Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

În afară de pierderea libertăţii politice - cu toate consecinţele ei pentru viaţa de stat, atât din punct de vedere intern cât şi extern - aservirea de către turci a însemnat pentru Moldova şi Ţara Românească supunerea la un sistem de nemiloasă exploatare economică. Acest sistem, care-şi dobândeşte formele complexe în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, a constituit o frână puternică în dezvoltarea lor social-economică. Istoriografia burgheză a ignorat studierea consecinţelor acestui regim asupra dezvoltării social-economice a ţărilor române, creându-se astfel o imagine falsă a acestei dezvoltări.

Regimul dominaţiei otomane cuprindea, pe lângă plata tributului, un lung şi variat şir de prestaţiuni, deosebite atât prin natura cât şi prin beneficiarii lor. Alături de prestaţiunile în bani, sunt, în ce priveşte forma pe care o capătă, prestaţiunile în natură şi în muncă - mai ales furnituri pentru armata otomană şi lucru la cetăţile turceşti. Între beneficiari, se numără în primul rând statul suzeran, care primeşte tributul - haraciul - contribuţii extraordinare în bani, furnituri de cereale, cai, vite, lemn etc.

Dar, alături de prestaţiunile către stat, o dezvoltare tot mai mare o iau acelea destinate vârfurilor feudale ale Imperiului Otoman, sub forma darurilor în bani, dar şi în natură - blănuri, şoimi, cai, obiecte de preţ etc. Dacă principalii beneficiari rămân sultanul şi marele vizir, se constată o lărgire continuă a cercului acelora către care se îndreaptă peşcheşurile (darurile) domnilor români: demnitari ai curţii otomane, paşale din vecinătatea ţărilor noastre, trimişi în misiune ai Porţii. Pe această cale, orice contact cu un reprezentant al autorităţii statului suzeran, fie el cât de mărunt, ajunge să se încheie cu plata unei sume de bani sau înmânarea unui dar.

În decursul vremii, raportul dintre obligaţiile către statul otoman şi partea din produsul exploatării Ţării Româneşti şi Moldovei care revenea vârfurilor feudale ale Imperiului cunoaşte frecvente modificări. În genere, în afară de anumite perioade de salturi pe care le cunoaşte haraciul, accentul exploatării cade tot mai mult pe peşcheşuri, a căror valoare şi frecvenţă în continuă urcare le fac să întreacă cu mult, în ansamblul sistemului de prestaţii, greutatea reprezentată de îndatoririle faţă de stat. În vastul capitol al peşcheşurilor, se disting de timpuriu două categorii.

Cea dintâi cuprinde darurile cu caracter periodic sau legate de unele evenimente din viaţa statului otoman, care capătă un anumit caracter legal, fiind prevăzute mai întâi în tratate internaţionale, iar apoi hotărâte prin acte de cancelarie. Astfel este cazul peşcheşului anual, legat la început de trimiterea haraciului şi apoi de sărbătoarea Bairamului, şi ai cărui beneficiari - pornindu-se de la sultan şi marele vizir - devin cu timpul tot mai numeroşi. Tot aşa darurile care trebuiau date marilor dregători cu prilejul instalării lor în funcţiune ajung să fie hotărâte prin firmane.

În cea de-a doua categorie intră darurile cu caracter întâmplător, deosebit de variate şi de numeroase. Cele mai importante dintre ele erau legate de efortul de a obţine domnia într-una din ţări şi de acela, nu mai puţin costisitor, de a o păstra odată obţinută. Lipsa unui drept de ereditate la domnie riguros precizat, accesul elementelor boiereşti la scaunul domnesc şi, mai ales, luptele dintre facţiunile feudale uşurează calea către scoaterea în vânzare a tronurilor, cu urmări tot atât de primejdioase pentru viaţa de stat, ca şi pentru resursele economice ale ţării.

Acesta a fost unul dintre factorii hotărâtori ai instabilităţii politice în care vor trăi cele două ţări sub regimul dominaţiei otomane, cu consecinţe atât de funeste pentru întreaga dezvoltare a societăţii. Atâta vreme cât o domnie se poate vinde, acel ce o cumpără trebuie să-şi îndrepte toate silinţele pentru a o menţine împotriva concurenţilor. De aici şi caracterul ruinător pentru economia Ţării Româneşti şi Moldovei al acestui mezat al tronurilor, care în epocile când se practică mai intens - cum e cazul ultimelor decenii ale veacului al XVI-lea - reprezintă sarcina materială cea mai grea dintre toate acelea impuse de dominaţia turcească.

Dar stoarcerea economică de către stăpânitorii turci nu se rezumă la prestaţiunile în bani, în natură sau în muncă amintite până acum. Ea e completată printr-un sistem de relaţii comerciale, care capătă tocmai pentru produsele de bază un caracter de monopol în favoarea puterii suzerane. Necesităţile de aprovizionare a armatei turceşti şi a populatei capitale a Imperiului determină Poarta să-şi rezerve dreptul de cumpărare - în totalitate sau în limita împlinirii propriilor nevoi - a principalelor noastre mărfuri de export: vite cornute, cai, oi, grâne, miere, ceară, lemn.

Stabilirea monopolului turcesc nu numai că duce treptat la modificarea radicală a curentelor de schimburi care legau ţările noastre cu exteriorul, dar are drept consecinţă şi fixarea unor preţuri tot mai accentuat inferioare celor obişnuite ale pieţii. Aprovizionarea Constantinopolului face să se reverse în cele două ţări un număr tot mai mare de negustori turci sau levantini, care-şi exercită activitatea lor îndeobşte într-un regim de favoare şi adesea într-unui de teroare, în calitatea lor de reprezentanţi ai statului stăpânitor.

În sfârşit, pentru a avea tabloul complet, trebuie amintiţi şi colaboratorii politici ai Porţii - tătarii - colaboratori totodată în acţiunea de secătuire a celor două ţări. Instalarea tătarilor în Bugeac a constituit pentru Poartă un instrument de ameninţare şi represiune funcţionând cu o înspăimântătoare precizie. Din punct de vedere economic, tătarii nu interesează atât ca beneficiari ai unor tributuri şi plocoane care merg paralel cu acelea îndreptate spre Constantinopol, fără a cunoaşte însă nici pe departe aceeaşi dezvoltare, cât mai ales ca executanţi ai ordinelor de represiune, cu care prilej se dedau la acele prădăciuni şi distrugeri sistematice, rămase încă vii în amintirea poporului.

