Regimul austriac în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Consolidarea regimului

Cu pacea de la Satu Mare din 1711, regimul austriac s-a instalat temeinic în Transilvania. Războiul austro-turc din 1716-1718 veni şi el să întărească poziţia imperiului în Răsărit. După noi succese militare ale lui Eugen de Savoia, pacea de la Passarowitz (1718) îi aduse noi câştiguri teritoriale: Banatul timişean, Oltenia, părţi din Serbia şi Bosnia. Intenţia lui Francisc Rakoczi al II-lea de a reveni cu ajutor turcesc căzu şi ea: prin tratat, Turcia se obliga să-l ţină cât mai departe de imperiu.

Noul împărat, Carol al VI-lea (1711-1740), se încorona şi ca rege al Ungariei, sub numele de Carol al III-lea. Transilvania rămase însă şi mai departe ca principat în cadrul imperiului. Împăratul respectă separaţia, nu invită la încoronarea sa ca rege şi pe reprezentanţii ei, dar nici nu-i îngădui să-şi aleagă după moartea tânărului principe Mihail Apafi al II-lea alt principe. Aşa-numita Pragmatica sanctio din 1713, care asigura succesiunea la tron şi pe linie femeiască, Transilvania o primi iarăşi separat, chiar înainte de Ungaria, în dieta din februarie 1722.

Pacea de la Satu Mare menţinea Transilvania în hotarele vechiului principat, Inclusiv Partium. Aceste hotare însă au rămas mereu în discuţie. Transilvania şi-a pretins necontenit dreptul asupra „Părţilor” în întregimea lor. Ungaria le cerea şi ea pentru sine, cel puţin în parte. S-au şi desprins de principat Debreţinul, Oradea, Satu Mare. Decretul din 1732 le împărţi apoi, comitatele Arad, Maramureş şi jumătate din Zarand trecând la Ungaria, Crasna, Solnocul de mijloc, Chioarul şi jumătate din Zarand rămânând Transilvaniei. Banatul recucerit în 1718, împăratul nu l-a ataşat Transilvaniei. Dar nici Ungariei; declarându-l neoacquisticum (achiziţie nouă), l-a reţinut ca domeniu al coroanei.

Războiul ruso-austro-turc din 1736-1739 nu-i mai fu favorabil Austriei. Turcii ridicară un nou pretendent la tronul Transilvaniei, pe Iosif Rakoczi, fiul lui Francisc. Numit de sultan principe al Transilvaniei, acesta dădu o proclamaţie din Cernavodă. În Transilvania însă nu putu pătrunde. Prin pacea de la Belgrad (1739), Austria pierdea Oltenia, Serbia şi Bosnia; păstra însă Banatul Cu aceasta se consuma şi ultima ameninţare pentru stăpânirea austriacă în Transilvania. Transilvania se menţinu în şirul lung al titlurilor imperiale ca principat, principe fiind împăratul însuşi, care guvernează ţara prin guvernatori.

După moartea lui Gheorghe Banffy (1708), Curtea institui în fruntea Transilvaniei o „deputăţie a ţării” din 16 membri, câte patru de fiecare religie recepta. Preşedinte al ei fu contele Ştefan Haller, iar după el baronul Ştefan Wesselenyi. Abia în 1713 se restabili funcţia de guvernator. Dieta votă şase candidaţi, dar curtea totuşi, după avizul generalului comandant Stainville că nici unul nu corespunde, numi pe altul, pe Sigismund Kornis, consilier la cancelaria aulică.

Kornis deţine funcţia din 1713 până în 1731. E devotat casei domnitoare, susţinător hotărât al centralismului şi absolutismului monarhic. Catolic, îşi cheltui o bună parte din activitate în recâştigarea poziţiilor pierdute de catolici prin Reformă. Din pricina ciumei care bântui cumplit în anii 1717-1719, el se mută cu guvernul de la Sibiu la Cluj, cerând chiar ca să rămână definitiv aici. Curtea neâncuviinţând aceasta, după moartea lui (1731), guvernul trebui să se întoarcă la Sibiu.

După moartea lui Kornis, curtea veni cu altă inovaţie. Încredinţa provizoriu prezidenţia guvernului generalului comandant Francisc Anton conte de Wallis, care fusese şi „director suprem” al Olteniei. Acesta, luptător şi el pentru catolicism, sprijini totuşi acţiunea românilor din Şcheii Braşovului, care pretindeau cetăţenia în oraş şi dreptul de a intra în bresle. Nu rămase în fruntea guvernului decât doi ani, dar s-a creat precedentul: vor fi numiţi pe urmă şi alţi generali. De acum guvernatorii civili vor alterna cu generalii comandanţi.

