Regimul Antonescu

Septembrie 1940

Pierderile teritoriale din vara anului 1940 au accentuat criza regimului instaurat de Carol al II-lea. Aversiunea PNL şi a PNŢ era evidentă, opinia publică îl condamna făţiş, iar dorinţa de răzbunare a Gărzii de Fier se manifesta tot mai puternic. În aceste momente, Carol al II-lea a considerat că singura salvare era generalul Ion Antonescu, acceptat de toţi adversarii săi.

La 4 septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prim-ministru. A doua zi, el a cerut şi a obţinut de la rege puteri depline pentru conducerea statului. Carol al II-lea a suspendat Constituţia şi a dizolvat Parlamentul. În aceeaşi zi, la 5 septembrie 1940, Antonescu i-a cerut categoric regelui să abdice şi să părăsească ţara. La 6 septembrie 1940, Carol a renunţat la tron în favoarea fiului său Mihai. Acesta a emis un decret prin care îi acorda puteri depline lui Antonescu în funcţia de „Conducător al statului”.

Generalul a încercat iniţial să formeze un guvern de coaliţie, care să includă în primul rând reprezentanţi ai PNL şi ai PNŢ. Dar liderii celor două partide au refuzat oferta şi au rămas credincioşi principiilor democraţiei parlamentare. Noul guvern format la 14 septembrie 1940 a reprezentat un compromis între Antonescu şi legionari. Specialiştii civili şi militarii deţineau şapte ministere şi şapte subsecretariate de stat. Legiunea obţinuse vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri, patru ministere şi cinci subsecretariate de stat.

Antonescu şi legionarii

Antonescu a trecut rapid la înlocuirea vechii structuri politice cu una nouă, numită de el „statul naţional totalitar”. El considera democraţia românească un eşec datorat cultului libertăţii, care punea interesele indivizilor mai presus decât cele ale statului. Antonescu nu dorea în mod sincer o colaborare cu PNL şi PNŢ, iar faptul că împărţea puterea cu Garda de Fier era o chestiune temporară. Obiectivul principal al politicii externe - o alianţă fermă cu Germania - a fost realizat prin aderarea României la „Pactul tripartit” (23 noiembrie 1940). În schimb, cooperarea sa pe plan intern cu legionarii nu a reuşit să creeze liniştea publică şi progresul economic pe care le dorise.

Gardiştii au devenit rapid parteneri incompetenţi şi iresponsabili. La rândul lor, aceştia erau nemulţumiţi de generalul Antonescu. Ambiţiile conducătorilor Gărzii nu aveau limite. Ei doreau să controleze economia, poliţia, armata, aparatul de stat, presa etc. Divergenţele de fond dintre Antonescu şi şeful Legiunii, Horia Sima, au apărut chiar după prima lună de guvernare, iar după asasinatele legionare din noiembrie 1940, tensiunile dintre generalul Antonescu şi Gardă s-au amplificat.

„Conducătorul statului” a cerut măsuri drastice împotriva celor ce comiseseră crimele. A emis un decret-lege pentru reprimarea infracţiunilor „în contra ordinei publice şi intereselor statului” (28 noiembrie 1940). Au fost luate măsuri dure pentru a împiedica „spiritul legionar” să prindă rădăcini în armată. La 5 decembrie 1940, Antonescu a emis un alt decret care impunea pedepse severe pentru „rebeliune” şi „insubordonare”, inclusiv moartea pentru instigatorii la astfel de acţiuni.

Relaţiile tensionate dintre Antonescu şi Horia Sima se îndreptau spre un conflict făţiş. La întâlnirea din 14 ianuarie 1941 cu Hitler, Antonescu i-a acuzat pe conducătorii Gărzii de Fier că aduseseră ţara în pragul dezastrului. EI a cerut conducerea deplină a statului. Având acordul lui Hitler, Antonescu a revenit în ţară hotărât să elimine Garda de Fier. A desfiinţat comisarii de românizare, l-a destituit pe ministrul de interne legionar, Constantin Petrovicescu, a înlocuit toţi prefecţii şi chestorii legionari. Reacţia Legiunii a fost violentă şi a îmbrăcat forma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, care însă a fost înăbuşită de armată.

