşti conduse de Mihai Viteazul se dovedesc, după cum am văzut, salutare şi ele se răsfrâng şi asupra Moldovei.

Pentru confirmarea în domnie a lui Constantin Movilă, izvorul care indică cifra cea mai ridicată dă 50.000 de galbeni. Cu prilejul numirii lui Ştefan Tomşa, se amintesc numai daruri de veşminte şi vase de argint oferite sultanului, un raport înregistrând chiar dorinţa marelui-vizir ca Tomşa „să nu cheltuiască nici un aspru în expediţiile lui (pentru ocuparea tronului), la care aici se ţine mult”.

În cursul deceniului al treilea, tendinţele de urcare a preţului obţinerii domniei devin însă tot mai evidente. În 1623, dubla operaţie - care constituia o favoare deosebită - a ocupării tronului Moldovei de către Radu Mihnea şi a asigurării succesiunii fiului său în Ţara Românească e considerată a se fi ridicat la suma de 100.000 de galbeni. Şase ani mai târziu, singură obţinerea tronului Ţării Româneşti de către Leon Tomşa era evaluată la 200.000 de galbeni. Un pas mai departe în această direcţie se face cu prilejul ridicării în scaun a lui Matei Basarab, care aduce, după cum am văzut, şi o masivă urcare a tributului. De data aceasta, cheltuielile, cuprinzând şi datoria lui Radu Iliaş, par a se fi ridicat până la 400.000 de galbeni.

După Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti, ele au apăsat timp de şase ani asupra ţării, iar domnul numai „după aceea au strâns avuţie”. Într-adevăr, printr-o aspră fiscalitate, Matei Basarab ajungea - cu toate cheltuielile pentru menţinerea în domnie - să adune un tezaur considerabil. Mare parte din acest tezaur a fost folosită de succesorul său, Constantin Şerban, pentru recunoaşterea domniei. După Paul de Alep, 750.000 de piaştri ar fi fost împărţiţi cu acest prilej sultanului, marelui-vizir şi altor dregători ai Porţii, iar alţi 250.000 de piaştri ar fi revenit paşei de Silistra şi hanului Crimeii. Sumele cheltuite de această dată, iarăşi în cazul unui domn cerut de ţară, se aseamănă mult cu acelea de la sfârşitul veacului al XVI-lea.

Pentru domniile următoare, impuse de la Constantinopol, preţul obţinerii învestirii e în scădere. Aceea a lui Radu Leon, după Ricaut, a costat „opt sute de pungi de bani, sau 400.000 de scuzi”, ceea ce echivala cu 200.000 de galbeni. Circa un deceniu mai târziu, De la Croix, care dă şi un tablou al împărţirii darurilor, considera că în mod obişnuit cheltuielile unei învestiri de domn în ţările române se ridicau la 500 de pungi, cifră care apare de multe ori inferioară aceleia date de izvoare cu prilejul diferitelor numiri. După alte câteva decenii, avem relatarea detaliată a lui Cantemir, care conclude că adesea totalul cheltuielilor de învestire ajungea la 300.000 de taleri, adică la o sumă cu puţin mai mare decât aceea transmisă de De la Croix.

Darurile de mucarer

Începând din jumătatea a doua a secolului al XVII-lea, veniturile dregătorilor Porţii din vânzarea domniilor în Moldova şi Ţara Românească erau sporite prin ceea ce le revenea din confirmările trienale şi anuale - mucarerul mare şi mucarerul mic. Încă din vremea lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu, se vorbeşte periodic în diferite relaţiuni despre confirmarea celor doi domni.

Instituirea celor două mucareruri, cu darurile ce le corespundeau, a urmat nu mult după aceea, după cum se vede din Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti. Ricaut, care cunoştea confirmarea trienală ca stabil instituită, considera că ea comporta 150 de pungi pentru sultan, 50 pentru sultana valide, 10 pentru câzlar-aga, iar pentru ceilalţi „cât pot scoate când fac târgul”.

De la Croix va aminti şi el „suma considerabilă” care se da din trei în trei ani pentru întărirea în domnie. După Cantemir, cheltuielile confirmărilor trienale erau aceleaşi ca la obţinerea domniei. Cât despre confirmările anuale - mucarerul mic - ele necesitau cheltuieli mult mai reduse. Darul cerut cu acest prilej era de 25.000 de taleri, dar putea fi şi mai mic, dacă marele-vizir avea simpatie pentru domnul în scaun.