După el, iarăşi împotriva candidaturilor dietei, curtea numi guvernator pe contele Ioan Haller (1734-1755). Mai puţin energic decât Kornis, el nu fu mai puţin devotat politicii imperiale. Urmaşii lui sunt generalul comandant Francisc Venceslav Wallis (1755-1758), baronul Ladislau Kemeny (1758-1762), generalul Adolf Buccow (1762-1764), generalul Andrei Hadik (1764-1767), generalul Carol O’Donell (1767-1770), contele Maria Iosif de Auersperg (1771-1774) şi abia după aceea iarăşi un localnic, Samuil Brukenthal (1774-1787), fireşte un om de încredere al curţii. Simpla înşirare a guvernatorilor e lămuritoare: ei sunt reprezentanţii politici ai împăratului aici, menirea lor e să fie purtătorii politicii imperiale, să lege tot mai strâns ţara de imperiu.

Generalii imperiali au mereu rol esenţial în guvernarea ţării. În spatele guvernului stă puterea armatei imperiale. Lichidată fiind treptat puterea armată a principatului, abia târziu începe să se ridice din nou o armată locală, dar aceasta foarte redusă şi supusă comandamentului imperial. Se constituiră doar două regimente: unul de husari, anume regimentul Kalnoky cu 1.000 de oameni, şi se transformă în 1742 din ungar în transilvănean regimentul de infanterie Gyulai, cu 2.000 de oameni.

În 1741, pentru războiul de succesiune, împărăteasa ceru şi Transilvaniei să ridice cel puţin 5.000 de călăreţi înarmaţi. Dar numai cu greu se constitui în 1744 un regiment nobiliar, recrutat de nobilime pe cheltuiala satelor, şi numai pe timpul războiului. Nobilimea îşi întemeia şi ea acum siguranţa pe armata imperială, ajunge să ceară ea însăşi staţionarea de unităţi militare în ţară.

Sarcinile publice

Regimul se întemeia pe armata proprie, care aduce cu sine cele doua sarcini apăsătoare pentru masele producătoare, darea militară (tributum militare) şi obligaţiile de întreţinere şi încartiruire. Darea se menţine, în genere, la nivelul cifrei prevăzute în diploma leopoldină doar pentru caz de război. Se menţine sistemul dării în bani şi în provizii, în 1714, an de război, darea militară a Transilvaniei se cifrează la 600.000 de florini renani, din care în bani 455.546 de florini, în provizii 33.902 găleţi de grâu, 50.300 de găleţi de ovăz şi 25.800 de care de fân, rămânând ca restul de 100.000 de florini renani să fie compensat parte prin prestaţiile anticipate, parte cu 30.000 de găleţi de grâu. La acestea se adaugă o „contribuţie extraordinară pentru salariaţi şi alte nevoi publice”, ridicându-se şi ea la vreo 50.000 de florini şi diferite provizii.

Vechiul sistem al impunerii pe porţi se schimbă cu altul pe „calculi” (unităţi de calcul), comitatele (cu Partium) reprezentând 37 de calculi, secuii 17, saşii 37, oraşele libere regeşti şi locurile „taxaliste” 7. Noul regim caută să adapteze darea la starea materială a contribuabilului. Se întreprinseră pentru aceasta conscripţii generale de dare în 1715 şi 1720-1721. O mare conscripţie în vederea unei reforme fiscale întreprinse apoi Maria Tereza, în 1750. Toate acestea se făceau nu numai în vederea unei mai „echitabile” repartiţii a sarcinilor fiscale, ci şi a sporirii lor.

După un conspect din 1763, darea se cifra la 1.255.634 de florini 16 - creiţari. Cifră care, raportată la cei 256.026 de contribuabili înregistraţi în 1760-1761, ne dă o medie de aproape 5 florini de contribuabil, preţul aproximativ a trei găleţi de grâu. Războaiele sau alte nevoi extraordinare sporeau darea cu aşa-numitele „subsidii”. Imperiul trebuia să caute mereu motive de sporire a dării, el lupta doar mereu cu mari deficite.

În 1761, datoria publică ajunsese la suma, enormă pe atunci, de 50.0000.000 de florini. Numai Curtea imperială consuma 6.000.000 anual.  Neplata dării sau a proviziilor repartizate atrăgea după sine aşa-numitele „execuţii”, care implicau noi sarcini, întreţinerea executorilor, şi mai ales noi abuzuri. Executorul vine cu oameni înarmaţi, care stau mai multe zile, mănâncă, beau, petrec pe socoteala satului.