În lunga istorie a jefuirii Ţării Româneşti şi Moldovei de către stăpânitorii turci şi colaboratorii lor, se pot distinge epoci şi stabili curbe ale exploatării. Gradul acesteia variază în raport de numeroşi factori economici şi politici. El depinde de situaţia internă a Imperiului Otoman, de posibilităţile generale de aprovizionare a acestuia şi a armatelor sale, de situaţia internaţională a Imperiului şi a statelor feudale româneşti, de starea economică a acestora din urmă. Dar factor hotărâtor în stabilirea gradului de exploatare a fost, fără îndoială, capacitatea de rezistenţă a Moldovei şi Ţării Româneşti înseşi.

Luptele împotriva dominaţiei şi exploatării otomane, ca acelea conduse de Ioan vodă şi mai ales de Mihai Viteazul, determină schimbări esenţiale în raporturile de exploatare, schimbări ale căror efecte vor persista vreme îndelungată. De aici şi caracterul funest pe care l-a avut acţiunea de frânare - îndeplinită îndeobşte de marea boierime-a avântului de luptă al maselor populare şi înlesnirea, dimpotrivă, a treptatei adânciri a exploatării economice, ca şi a dominaţiei politice, prin conflictele dintre partidele boiereşti, prin opoziţia făcută de către marea boierime puterii centrale şi prin sistemul de colaborare pe care boierimea îl stabileşte cu turcii.

Rolul situaţiei politice interne a Ţării Româneşti şi Moldovei în determinarea gradului exploatării economice la care au fost supuse din partea Porţii apare în chip evident încă din momentul aservirii lor de către turci, exploatarea economică fiind doar consecinţa aservirii politice. Momentul hotărâtor în această privinţă este reprezentat de campania din 1538 a sultanului Soliman I, când trădarea boierimii asigură supunerea Moldovei, care, la rândul său, va îngădui o şi mai completă subjugare a Ţării Româneşti. Or, tocmai în această vreme şi sarcinile materiale, existente şi în perioada precedentă, dar care cunoscuseră o evoluţie foarte lentă, capătă un impuls deosebit, creşterea lor accelerându-se în cursul deceniilor următoare, pe măsura consolidării dominaţiei politice.

Haraciul

Principala obligaţie de stat la care au fost supuse Ţara Românească şi Moldova a fost haraciul. Considerat de români ca un mijloc de răscumpărare a păcii şi, deci, având un caracter provizoriu la originile sale, haraciul avea în dreptul musulman semnificaţia unui impozit funciar, aruncat, atunci când era vorba de state vasale ca cele româneşti, pe ansamblul pământului lor.

Dar, adâncirea dependenţei celor două ţări va face ca haraciul să capete tot mai mult caracterul unei capitaţii - cizye - ceea ce se constată nu numai din ezitările cronicarilor otomani între cei doi termeni, dar şi dintr-un ordin al sultanului Selim al II-lea, din decembrie 1567, prin care impunea o creştere a tributului Ţării Româneşti cu patru poveri de aspri - circa 7.000 de galbeni - drept compensare a pierderilor suferite de fiscul imperial prin trecerea unui număr de supuşi din sangeacurile de la sudul Dunării în nordul fluviului.

Indiferent de semnificaţia lui juridică, haraciul era însăşi mărturia tangibilă a supunerii faţă de Poartă, ceea ce făcea ca şi prezentarea lui la Constantinopol, în divanul imperial, să aibă loc într-un cadru de ceremonie. Tocmai acest caracter oficial al haraciului va constitui o frână în urcarea lui, astfel că, deşi va cunoaşte importante şi destul de frecvente sporuri, nu va constitui în ansamblul exploatării turceşti calea principală de stoarcere, ci, dimpotrivă, în epocile de exploatare maximă, el va ocupa, în totalul sumelor vărsate, un loc relativ secundar.

Dintre toate sarcinile materiale suportate de Ţara Românească şi Moldova, haraciul este acela a cărui evoluţie - cu destule sinuozităţi - poate fi urmărită cu mai multă precizie, datorită izvoarelor pe care le avem la dispoziţie. Totuşi, în ce priveşte Ţara Românească, pentru primul veac de împlinire a acestei obligaţii, ştirile sunt încă destul de sărace.

Plătit prima oară la începutul anului 1415, haraciul Ţării Româneşti, a cărui achitare va suferi numeroase întreruperi în cursul secolului al XV-lea, se ridica la sfârşitul celui de-al şaselea deceniu al veacului, când Vlad Ţepeş refuză să-i mai facă faţă, la suma de 10.000 galbeni. Redus sub această cifră în urma viguroasei rezistenţe dovedite de oştile viteazului voievod, el ajungea în 1503 la 8.000 de galbeni.

Dacă până aici variaţiile au avut o însemnătate relativ redusă, în perioada nouă care se va deschide curând, haraciul va cunoaşte şi el - deşi nu în măsura celorlalte sarcini - un ritm de creştere oglindind însăşi desfăşurarea procesului aservirii. Cifrându-se în 1542 la 24.000 de galbeni, haraciul Ţării Româneşti ajunge sub Mircea Ciobanul la 50.000 de galbeni, în 1567 la circa 65.000, la 125.000 în vremea lui Petru Cercel şi, probabil, la 155.000 în 1593. Acesta este punctul maxim absolut atins de haraciul Ţării Româneşti în tot cursul vremii cât a fost achitat.

Haraciul Moldovei porneşte în 1456 de la 2.000 de galbeni, pentru a ajunge, în urma unor fluctuaţii în cursul domniei lui Ştefan cel Mare (3.000 de galbeni, probabil în 1465; 6.000 prevăzuţi de tratatul din 1481) la 4.000 galbeni în 1503 şi la 10.000 în primă domnie a lui Rareş. Campania din 1538, creând premisele unei sistematice exploatări a Moldovei de către turci, îşi face curând vădite efectele şi în ce priveşte cuantumul haraciului.