Pentru Brâncoveanu, cronicarul său, Radu Greceanu, îl arată a fi fost de 25 de pungi (12.500 de taleri), ba chiar de 15. Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că alături de cumpărările de domnie şi de confirmările trienale, alte sume mergeau adesea pentru scoaterea din luptă a unui concurent primejdios şi că nici numirea iniţială şi nici confirmările pe care ea le acorda nu obligau în fapt Poarta la respectarea vreunui termen. E destul să parcurgem lista succesiunilor în domnie pentru a ne convinge de acest lucru.

Confiscările de averi domneşti

Stoarcerile de bani pe aceste diferite căi erau completate şi în secolul al XVII-lea prin confiscarea averii domnilor maziliţi ori morţi în scaun fără urmaşi, sau măcar prin participarea la moştenirea celor decedaţi. La moartea lui Radu Mihnea, domn preţuit de Poartă, sultanul cere lui Alexandru Coconul 100.000 de scuzi, dar se cade la învoială pentru 30.000, în afară de darurile primite de cei mari ai Porţii.

Constantin Şerban, după cum am văzut, cheltuieşte o bună parte din tezaurul adunat de Matei Basarab pentru a obţine confirmarea propriei sale domnii. De asemenea, el este silit să trimită la Poartă 450.000 de reali, în afară de diferite daruri. Pentru a nu se face cercetări asupra restului de tezaur păstrat de noul domn, marele-vizir primise 200 de pungi, muftiul tot atâtea, iar defterdarul 100. Totalul trimis la Constantinopol trecea astfel de 350.000 de galbeni.

Mai puţin norocos decât rivalul său, care moare în scaun, Vasile Lupu cheltuieşte, după unele informaţii, pentru a scăpa din închisoarea Celor şapte turnuri, 450 de pungi, în afară de alte 300, date pentru obţinerea domniei fiului său, Ştefăniţă. Despre Antonie-vodă Ruset, Neculce spune că „l-au închis turcii, şi l-au bătut, şi l-au căznită cu fel de fel de cazne. Păn’ şi tulpanuri supţiri îl face de înghiţie, ş-apoi le trage înapoi, de-i scote maţăle pe gură. Şi l-au făcut de au dat 1.000 de pungi de bani şi mai bine”. În mazilirea lui Brâncoveanu, imensul său tezaur - evaluat în cercurile constantinopolitane la 4.000.000 de galbeni - a jucat un rol determinant, aşa cum arată torturile la care au fost supuşi fostul domn şi fiii săi şi vasta anchetă care s-a întreprins pentru a se da de urma averilor căutate.

Prestaţiile în natură şi în muncă

Pe lângă sarcinile băneşti, stăpânirea turcească continua să impună maselor populare din ţările române o serie de prestaţii în natura şi în munca. Prestaţiile în natură, în cantităţi fixe, livrate anual, sunt adesea pomenite în izvoarele veacului al XVII-lea. Un raport veneţian din 1611 dă pentru Moldova 250 de cai, 300 de boi şi „alte animale de carne”, iar pentru Ţara Românească o mare cantitate de cărnuri, unt, miere şi ceară.

În a doua jumătate a secolului, autori străini care s-au ocupat de ţările noastre consideră că obligaţiile Moldovei constau în 10.000 de oca de miere şi tot atâtea de ceară, 600 de piei de bou, 600 cântare de seu, 500-600 bucăţi de canava pentru îmbrăcămintea robilor de la galere şi 1.000 sau 1.330 oca de ceară pentru nevoile arsenalului, în ceea ce priveşte Ţara Românească, ele erau de 15.000 oca de miere şi 9.000 de ceară.

Prestaţiile de miere şi ceară le găsim înscrise în fiecare an în condica vistieriei lui Brâncoveanu, reprezentând o cheltuială de 6.000-7.000 de taleri. Continuă de asemenea creşterea de şoimi pentru vânătorile imperiale. Mult mai grele decât prestaţiile anuale în cantităţi fixe erau cele neprevăzute. Ele constau din cai, vite cornute, oi, cereale, diferite alimente - în special unt - cherestea etc. Uneori ele se scădeau din haraci. Modul cum vorbesc îndeobşte izvoarele de aceste prestaţiuni lasă să se înţeleagă că erau deosebit de împovărătoare şi că de cele mai multe ori erau gratuite sau, în cel mai bun caz, plătite la un preţ foarte redus. Câteva exemple vor putea fi şi aici lămuritoare.