„Mănâncă şi beau peste măsură, ziua şi noaptea deopotrivă” - se plâng la 1726 iobagii din Telechi-Recea. „Solgăbirăul dă peste măsură libertate executorilor să ne chinuie, să ne închidă iarna în coteţul porcilor, cum ne-au închis în câteva rânduri şi acolo ne stropesc cu apă rece şi nici atât n-au îngăduit, să ne aducă de mâncare. În casele noastre prăpădesc totul, adeseori beau vin peste măsură, mai ales în iarnă atâta vin au vărsat de umblau prin vin” - se plâng iobagii din Arpaşu de Jos.

Darea militară se agrava şi acum cu obligaţia de încartiruire şi întreţinere a armatei staţionând în ţară, obligaţie care cădea iarăşi numai asupra nenobililor. Sistemul îl cunoaştem. Soldaţii, mai ales iarna, sunt încartiruiţi în sate, în casele ţăranilor. În principiu sunt aprovizionaţi prin prestaţiile în provizii care intrau în dare sau prin cumpărături. Practic însă, sistemul da naştere la nenumărate abuzuri.

Nenumărate sunt astfel pâîngerile împotriva abuzurilor armatei încartiruite. Aceeaşi ascultare din 1726 a ţăranilor Ţării Oltului (Făgăraşului), de pildă, e plină de la început până la sfârşit de asemenea plângeri, aruncând o puternică lumină asupra întinderii abuzurilor pe care le îngăduia sistemul. Alături de sarcinile iobăgeşti, de robotele excesive, darea, încartiruirea şi întreţinerea armatei, abuzurile în legătură cu ele sunt arătate de iobagi drept cauze ale emigrării în masă. La această dată mai bine de o treime din iobagii domeniului Făgăraş sunt trecuţi ca „fugiţi”. Fuga iobagilor, emigrarea lor peste munţi, care scădea numărul contribuabililor, se numără printre primele motive ale străduinţelor regimului pentru repartiţia mai echitabilă a impozitelor şi reglementarea urbarială.

Regimul special al Banatului

Banatul, ca domeniu propriu, împăratul îl supuse unui regim aparte. Mai întu îl încredinţa unei administraţii militare, subordonată Consiliului de război şi Camerei aulice. Guvernatorii Banatului nu sunt nici unul localnici. Ei se numesc Claudiu Florimund Mercy (1718-1734), Francisc Leopold Engelshofen (1734-1736), Andrei Hamilton (1736-1737), Wilhelm Reinhard Neipperg (1737-1739), generalul Succow (1739-1740), Francisc Leopold Engelshofen (1740-1751).

În 1751 fu trecut apoi sub administraţie civilă, în frunte cu un „preşedinte”. Aceleaşi nume străine le poartă şi preşedinţii: Francisc Leopold Engelshofen (1751-1753), Perlas Rialph (1753-1769), Clary von Altringen (1769-1774), Iosif Brigido (1774-1777), Pompei Brigido (1777). În 1778 apoi Banatul a fost încorporat Ungariei, împărţindu-se la 1779 în trei comitate: Caraş, Timiş şi Torontal.

Banatul s-a dezvoltat astfel în condiţii mult deosebite de ale Transilvaniei. Aici au luat alt aspect şi raporturile feudale. Ca domeniu al statului în cea mai mare parte a lui, el a fost supus la sarcini feudale mai reduse, practicându-se larg şi răscumpărarea. Reducerea aceasta însă se compensa mereu cu dări, cu lucrări publice. N-au lipsit nici aici cele două calamităţi ale regimului: fiscalitatea şi întreţinerea armatei.

La 1757, totalul sarcinilor fiscale se ridica la suma de 1.128.763 de florini şi 56 cr. În Banat, domeniu al statului, lipsind puzderia de stăpâni feudali din Transilvania, statul, stăpân unic, a putut întreprinde mai multe lucrări publice, asanări, raţionalizări, experienţe economice. Trebuind să aducă mai mari venituri, exigenţele statului aici au fost mereu mai ridicate. Prevalând apoi importanţa militară a Banatului ca provincie de graniţă, ţinut fiind mai ales sub regim militar, populaţia a fost supusă nu numai asprimii unui asemenea regim, ci şi abuzurilor mult mai puţin controlabile ale aparatului militar, lăcomiei comandanţilor nelegaţi prin nimic de soarta lui, implicând corupţia întregului aparat administrativ, de la funcţionarii superiori până la chinezii săteşti.