Sub Alexandru Lăpuşneanu îl găsim triplat, ridicându-se la 30.000 de galbeni, iar sub fiul său, Bogdan, la 35.000. Rezistenţa armată a moldovenilor conduşi de Ioan vodă îl va menţine în jurul aceleiaşi cifre timp de peste două decenii, adică tocmai într-o vreme când haraciul Ţării Româneşti creştea vertiginos. Numai în 1593 el suferă probabil aproape o dublare, ridicându-se la 65.000 de galbeni. Ca şi ultimul spor al haraciului Ţării Româneşti, şi acela cunoscut de obligaţiile Moldovei va avea o durată scurtă, sarcinile celor două ţări fiind fixate la un nivel incomparabil mai scăzut, în urma campaniilor antiotomane conduse de Mihai Viteazul.

Alături de plata haraciului - obligaţie de stat cu caracter de strictă periodicitate - se impun şi contribuţii băneşti extraordinare, mergând tot în folosul Imperiului şi determinate de nevoile lui militare. Ştirile în această privinţă sunt mai numeroase începând din jumătatea a doua a veacului al XVII-lea, dar ele nu lipsesc nici pentru o epocă mai timpurie.

Cele dintâi sunt tocmai din vremea care vedea realizată aservirea Moldovei şi Ţării Româneşti. După ce informaţii din 1548 vorbesc de cereri de bani adresate domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, doi ani mai târziu un raport anunţa că, în vederea unei expediţii maritime, sultanul mărise impunerile obişnuite în timp de război, aplicându-le chiar şi celor două ţări, „care fuseseră scutite până atunci”. Este evident că ne aflăm la începuturile acestor contribuţiuni băneşti de stat în afara haraciului, la care se referă probabil unele ştiri din jumătatea a doua a veacului al XVI-lea, atunci când menţionează, alături de tributul obişnuit, un „tribut extraordinar”.

Peşcheşurile

Deopotrivă de vechi ca şi haraciul sunt peşcheşurile - daruri în bani şi în natură faţă de sultan mai întâi, şi apoi faţă de un grup tot mai larg de dregători otomani. Atât Mircea cel Bătrân cât şi Ştefan cel Mare sunt arătaţi ca însoţind trimiterea tributului de asemenea daruri. Obligaţia peşcheşului este consfinţită şi de tratatele încheiate de sultan, la începutul veacului al XVI-lea, cu regii Ungariei, unde figurează sub numele de munus sau de donum.

După o notiţă din 1532, provenind din cancelaria lui Rareş, dar purtând semne evidente de corupere a textului, acest domn ar fi trimis primăvara, împreună cu haraciul - pe atunci de 10.000 de galbeni - alţi 12.000 ca peşcheş, însoţiţi de 12 legături a câte 40 de blănuri de samur, 12 blănuri de spinări de râs, 12 de burţi de veveriţă şi 12 cai buestraşi. În toamnă urma un al doilea rând de peşcheşuri: 4 cai buestraşi, 8 legături de blănuri de samur, 8 blănuri de râs, 12 de veveriţă şi 12 şoimi. Alături de sultan, întâlnim alţi doi beneficiari - marele vizir şi un paşă - care primesc de asemenea bani, blănuri, cât şi şoimi.

Ştiri sigure din a doua jumătate a veacului al XVI-lea arată constant valoarea peşcheşurilor ca fiind apropiată sau egală cu aceea a haraciului. Dintre acestea, ne mărginim să cităm informaţia transmisă de Sivori, secretarul lui Petru Cercel, că „domnul plăteşte 150.000 de scuzi tribut sultanului şi-i trimite la Constantinopol în luna mai; cheltuieşte apoi alţi 150.000 de scuzi în daruri, pe care le trimite paşalelor, sultanelor şi altor personaje importante, căci fără de aceasta nu ar putea domni”.

Textul lui Sivori indică şi lărgirea cercului beneficiarilor, confirmată şi de alte izvoare. De altminteri, firmanul de numire a lui Alexandru Iliaş ca domn al Moldovei, din 1620, nu făcea probabil decât să oglindească o situaţie mai veche atunci când amintea noului numit, alături de obligaţia de a plăti haraciul, şi pe aceea de a achita „cele cuvenite, după obicei, luminaţilor ... viziri, beglerbegului din Rumili şi tuturor demnitarilor cârmuirii, aşa cum este obiceiul a li se plăti fiecăruia”.

Pe lângă peşcheşul anual, mai sunt darurile oferite cu prilejul înscăunărilor în domnie - extinse şi ele de la sultan la un cerc tot mai larg de beneficiari - acelea împărţite cu prilejul vizitelor la Poartă ale domnilor noştri, la urcarea pe tron a unui nou sultan şi apoi chiar şi atunci când intervin schimbări în marile dregătorii ale imperiului. Daruri se trimit şi în cazul unor evenimente petrecute la curtea sultanului: circumciziunea fiilor, căsătoria copiilor acestuia.

Altele se remit trimişilor Porţii în Moldova sau Ţara Românească, între care larg dăruiţi sunt acei veniţi să înscăuneze pe noul domn sau să-i aducă steagul de domnie. Aşa e, de pildă, cazul lui Ferhard-aga, care, sosit cu steagul la Despot, primeşte 1.500 de galbeni, 100 de cai, 18 haine de fir, 40 de bucăţi de postavul cel mai bun, mătase etc., în vreme ce, de daruri mai mărunte, dar totuşi importante, se împărtăşesc toţi însoţitorii săi.

Darurile, periodice sau întâmplătoare, nu au constituit totuşi sarcina cea mai grea pentru Ţara Românească şi Moldova. Aceasta a constat din transformarea darurilor oferite cu prilejul obţinerii domniei, într-un adevărat mezat al tronurilor. Cele dintâi ştiri privitoare la cumpărarea unuia dintre scaune le avem cu prilejul domniei a doua a lui Rareş, când rapoarte ale vremii ne informează că, pentru a-şi redobândi tronul, acesta împrumutase peste 100.000 de galbeni şi mai avea de plătit încă alţi 50.000. De altminteri, Rareş însuşi se plânge regelui Poloniei, în ianuarie 1542, că tezaurul său se istovise, „dând mult sultanului şi paşalelor”.