Mijloacele folosite de legionari pentru controlul integral al ţării (6 septembrie 1940 - 23 ianuarie 1941)

Domeniul Măsuri
Economic • comisariatele de românizare • vânzări forţate • confiscări de bunuri
Armata şi poliţia • încercarea de infiltrare în armată • controlul asupra poliţiei • crearea poliţei legionare
Administraţia • controlul asupra prefecturilor şi primăriilor
Mass-media • cenzura • controlul presei
Politic • abuzuri • asasinate: Jilava - 26/27 noiembrie 1940 asasinarea a 64 deţinuţi politici, Snagov - Virgil Madgearu, Strejnic - Nicolae Iorga,

Un regim autoritar

Antonescu a încercat să formeze un guvern de uniune naţională, dar liderii PNŢ şi ai PNL au refuzat, ca şi în septembrie, colaborarea cu un regim autoritar. În aceste condiţii, la 27 ianuarie 1941, conducătorul statului a constituit un guvern format din 25 de militari şi 8 civili. Principala misiune a acestui cabinet era să asigure ordinea publică şi o administraţie eficientă.

Cu această echipă, Antonescu a pus bazele tipului propriu de autoritate. După reprimarea rebeliunii, militari activi au fost numiţi prefecţi în fruntea judeţelor. De asemenea, au fost desemnaţi noi primari în oraşe şi comune. Poliţia, jandarmeria şi armata au început reţinerea persoanelor implicate în rebeliune. Antonescu nu s-a sprijinit pe nici un fel de partid de masă sau pe o ideologie.

Existenţa acestui regim era justificată de nevoia de ordine şi securitate, pe care Antonescu le considera esenţiale pentru progresul oricărei societăţi. El însuşi şi-a definit cârmuirea „regim autoritar”. În calitate de conducător al statului român, Ion Antonescu a deţinut puterea legislativă şi executivă şi a controlat justiţia. El avea autoritatea de a iniţia toate legile şi de a le modifica pe cele în vigoare, de a numi şi concedia orice funcţionar al statului, inclusiv miniştrii, de a încheia tratate, a declara război şi a încheia pace. Avea puteri depline. S-a folosit însă de aceste puteri, în general, în limitele stabilite de legislaţia în vigoare până în 1940. S-au adăugat însă legile şi ordonanţele impuse de starea de război şi un ansamblu de măsuri rasiale, antisemite.

Principiile autoritare de guvernare s-au extins la toate nivelurile administraţiei şi ale economiei. Prefecţii erau stăpânii absoluţi ai guvernării locale. Ei erau numiţi de conducătorul statului şi răspundeau doar în faţa lui. Primarii oraşelor şi ai comunelor rurale nu erau aleşi, ci numiţi. Legislaţia adoptată în domeniul economic a subordonat economia intereselor statului.

Între 1941 şi 1944, economia românească a fost obligată să facă faţă presiunilor germane. Cererea Germaniei de creştere a producţiei de materii prime necesare efortului de război a întâmpinat rezistenţa lui Antonescu, care nu era dispus să facă concesii economice majore Reichului. Pătrunderea capitalului german în economie a fost limitată.

Raporturile lui Antonescu cu Palatul au reflectat dorinţa celui dintâi de a controla instituţia monarhică astfel încât rolul acesteia să nu mai devină preponderent în conducerea statului. În ceea ce priveşte partidele politice, în mod oficial, activitatea acestora era interzisă şi după rebeliunea legionară. Articolul 2 din Decretul Regal din 14 februarie 1941 statua: „până la o nouă guvernare, orice acţiune politică de orice natură este interzisă”.

În realitate, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal nu au încetat să funcţioneze, desfăşurându-şi activitatea la nivelul conducerilor centrale şi judeţene. Conducătorul statului şi şefii celor două partide au fost periodic în dialog. Deşi Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu criticau politica guvernului, în intervalul 1941-1944 Antonescu nu a adoptat măsuri împotriva lor.

Legislaţia adoptată în perioada ianuarie 1941 - august 1944

Legislaţie Măsuri
5 februarie 1941 - Decret-lege pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existenţa şi interesele statului • pedepse severe pentru tulburarea ordinii publice • era interzisă înfiinţarea oricărui tip de organizaţie fără acordul guvernului • erau interzise adunările publice
18 februarie 1941 - Decret-lege privind militarizarea instituţiilor şi a întreprinderilor de stat şi particulare • militarizarea economiei în funcţie de interesele statului
10 martie 1941 - Decretul-lege pentru mobilizarea agricolă • organizarea agriculturii în condiţii excepţionale regimul muncii în agricultură pedepsirea sabotajelor
10 aprilie 1941 - Decret-lege asupra regimului muncii • pedeapsa cu moartea pentru crimele de înaltă trădare şi spionaj
3 mai 1941 - Decret-lege pentru activarea producţiei, regimul preţurilor, reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic • „crima de sabotaj” este pedepsită cu muncă silnică
15 mai 1941 - Decret-lege privind regimul muncii • obligativitatea muncii pentru toţi locuitorii ţării  

„Problema evreiască”

Cea mai importantă problemă în domeniul minorităţilor cu care s-a confruntat regimul antonescian a fost „problema evreiască”. Apropierea României de Germania în vara anului 1940 a determinat agravarea situaţiei evreilor. După înfiinţarea statului naţional legionar, Antonescu şi Garda de Fier au trecut la românizarea economiei.

Măsurile luate împotriva evreilor înaintea atacului împotriva Uniunii Sovietice au fost în primul rând de natură economică. Au făcut excepţie actele de violenţă comise de legionari împotriva unor persoane particulare. Deportarea evreilor a început după recuperarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Un număr mare de evrei din aceste provincii, aproximativ 130.000, se refugiaseră deja în Uniunea Sovietică.

După unele estimări, în perioada 1941-1943, aproape 100.000 de evrei au fost deportaţi în Transnistria. Din cauza condiţiilor groaznice şi a atrocităţilor comise au murit mii de oameni. Guvernul antonescian a pus sistematic în aplicare o politică antisemită. Ea urmărea să-i izoleze cât mai mult pe evreii cetăţeni români din societatea, economia şi cultura ţării.

Dar regimul condus de Antonescu nu a participat la deportarea în masă a evreilor, pe care naziştii au organizat-o în cadrul „soluţiei finale” a lui Hitler. Deşi au fost supuşi unor repetate discriminări, confiscări, prestaţii, esenţial este faptul că, prin decizia lui Ion Antonescu, 292.149 de evrei au rămas în viaţă în România până în august 1944. „În nici o ţară dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti”, declara dr. Wilhelm Filderman în „Jurnalul de dimineaţă”, care apărea la Bucureşti în 1946.

Check Also

Regimul nobiliar în Moldova în primele decenii ale secolului al XVII-lea

În Moldova, instaurarea regimului nobiliar s-a realizat prin ridicarea la domnie a familiei Movileştilor, prima …

Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Puternica afirmare militară a românilor sub conducerea lui Mihai Viteazul şi situaţia politică generală a …

Instaurarea regimului austriac în Transilvania

Noua perioadă din istoria Transilvaniei se caracterizează printr-o stare de criză, care afectează atât economia …

Regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Proclamarea Republicii Populare Române nu a fost expresia unei voinţe populare, ci rezultatul unui dictat …

Regimul habsburgic în Transilvania şi regimul fanariot în Moldova şi Ţara Românească până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania Ocuparea Transilvaniei de austrieci În mijlocul rivalităţilor dintre marile puteri …