În 1655, Constantin Şerban şi Gheorghe Ştefan refuzau să dea cei 100 de cai ce le fuseseră ceruţi fiecăruia pentru Anatolia, sub motiv că nu erau obligaţi la astfel de prestaţii decât în cazul participării la război a sultanului. Se recurge la judecata muftiului, care le dă dreptate; marele-vizir declară însă că va avea caii chiar de va trebui să-i ia cu forţa. Un deceniu mai târziu se poruncea ca până la sfârşitul lui martie să se afle la Constantinopol „berbecii şi caii pe care-i dau de obicei „cele două ţări” cu prilejul călătoriilor pe care marele-vizir le face în persoană la război”.

În 1671 se anunţa că cei 300 de cai ceruţi pentru curtea sultanului, pentru aceea a marelui-vizir şi pentru defterdar vor fi plătiţi cu 16 reali bucata, „spre a se arăta că nu se voieşte a se împovăra acei oameni, nici să fie siliţi a-i da fără de plată” - ceea ce dovedeşte că practica obişnuită era alta. Dintre cele mai grele obligaţii erau acelea în muncă la cetăţile turceşti, care, chiar atunci când se socoteau la plata haraciului, reprezentau un număr imens de zile de lucru luate de la o activitate productivă. O campanie de lucru ca aceea de la Cladova din vara anului 1695 - care nu a fost dintre cele mai importante - a sustras de la activităţile productive nu mai puţin de 156.250 de zile de lucru. Nu trebuie uitat, de altminteri, că de multe ori se lucra în acelaşi timp în mai multe locuri.

Realizarea fortificaţiilor de la Tighina a necesitat două campanii de lucru, în 1707 şi 1708. În primul an, din Ţara Românească s-au trimis 2.000 de salahori, 200 de meşteri lemnari, 100 de zidari şi 50 de care, cheltuielile campaniei de lucru ridicându-se la 75.000 de taleri, în afară de lefurile slujitorilor care însoţeau corpul expediţionar.

În acelaşi timp, din primăvară pornise din Moldova însuşi domnul, „cu toată boierimea şi cu salahori”. Într-al doilea an, se cereau din Ţara Românească 1.500 de slujitori, 220 de care şi 60 de toporaşi (lemnari), probabil în afară de salahori. După terminarea lucrărilor, Radu Greceanu nota în cronica sa: „Într-acest an s-au isprăvit şi cetatea Benderiului de tot lucrul ei, ce au fost fără de nici o plată a împărăţiii, lucrându-se numai cu munca şi osteneala săracilor pământeni, lucrându-se la dânsa în doi ani cu mulţime dă oameni şi cară”.

Îndeobşte, prestaţiile în natură comportau şi istovitoare corvezi de transport, uneori până la hotarul ţării, iar alte ori tocmai până la Belgrad, la Cameniţa sau la cetăţile de pe Nipru. Una dintre cele mai apăsătoare prestaţiuni era aceea de lemn de construcţie, care, pe lângă procurarea materiei prime şi corvezile de transport, mai cerea şi grelele munci de pregătire a lemnului în pădure.

Neculce ne prezintă tabloul unei asemenea campanii de lucru, petrecută în 1705: „Vinit-au atunce poroncă de la Poartă de au dus multă somă şi mare lemnu şi greu la Tighine şi la Cetatea Albă şi la Vozia, cu mare grabă şi cu mulţi zapcii. Boieri au stătut toată vara cu Orheiul şi cu Lăpuşna şi cu toţi siimenii din curte, de-l tăie. Şi cu mare greu l-au rădicat păn-în iarnă. Şi-ncă au închişii în turnul Golâei pe Darie Donici sărdarul şi pe Chirica şi pe Bogoş, şi era să li taie şi capetili, fiind ispravnici pe lemnu şi nu-l pute în grabă să-l ducă”.

Orheiul, Lăpuşna şi seimenii, care au lucrat toată vara şi până în iarnă la tăiatul şi transportul lemnului, înseamnă, într-o ţară cu o slabă densitate a populaţiei, sute de mii de zile de lucru şi numeroase care cu boi sustrase de la muncile agricole, tocmai în vremea când acestea aveau mai multă nevoie de ele. De aceea nu e de mirare că ne întâmpină în izvoare informaţii ca aceea dintr-un raport din 1672 - când se pregătea campania sultanului Mahomed al IV-lea împotriva Cameniţei - care spune că „nu se mai lucrează pământul în Moldova decât foarte puţin, prin unele locuri”.