Colonizările succesive, dislocările de populaţie în legătură cu ele, veneau să învenineze şi mai mult situaţia. Pentru curmarea abuzurilor, Maria Tereza trimise aici pe însuşi fiul ei Iosif. Acesta făcu trei călătorii în Banat (1768, 1770, 1773). Încă din prima călătorie, el se arătă alarmat de abuzurile şi ticăloşia administraţiei; întocmi un memoriu lung, indicând şi măsuri de îndreptare, dar cerând şi destituirea imediată a preşedintelui Rialph. Iar în urma celei de-a treia călătorii fu destituit preşedintele Clary von Altringen.

Într-o situaţie aparte se găseau sârbii din Banat. Aşezaţi de mai înainte în părţile de sud ale Ungariei sau veniţi aici în urma luptelor cu turcii, în frunte cu patriarhul de Ipec, Arsenie Cernoevici, imperiul le-a menit un important rol militar la graniţele de sud. Îi înzestra în consecinţă cu privilegii întinse, îi scuti de dijmă, de robotă, de dare, îi scoase de sub jurisdicţia comitatelor, supunându-i doar regelui şi patriarhului, care e prin urmare şi capul lor politic, le asigură o întinsă autonomie, congres naţional, un ansamblu de scutiri şi de drepturi cuprinse sub numele de „privilegii ilirice”, de care beneficiau în schimbul serviciilor militare. Li se încredinţa paza graniţei de sud, pentru care se constitui aici un regiment iliric. Înainte de recucerirea Banatului de la turci, regimentul apăra graniţa de-a lungul Tisei şi Mureşului.

Fondul politic al atragerii sârbilor din sudul Banatului şi Ungariei era asemănător cu cel al atragerii românilor din Transilvania la unire: pe lângă apărarea graniţei de sud, ei trebuiau să constituie o ameninţare pentru nobilimea şi protestantismul din Ungaria, să ajute deci indirect promovarea catolicismului şi să le taie posibilitatea de legătură cu turcii. În regiment, şi deci şi în privilegiile ilirice, erau cuprinse şi satele româneşti din comitatul Arad situate de-a lungul Mureşului, unele chiar de pe Criş. Pe teritoriul acestui regiment s-a petrecut răscoala lui Pero Seghedinaţ. Privilegiile au asigurat mereu beneficiarilor o situaţie mai bună, l-au apărat de iobăgie şi le-au înlesnit dezvoltarea. Lupta pentru ele, transformată într-o luptă politică, străbate întregul veac.

De catolicismul imperial n-a fost cruţat nici Banatul. Cu armatele imperiale se iviră curând şi iezuiţii care, încă din 1717, se stabiliră în Timişoara. În lipsă de alta, transformară în biserică o geamie musulmană. Se încercă şi aici câştigarea pentru unire a preoţilor; li se promise o „congruă” (salariu preoţesc) de 100 de florini, pe lângă veniturile „stolare” (plăţile credincioşilor pentru diferite slujbe, adică veniturile epitrahilului).

Totuşi, până în 1734 abia cinci preoţi români şi sârbi se uniseră cu biserica romană. Un nou rescript împărătesc, din 4 mai 1738, îndemna zadarnic pe ortodocşii din Banat să se unească. Politica imperială n-a reuşit să atragă decât doar pe episcopul sârb de Arad, Vichentie Ioanovici, pe care-l instala mitropolit la Belgrad. Comandanţii miliţiei sârbeşti însă, chemaţi la el, văzându-i intenţiile, traseră săbiile în semn de ameninţare; trebui să se refugieze.

Unirea aici nu putu prinde rădăcini ca în Transilvania. Privilegiile ispiteau mai puţin preoţimea din Banat; bună parte beneficia de privilegiile ilirice, şi nici restul nu căzuse în aceeaşi servitute. Nici regimul nu depuse aceleaşi insistenţe; trebuia să menajeze rezistenţa „ilirică”. Şi nici nevoile luptei politice nu erau aceleaşi; aici nu trebuia să lupte cu protestantismul. Cu atât mai mult zel pune guvernul în favoarea catolicismului în Transilvania. Pentru întărirea puterii sale continuă să-l fortifice, să-i întărească poziţiile în organele de guvernământ. Iar în sprijinul lui continuă acţiunea pentru extinderea unirii românilor cu biserica romană.

Check Also

Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al …

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Mineritul în Transilvania în secolul al XVIII-lea

Încă din primii ani ai stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, Curtea de la Viena a luat …

Literatura beletristică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura beletristică din Transilvania înregistrează ecourile târzii ale umanismului aflat în decadenţă. Golită tot mai …

Formaţiunile politice din Transilvania în secolul al X-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie la nivelul înfăţişat mai sus a determinat apariţia claselor sociale cu …