Cumpărarea tronurilor ajunge să se ridice, în jumătatea a doua a veacului al XVI-lea, la sume fabuloase pentru condiţiile economice ale vremii. Adevărate partide se formează de multe ori în jurul celor două scaune domneşti, cuprinzându-i pe toţi acei care puteau exercita o influenţă asupra sultanului. Fiecare facţiune dădea lupta în numele pretendentului care o stipendia şi rezultatul bătăliei depindea în ultimă instanţă de raportul de forţe dintre aceste facţiuni, ca şi de posibilităţile de credit ale pretendenţilor pe piaţa constantinopolitană. Credit se găsea din belşug, căci dobânzile erau mari, de obicei de 20%; un sistem de cointeresare bine organizat făcea ca datoriile fostului domn să fie preluate de succesorul său, astfel că riscurile erau mult reduse.

Existenţa pretendenţilor la Constantinopol - sau chiar în surghiun în diferite puncte ale Imperiului, de unde puteau însă acţiona prin interpuşii lor - nu constituia pentru Poartă numai un mijloc de presiune politică, ci şi unul de stoarcere continuă de bani. Cumpărării tronului cu care începea orice domnie, i se adăuga în acest chip sarcina permanentă pentru acel care-l obţinuse de a-l apăra faţă de toţi ceilalţi pretendenţi.

În cazul când, cu toate stoarcerile la care era supus, el reuşea totuşi, printr-o fiscalitate excesivă, să tezaurizeze sume importante, la mazilire, tezaurul astfel adunat fie că era confiscat de sultan - cum a fost cazul aceluia al lui Petru cel Tânăr, care, după unele informaţii, se ridica la peste o jumătate de milion de galbeni - fie că era dus peste hotare, atunci când domnul mazil reuşea să fugă, ceea ce nu reprezenta mai puţin o pierdere pentru economia celor două ţări.

Informaţiile privind cumpărarea tronurilor şi lupta domnilor pentru menţinerea în scaun sunt numeroase şi ele capătă, în linii generale, confirmarea prin unele ştiri provenind din izvoare de valoare indiscutabilă. Astfel, pentru deceniul 1581-1590, în ce priveşte Ţara Românească, aflăm mai întâi că Mihnea Turcitul trimitea în 1581, odată cu haraciul, 200.000 de galbeni pentru menţinerea în domnie.

Din mai 1581-când Petru Cercel soseşte la Constantinopol - şi până în iunie 1583 - când acesta obţine tronul - izvoarele amintesc continuu marile daruri trimise de Mihnea şi de mama sa, doamna Ecaterina. Numai sultanul primeşte, în 1582, 400.000 de galbeni. În fruntea partidei care-l sprijinea pe Mihnea, se aflau sultana-mamă şi marele vizir; fiul sultanului era şi el printre beneficiari, a căror listă cuprindea până şi pe piticul eunuc Nasuf-aga, dăruit cu 8.000 de galbeni.

Ambasadorul Franţei la Poartă, Germigny, care-l patrona pe Cercel, socotea cheltuielile lui Mihnea ca ridicându-se în acest timp la 1.000.000 de galbeni, sumă în care nu se cuprindeau probabil şi cei 200.000 de galbeni trimişi înainte de sosirea lui Petru Cercel la Constantinopol. Cumpărarea tronului de către Cercel s-a ridicat şi ea, cu dobânzi cu tot - după cifrele date de secretarul său, Sivori, care participase la tratative şi împrumuturi - la 1.160.000 de galbeni.

Redobândirea domniei de către Mihnea a costat - după o scrisoare a mamei sale - nu mai puţin de alţi 700.000 de galbeni. Şase luni după revenirea acestuia din urmă în scaun, 100.000 de galbeni sunt daţi sultanului ca mulţumire că n-a ascultat ofertele unui pretendent, iar alţi 100.000 sunt împărţiţi între sultană, beglerbegul Rumeliei şi capugi-aga, în preţ cuprinzându-se şi turcirea pretendentului.

În 1588 se obţine - la un preţ pe care, de data aceasta, nu-l cunoaştem, dar care trebuie să fi fost important - tăierea nasului şi urechilor altor doi pretendenţi, care sunt surghiuniţi la Rhodos. Când, în 1589, Petru Cercel apare din nou la Constantinopol, Mihnea trimite îndată 300.000 de galbeni şi apoi merge el însuşi acolo, cu sume care iarăşi nu sunt arătate de izvoare. Nu ştim nici în ce condiţii a răscumpărat Mihnea domnia, încredinţată o clipă lui Vlad, fiul lui Milos. Suntem doar informaţi că însoţitorul său la reînscăunare - un apropiat al marelui vizir - urma să primească 40.000 de galbeni, iar uciderea lui Petru Cercel a costat apoi 50.000 de galbeni. Pentru ultimul an al deceniului la care ne-am oprit, 1590, ştirile lipsesc cu desăvârşire.

Cu această informaţie lacunară - care îndreptăţeşte presupunerea că, în realitate, cheltuielile au fost simţitor mai mari - se ajunge, pentru intervalul 1581-1590, când mezatul tronurilor se afla la apogeu, la un total de 3.450.000 de galbeni. Dacă acestei sume îi adăugăm valoarea haraciului şi a peşcheşurilor anuale, precum şi cei peste 700.000 de galbeni cu care fugise Cercel din ţară şi care au rămas pierduţi, ne aflăm în faţa unui total de minimum 6.500.000 de galbeni, adică o medie anuală de 650.000 de galbeni.

Această sumă reprezenta valoarea a 1275 de sate, calculată la preţul mediu de vânzare a satelor din acea vreme. Pentru a avea tabloul complet al stoarcerii celor două ţări, la aceste enorme plăţi în bani - sau daruri în cea mai mare parte cumpărate: blănuri, stofe de preţ, giuvaeruri etc. - trebuie să adăugăm prestaţiunile în natură şi în muncă, precum şi prejudiciile izvorâte din comerţul de monopol.

Prestaţiunile în natură şi în muncă

Prestaţiunile în natură sunt şi ele de două categorii: livrări cu caracter periodic şi m cantităţi fixe şi livrări a căror dată, componenţă şi cantităţi variază în raport cu nevoile momentului. Prestaţiunile anuale pot fi urmărite cu mai multă continuitate şi preciziune începând din secolul al XVII-lea. Ele existau însă din veacul precedent, dacă nu de mai înainte şi constau din cai - Reichersdorffer vorbeşte pentru a căror dată, componenţă şi cantităţi variază în raport cu nevoile momentului.

Prestaţiunile anuale pot fi urmărite cu mai multă continuitate şi preciziune începând din secolul al XVII-lea. Ele existau însă din veacul precedent, dacă nu de mai înainte şi constau din cai - Reichersdorffer vorbeşte pentru Moldova de 500 de cai anual - precum şi, după toate probabilităţile, dintr-un număr de boi, berbeci şi anumite cantităţi de unt, miere şi ceară.

Mult mai grea era apăsarea prilejuită de cea de-a doua categorie de prestaţiuni în natură, care erau însoţite de multe ori de importante prestaţiuni în muncă. E drept că, aici, dată fiind natura izvoarelor, nu mai există posibilitatea calculării totalurilor anuale sau a întocmirii unor curbe pe epoci. Informaţiile pentru veacul al XVI-lea sunt nu numai sporadice, dar de multe ori nici nu permit să afirmăm cu preciziune dacă avem de-a face cu o prestaţiune gratuită sau cu una a cărei valoare se scădea din haraci ori se achita pe altă cale.

Contextul în care se află atare informaţii arată, însă, în chip elocvent caracterul spoliator al operaţiunilor de aprovizionare a armatei turceşti, care erau impuse celor două ţări. Cele mai vechi furnituri în vederea războiului, de care vorbesc izvoarele, sunt din 1542, când se cereau lui Radu Paisie 500 de cai pentru transportul bagajelor ienicerilor. În 1548, când se întâlneşte prima menţiune a unor contribuţiuni extraordinare, pe lângă bani, se cereau iarăşi cai, atât din Moldova cât şi din Ţara Românească.

Din 1559 încep informaţiile cu privire la corvezile de transport - ce se vor face de obicei cu vite şi care - efectuate acum cu vasele pe Dunăre; domnul Ţării Româneşti fusese silit să dea vâslaşi pentru transportul a 62 vase încărcate cu orz, de la Brăila la Nicopole. Documente din anul următor pomenesc de livrări de cereale şi de cherestea, precum şi de una din cele mai grele prestaţiuni în muncă: lucrul la cetăţile turceşti.

Pe de o parte, sultanul Soliman răspundea la o plângere a lui Alexandru Lăpuşneanu cu privire la ordinul Porţii „de a procura din nou o cantitate de orz rechiziţionat şi a o expedia la Istanbul”, întrucât primul transport se pierduse, fiind înecat în port la Constantinopol. Pe de altă parte, din schimbul de scrisori domneşti şi porunci imperiale din acest an, se vede cum, în ciuda „situaţiei triste şi disperate a populaţiei” şi „a lipsei de furaje pentru vitele destinate transportului carelor”, se trimit totuşi „salahori şi lemn de construcţie în cantităţi mai mult decât suficiente, pentru repararea cetăţii Giurgiu”, unde lucrările încep în martie şi se termină în octombrie.

În ultimii ani ai domniei lui Soliman I, se livrau de fiecare din cele două ţări câte 100.000 kg constantinopolitane de orz - în total circa 5.000 de tone - împreună cu cheresteaua pentru vasele de transport şi vâslaşii necesari. Din cantitatea impusă Moldovei în 1566, 80.000 kg urmau să fie trimise la Constantinopol, „pentru grajdurile împărăteşti şi pentru oastea mea” - spune sultanul. Pentru restul de 20.000 kg, trebuiau trimişi bani la Belgrad, ca să se cumpere cereale. La mazilirea lui Petru cel Tânăr, în 1568, între motivele invocate se afla şi acela că nu ar fi trimis proviziile necesare când sultanul Soliman se afla la asediul Sighetului, ceea ce aruncă de asemenea lumină asupra naturii livrărilor la care erau supuse Ţara Românească şi Moldova.

Ca şi celelalte obligaţii, şi prestaţiunile în natură şi în muncă au crescut în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea. În 1579, se cereau, pentru lungul război din Persia, 3.000 de cai şi care pentru transportul proviziilor şi artileriei, precum şi o mare cantitate de grâu, care urma să fie transportată de la gurile Dunării pe mare, la Trapezunt, şi de acolo mai departe pe uscat, mari cereri de grâu şi de orz, în vederea aceluiaşi război, vin şi în anul următor, 1580.

În 1587, Petru Şchiopul trimitea 3.000 de care şi 15.000 de salahori pentru a ridica „pe cheltuiala lui” - cum afirmă raportul ce ne informează despre acest lucru - cetatea de la Oceakov, care fusese distrusă de cazaci. În 1594, se ştia încă din ianuarie că, deşi se trimiteau provizii pentru armata din Anatolia şi din Grecia, „moldovenii şi muntenii vor trebui să împlinească lipsurile care vor fi”. În acelaşi timp, pierderile suferite în războiul din Persia trebuiau suplinite prin căi din Moldova şi Ţara Românească. Un raport din această vreme, al raguzanului Ioan de Marini Poli, vorbeşte de asemenea despre „grânele fără de număr, animalele şi alte provizii”, care se iau în fiecare an de către turci.

Monopolul comercial

În ce priveşte exploatarea Moldovei şi Ţării Româneşti de către turci pe calea comerţului de monopol, ştiri cu adevărat bogate avem doar din epoci mai târzii. Totuşi, acelea care ne stau la dispoziţie sunt suficiente pentru a ne da seama, pe de o parte, de intensitatea noilor legături comerciale în jumătatea a doua a veacului al XVI-lea, iar pe de alta, de condiţiile în care se stabilesc ele şi de caracterul lor spoliator pentru economia celor două ţări.

Legăturile comerciale cu lumea turcească - anterioare epocii de aservire şi dezvoltându-se paralel cu intensificarea relaţiilor politice - se transformă în însăşi esenţa lor, tocmai ca o consecinţă a subjugării celor două ţări. Câteva acte rămase de la sultanii Soliman I şi Selim al II-lea ne oferă unele date esenţiale în această privinţă. În 1564, Soliman intervenea la regele Sigismund al II-lea August în favoarea negustorilor moldoveni de vite pe piaţa polonă, păgubiţi prin moneda în care li se făceau plăţile.

La începutul anului 1566, la o nouă plângere a domnului Moldovei în aceeaşi chestiune, sultanul răspundea: „eu îţi poruncesc ca, de acum înainte, să nu mai trimiţi pe supuşii moldoveni spre a vinde vitele lor în afară, ci să-i îndrepţi în părţile acestea, unde venind vor putea vinde după dorinţa lor”. O nouă poruncă, trimisă la 6 mai 1568 de către sultan lui Bogdan Lăpuşneanu, arată, în sfârşit, că între timp se făcuse pasul hotărâtor pe această cale. Ea se referă la alte ordine anterioare, primite încă de Alexandru Lăpuşneanu şi prin care se interzicea pur şi simplu exportul de oi şi de vite cornute „în partea leşească şi în alte vilaeturi ale necredincioşilor”. Cum aceste ordine fuseseră încălcate, se revenea acum asupra lor, porunca încheindu-se cu ameninţarea: „iar dacă voi afla încă odată că nu se respectă această măsură de oprire şi că vitele mai sunt duse în ţările arătate, atunci tu vei fi pedepsit”.

Porunca lui Selim al II-lea ne îngăduie să surprindem nu numai instaurarea monopolului otoman asupra uneia dintre principalele ramuri ale producţiei Ţării Româneşti şi Moldovei, ci şi apariţia simultană a corectivului acestuia, anume comerţul de contrabandă, lupta sub diferite forme pentru înfrângerea monopolului. Extins asupra principalelor produse ale economiei celor două ţări şi putând merge, cum s-a văzut din porunca amintită, până la interdicţia totală a exportului în alte direcţii decât aceea a Imperiului, monopolul comercial al Porţii se realiza pe mai multe căi.

Mai întâi sunt livrările prin intermediul statului, care face oficiul de colector. Astfel, dintr-o poruncă imperială din ianuarie 1560, aflăm, pe de o parte, de un ordin mai vechi primit de Mircea Ciobanul de a trimite la Constantinopol 3.000 de măsuri de orz, al căror preţ urma să se scadă din haraci, iar pe de alta, de cererea adresată de sultan lui Petru cel Tânăr: „tu să expediezi aici tot ce a fost adunat până acum potrivit cu ordinele precedente şi să nu încetezi să-mi procuri cereale şi de acum înainte”.

A doua cale era aceea în care statul avea doar misiunea de a organiza şi supraveghea transporturile, care erau însoţite de stăpânii produselor ce urmau să fie vândute sau de reprezentanţii lor. Acesta este, de pildă, cazul proviziilor ce se vor trimite în 1560 pentru trupele şi salahorii de la Oceakov, sau al celor 1.000 de vite cornute pe care - potrivit unei porunci din 1566 - Moldova era obligată să le expedieze în fiecare lună la Constantinopol, ordinul arătând că domnul trebuia, totodată, să se îngrijească şi de trimiterea de oi spre vânzare pe piaţa constantinopolitană.

Cea de-a treia modalitate - care va cunoaşte şi cea mai largă folosire - era aceea a cumpărării directe de la producător, cu concursul statului, de către negustori veniţi din Imperiu. Gelepi (negustori de oi, dar şi de vite cornute), balgii (negustori de miere), colectori de felurite mărfuri împânzesc ţara, adunând produsele şi expediindu-le spre Constantinopol. Despre caracterul de jaf al acestui comerţ ne lămuresc chiar şi unele porunci imperiale.

Deosebit de elocventă în acest sens este o poruncă din 1572, privind un grup de negustori de seu, care, sub pretextul unor colectări în folosul statului otoman, plăteau vânzătorilor „ca preţ un număr foarte mic de aspri”. La adăpostul firmanelor cu care erau înzestraţi, ei cutreierau ţara, acaparând toată cantitatea de grăsimi, pe care, în loc să le expedieze spre Constantinopol, le vindeau în alte locuri, cu preţuri mari. Concluzia sultanului - frustat şi el de data aceasta - era că „un astfel de procedeu... nu numai că nu aduce vreun folos statului, dar constituie o stoarcere continuă pentru raia”. Domnul Ţării Româneşti obţine cu acest prilej ca cererile de seu să-i fie trimise lui şi el să achiziţioneze cantităţile necesare, cale socotită totuşi ca fiind mai puţin funestă.

Lipsesc datele care să permită aprecierea volumului tranzacţiilor comerciale încheiate în aceste condiţii. Intensitatea noului trafic este, însă, cu prisosinţă dezvăluită de ştiri indirecte. Încă din 1578, bailul veneţian la Constantinopol raporta Senioriei despre lipsa de carne şi de grâu resimţită în ultimii ani în capitala Imperiului, din pricina intervenţiilor căzăceşti în Moldova, „deoarece Moldova şi Ţara Românească întreţin Constantinopolul, Pera şi împrejurimile, în cea mai mare parte, cu grâu şi cu cărnuri”.

Dar cu adevărat catastrofală pentru aprovizionarea Constantinopolului se va arăta ridicarea românilor sub Mihai Viteazul. Rapoartele vremii, de origini diferite, sunt unanime în a arăta foametea dezlănţuită în capitală prin întreruperea transporturilor din ţările române. După cum se exprimă unul dintre ele, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania erau în această vreme - şi cele două dintâi vor continua până în veacul al XIX-lea - „trei mari, bogate şi veşnice cămări, care aduc provizii Constantinopolului: grâne de tot felul, animale, brânzeturi, unt... şi miere şi fructe de vară şi de iarnă”. „Chelerul împărăţiei” se vor numi ţările române, în mod oficial, abia într-o epocă mai târzie; în realitate, însă, ele sunt acest cheler încă din jumătatea a doua a veacului al XVI-lea.

Consecinţele exploatării turceşti

Regimul economic al dominaţiei otomane, aşa cum se constituie el în jumătatea a doua a veacului al XVI-lea, are o importanţă deosebită pentru dezvoltarea ulterioară a societăţii româneşti. Vreme de aproape trei veacuri, cu toate variaţiile de intensitate pe care le va cunoaşte, exploatarea turcească va fi unul dintre factorii care-şi exercită permanent acţiunea în procesul istoric desfăşurat în ţările noastre.

Rolul său este un rol negativ, de frânare a dezvoltării economice a acestor ţări. El se împleteşte, în acelaşi timp, cu acţiunea altor factori şi de aceea determinarea cu oarecare precizie a locului pe care l-a ocupat dominaţia otomană în viaţa istorică a poporului român nu se poate face decât printr-o analiză de ansamblu a tuturor acestor factori, aşa cum va fi ea dată în capitolele următoare. Se cade, totuşi, a fi indicate aici unele consecinţe de ordin general, prezente în cursul întregii perioade de aservire a ţărilor române faţă de turci.

Într-o vreme în care - în Europa înăsprirea fiscalităţii reprezintă un fenomen general, statele româneşti se disting printr-unul dintre cele mai aspre regimuri fiscale. Între însemnările atât de sărace pentru jumătatea a doua a secolului al XVI-lea ale Letopiseţului Cantacuzinesc, ştirile despre biruri noi se repetă la fiecare domnie. Principalii beneficiari ai acestei fiscalităţi erau Imperiul Otoman şi vârfurile sale feudale, cea mai mare parte din încasările vistieriei îndreptându-se spre Constantinopol.

Statele feudale Ţara Românească şi Moldova continuă şi sub dominaţia turcească să aibă ca una dintre cele mai importante funcţiuni ale lor pe aceea de a asigura stoarcerea propriilor supuşi - adică a claselor şi altminteri exploatate - acum şi în folosul unei puteri străine. Rolul acesta al statului, impus încă din veacul al XVI-lea, îl găsim limpede evoca în secolul următor, într-o scrisoare a domnului moldovean Gheorghe Ştefan: oastea cu simbrie nu o putem trimite de lângă noi, căci o ţinem pentru apărarea noastră. Dacă nici aceasta n-ar fi lângă noi, atunci prostimea ne-ar alunga din scaun, pentru dările multe pe care de nevoie le aruncăm asupra ei”.

Alături de fiscalitatea în folosul turcilor, continuă şi aceea în folosul domniei. E greu de spus cum ar fi evoluat aceasta din urmă dacă nu ar fi intervenit dominaţia otomană, dar e cert că această dominaţie a favorizat în cel mai înalt grad dezvoltarea unor tendinţe care nici altminteri nu-i lipseau. Continua primejdie în care se aflau îi împingea pe deţinătorii vremelnici ai scaunelor domneşti către tezaurizarea de monedă sau obiecte de preţ, cu ajutorul cărora să poată duce lupta împotriva pretendenţilor, să se răscumpere de vreo vină reală ori imaginară sau, în cazul mazilirii, să ia calea pribegiei bine înzestraţi şi, eventual, să poată cumpăra din nou domnia. De aici, acele impresionante tezaure domneşti, adunate în mare grabă şi care - după cum s-a amintit şi mai înainte - fie că încap în cele din urmă tot în mâinile turcilor, fie că se irosesc peste hotare.

În sfârşit, în al treilea rând al beneficiarilor veneau dregătorii însărcinaţi cu strângerea birurilor, de la boierii mari care primeau zeciuiala din încasările unui întreg ţinut - Sivori, căruia i se încredinţase judeţul Buzăului, obţinea pe această cale un venit de 10.000 de galbeni pe an - până la micii dregători, care se găseau în contact direct cu birnicii.

Metodele acestora - care făceau din viaţa contribuabilului un adevărat coşmar - sunt ilustrate îndeosebi de izvoare mai târzii, dar ele au fost aceleaşi în toate epocile de aspră fiscalitate şi zelul desfăşurat de agenţii aparatului de stat urmărea deopotrivă împlinirea poruncilor stăpânirii, ca şi satisfacerea lăcomiei împuterniciţilor ei. Caracterul imprevizibil şi totdeauna urgent al cererilor turceşti nu numai că făcea imposibilă orice organizare temeinică a finanţelor ţării, dar lega într-un bloc solidar pe beneficiarii interni şi externi ai exploatării fiscale.

Efectele acestei stoarceri continue de numerar, îndeosebi a ţărănimii, care suporta cea mai mare parte a sarcinilor fiscale, sunt completate de sistemul prestaţiilor în natură şi de exercitarea comerţului de monopol, în formele şi cu metodele amintite. Prestaţiunile în bani faţă de Poartă şi de dregătorii ei şi monopolul comercial îşi combină acţiunea, pentru a duce la o continuă spoliere de bunuri a ţărilor noastre.

Spre a putea plăti birul, ţăranul e nevoit să vândă produsul muncii lui. Vânzarea se face, într-o mare măsură, gelepului sau balgiului venit din Imperiu, la preţul pe care acesta reuşeşte să-l impună. Din banii astfel adunaţi, o parte se scurge printre degetele dregătorilor însărcinaţi cu strângerea birurilor, alta se adună în cămara domnească, pentru a lua şi ea, mai curând sau mai târziu, drumul Ţarigradului, iar restul - partea cea mai însemnată - merge direct la Constantinopol, de unde se va înapoia în mâinile balgiilor şi gelepilor. Ţăranul român a aruncat în pagubă, în acest circuit, vitele, mierea, grânele sau untul, agonisite din greaua lui trudă.

Lipsa de rentabilitate, în aceste condiţii, a economiei ţărăneşti, ameninţarea în vremurile de cea mai grea fiscalitate a înseşi posibilităţilor de reproducere a gospodăriei ţărăneşti - ţăranul fiind nevoit să-şi vândă până şi vitele de muncă - nu puteau să aibă decât rezultate dezastruoase pentru starea materială şi condiţia socială a acestuia.

Dacă extinderea domeniului boieresc şi aservirea ţărănimii libere pornesc din cauze interne, preexistente regimului de dominaţie otomană, este cert că accelerarea acestui proces în jumătatea a doua a veacului al XVI-lea a fost favorizată de proporţiile pe care le ia în această vreme exploatarea turco-domnească. Dovada o avem în numeroasele acte care leagă nemijlocit pierderea libertăţii de neplata birului. În însăşi săvârşirea ultimului pas pe calea despuierii ţărănimii de libertatea ei originară - pierderea dreptului de strămutare - se împletesc interesele stăpânilor feudali cu acelea ale fiscului.

Starea de mizerie în care sunt ţinute masele populare - şi în care, alături de rolul exploatării boiereşti, acela al stoarcerilor turceşti este, cum s-a văzut, foarte important, amândouă aceste forme de exploatare, cu toate contradicţiile dintre ele, legându-se, de altminteri, în chip indisolubil - are, între alte efecte, şi pe acela al menţinerii Moldovei şi Ţării Româneşti la un nivel demografic extrem de scăzut, care izbeşte pe toţi călătorii străini ajunşi prin aceste părţi. Aceiaşi călători, ca şi unii observatori bine informaţi de la Constantinopol, nu au uitat să facă, încă din acea vreme, legătura dintre exploatarea turco-domnească, regimul de instabilitate politică şi mizeria şi depopularea ţării.

Un curent de emigrare peste hotare vine să agraveze şi mai mult efectele directe ale mizeriei. Or, dacă numărul populaţiei nu este acela care determină structura unei societăţi, gradul de densitate al acesteia nu e străin de ritmul pe care-l capătă procesul de dezvoltare. Şi pe această cale, deci, se vădeşte acţiunea de frânare în mersul înainte al societăţii din Ţara Românească şi Moldova, pe care o exercită regimul economic al dominaţiei otomane. Acelaşi lucru reiese din caracterul pe care-l capătă dezvoltarea producţiei de mărfuri şi circulaţia monetară.

Este cert că cererile de produse ale Porţii şi nevoia de a face faţă grelelor obligaţii fiscale au silit ţărănimea să arunce pe piaţă cantităţi sporite de produse. Dar această producţie menită în mare parte înstrăinării nu duce la formarea unei puternice pieţe interne, nu asigură decât într-o prea mică măsură progresul societăţii feudale şi, cu atât mai mult, nu formează terenul propice dezvoltării unui tip superior de relaţii de producţie, al relaţiilor capitaliste. Slăbirea monopolului otoman şi apoi desfiinţarea lui vor libera calea dezvoltării forţelor de producţie, vor face rentabilă larga folosire a solului şi vor îngădui punerea în valoare a bogăţiilor subsolului, stânjenită vreme de veacuri de teama lăcomiei turceşti.

Aşa cum a frânat dezvoltarea producţiei bazate pe munca ţărănimii, regimul economic al dominaţiei turceşti a reprezentat o piedică şi în dezvoltarea oraşelor şi a producţiei meşteşugăreşti. Cu o ţărănime menţinută în stare de mizerie, schimbul dintre oraş şi sat nu putea fi decât redus. Progresele pe care le cunosc meşteşugurile în oraşele din Ţara Românească şi Moldova în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt de aceea lente şi ele se obţin în luptă cu aceste condiţii nefavorabile, precum şi cu produsele aduse pe pieţele noastre de negustorii levantini. Aceleaşi dificultăţi stau şi în calea formării unei puternice negustorimi locale.

Sistemul larg practicat al rechiziţiilor, prezenţa atât de activă a negustorilor Imperiului, ale căror operaţiuni se efectuau în condiţii de monopol, dificultăţile - fie de natură economică, fie de natură politică - întâmpinate în comerţul cu alte ţări şi mai ales starea de sărăcie a ţărănimii, care nu-i îngăduie să recurgă pe scară mai largă la produsele orăşeneşti, sunt tot atâtea piedici în exerciţiul unei întinse activităţi comerciale.

Dezvoltarea economiei româneşti nu e servită nici de o adevărată şi rodnică circulaţie monetară. Dacă volumul numerarului cunoaşte în jumătatea a doua a veacului al XVI-lea o importantă creştere, circulaţia lui se face, în cea mai mare parte, în acel circuit închis care trecea prin Constantinopol şi în care vistieria ţărilor noastre reprezenta doar o etapă de concentrare. În aceste condiţii, banii care circulă la noi, deşi în cantităţi considerabile, nu pot ajuta decât în mică măsură economia românească în dezvoltarea ei.

Insuficienţa reală şi permanentă a circulaţiei monetare, faţă de volumul tranzacţiilor, e dovedită nu numai de nivelul ridicat al dobânzilor, care se menţine până în veacul al XVIII-lea în jurul a 20%, ci şi de larga folosire a plăţilor făcute în cai, vite, oi, miere, brânză sau chiar obiecte de îmbrăcăminte. Numerarul care circulă provine, de altminteri, în mod exclusiv din comerţul exterior, baterea de monedă internă nemaivenind să alimenteze circulaţia. Or, dacă nu se poate stabili o legătură directă între încetarea baterii de monedă în cele două ţări şi extinderea dominaţiei otomane, este cert că turcii nu au mai îngăduit reluarea ei.

Chiar şi puţinele acumulări care se fac, totuşi, în această epocă, nu servesc la activarea vieţii economice. Lăsând la o parte acumulările domneşti, a căror soartă am văzut-o, sau rarele cazuri de negustori care cunosc succese deosebite în activitatea lor, ele se adună îndeobşte în mâinile boierilor şi sunt folosite fie la noi achiziţii de moşii, servind adică la lărgirea unei economii domeniale bazate pe cultura extensivă, fie la împrumuturi cu camătă acordate unor oameni aflaţi la nevoie, fie la simple tezaurizări, cerute de nesiguranţa condiţiilor politice şi indiciu, pe de altă parte, al unui stadiu de înapoiată dezvoltare economică.

Lipsa unor importante acumulări în mâinile unor oameni interesaţi în promovarea unui nou tip de relaţii de producţie explică, în parte, şi dezvoltarea atât de târzie a manufacturilor. Ea ne ajută să înţelegem de ce acestea sunt atât de rare în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, iar puţinele pe care le întâlnim nu sunt de obicei decât întreprinderi domneşti sau boiereşti, bazate în primul rând pe mâna de lucru servilă.

Nu trebuie exagerată, totuşi, influenţa exercitată de dominaţia otomană asupra dezvoltării social-economice a Moldovei şi Ţării Româneşti. sunt, în determinarea acesteia, factori interni specifici celor două ţări şi alţii comuni întregii zone geografice căreia-i aparţinem şi de care suntem datori să ţinem seama în cântărirea tuturor elementelor. Este evident, însă, că avântul pe care-l căpătase economia lor în jumătatea a doua a veacului al XV-lea a fost frânt odată cu instaurarea dominaţiei otomane şi că, în lenta dezvoltare pe care o va cunoaşte de aici înainte societatea din cele două ţări, una dintre cauzele de bază trebuie căutată în acţiunea spoliatoare a stăpânirii turceşti.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Represiunea politică în regimurile totalitare interbelice

Mecanismul terorii Statele totalitare de tip comunist ori fascist s-au remarcat prin cele mai mari …