Această din urmă informaţie datează de altminteri dintr-o vreme când obligaţiilor de aprovizionare a armatelor turceşti aflate în campanie în alte regiuni li se adăugau tot mai grele cheltuieli de întreţinere, construcţii de poduri şi corvezi de transport în folosul trupelor ce treceau prin ţările noastre. Campaniile polone şi cucerirea Cameniţei, mai întâi, transformarea apoi, în 1713, a Hotinului în raia au însemnat un spor de greutăţi, al cărui ecou stăruie puternic în izvoarele vremii.

După Neculce, în iarna 1678-1679 „era greu în ţară pentru zaharale şi meziluri la drumul Cameniţâi şi cheltuială cu schimbatul paşilor din Cameniţă”, iar în 1684, deşi era foamete mare, de „pâne aduce oamenii de pen Ţara Ungurească şi de la tătari, câte putinţe”, totuşi „în Ieşi era mare, mare nevoie, că trece paşi la Cameniţă cu haznale şi cu zaharale, şi nu era harnici să-i grijască de bucate şi de cai. Şi îmbla turcii singuri pe la gazdele boierilor de le lua caii”. De aceea nu fără dreptate secretarul soliei polone la Constantinopol din 1677 nota că întreţinerea turcilor în trecere spre Cameniţă şi a cailor lor era mai grea pentru moldoveni decât însuşi haraciul.

Monopolul comercial

La toate acestea se adăuga obligaţia permanentă de aprovizionare a Constantinopolului, în condiţii care ne sunt mai puţin cunoscute pentru veacul al XVII-lea decât pentru epoca imediat anterioară sau pentru secolul al XVIII-lea, când are loc în mod evident o înăsprire a monopolului comercial. Ca şi la sfârşitul veacului al XVI-lea, întreruperea transporturilor din Moldova şi Ţara Românească punea în primejdie alimentarea capitalei imperiului. În ianuarie 1605, foametea bântuia la Constantinopol, nu numai din pricina proastei recolte din regiunile agricole ale Turciei, dar şi fiindcă cele două ţări române fuseseră lipsite de recoltă, „deoarece au rămas în cea mai mare parte necultivate”.

În 1634, de asemenea, se prevedea o tot mai mare lipsă de alimente, pentru că aprovizionarea armatei împiedica să sosească la Constantinopol „ceea ce venea de obicei din Moldova şi Ţara Românească, provincii foarte bogate, care aduc mari foloase şi abundenţă acestui oraş şi de pe acum se văd semnele premergătoare, deoarece de o lună şi ceva încoace carnea care se plătea 10 aspri se plăteşte 20”. Bandini, pe de altă parte, nota şi el câţiva ani mai târziu, referindu-se la oile moldoveneşti: „În fiecare an se scot atâtea de aici pentru masa împăratului turcesc şi a paşilor, încât, văzându-le, ai crede că n-a mai rămas nimic în Moldova”.

Dacă informaţiile de care dispunem nu îngăduie stabilirea unor statistici riguroase, care să oglindească în chip matematic variaţiile în intensitate ale exploatării exercitate de Imperiul Otoman şi de feudalitatea turcă asupra Moldovei şi Ţării Româneşti în secolul al XVII-lea, apare totuşi limpede atât faptul că nivelul de pornire, la începutul veacului, fusese un nivel mult scăzut, cât şi tendinţa constantă de agravare a acestei exploatări.

Ea capătă forme mai aspre în jumătatea a doua a secolului şi apasă în chipul cel mai greu asupra Moldovei, unde, faţă de situaţiile din Ţara Românească, se adăugau şi frecventele schimbări de domnie - cu tot ce implicau ele ca spor de cheltuieli - şi pustiirile războaielor. Exploatarea turcească, continuând să constituie o puternică frână în dezvoltarea economiei şi a societăţii româneşti, nu a mai cunoscut totuşi intensitatea de la sfârşitul secolului al XVI-lea, care adusese cele două ţări în pragul ruinei.

Primul deceniu al secolului al XVIII-lea va constitui însă, din punctul de vedere al exploatării turceşti, un preludiu al epocii fanariote. Cheltuielile masive din 1703, anul călătoriei lui Brâncoveanu la Adrianopol, dublarea aproape a haraciului, lucrările gratuite de la Tighina din 1707-1708, cei 400.000 de taleri luaţi numai în 1711, cum spune cronicarul „afară dân haraci şi dân alte obiciuituri”, arătau în chip clar apropierea unei epoci în care exploatarea supuşilor din cele două ţări va căpăta din nou forme dintre cele mai sălbatice.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Bazele economice şi creşterea prosperităţii

Fundamentele creşterii economiilor occidentale În 1945, ponderea Statelor Unite în producţia industrială a lumii capitaliste …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …