Reformele lui Constantin Mavrocordat şi urmările lor

În reforma sa Mavrocordat luă de la austrieci simplificarea situaţiei: se desfiinţară slujitorii şi multe alte bresle, care ajunseseră numai nişte vorbe goale, şi astfel se reduse numărul acestor apărători privilegiaţi ai ţării, cum încercase şi Brâncoveanu. Ruptele, având învoieli particulare cu vistieria, pierdură puterea lor de până acum. Astfel se crea o singură clasă de ţărani birnici şi de la dânşii vistieria cerea, ca fostul inspectorat austriac din Oltenia, o sumă hotărâtă, care se trecea pe bileţelul pecetluit cu roşu, cu cele patru termine de plată pe care le introdusese întâi tatăl reformatorului.

Noul cap de familie muntean avea, ce-i drept, de plătit anual ceva mai mult decât fostul birnic oltean: doi lei şi jumătate pentru un sfert de an, pe când holteiul plătea numai un leu şi jumătate, dar cap de familie, liude (= om), era pentru fisc numai acela care avea zece capete de vită, aşa încât în cele mai multe cazuri abia mai multe case ţărăneşti alcătuiau împreună o unitate fiscală. Dintre dijme dispărură văcăritul, pogonăritul etc., şi numai pentru oi şi vin se plătea o contribuţie moderată.

Mănăstirile pierdură milele lor de până acum, dar nici de aici înainte ele nu fură îndatorite la nici o dare către vistierie. Tot aşa rămaseră liberi de orice dare boierii şi cel puţin în parte, şi anume de dijme, şi mazilii, introduşi acum după exemplul moldovenesc, şi care aduceau servicii domnului în administraţie. În fiecare judeţ se aşezară ispravnici statornici, care îngrijeau de tot. Şi în sfârşit se uniră la un loc caseta domnului (Cămara) şi a ţării (Vistieria), care până acum măcar ca nume fuseseră despărţite.

Acest nou sistem a fost introdus şi în Moldova, unde Mavrocordat a fost făcut în 1741 pentru a doua oară domn. Întâlnim, nu-i vorbă, şi aici, chiar mai târziu, o îndoită şi întreită stoarcere a untului văcărit şi o întreită goştină, dar de la 1741 venitul vistieriei se compune din următoarele dări: la sferturile ţăranilor, la început numai patru, număr corespunzător înţelesului cuvântului, se asociază contribuţia mazililor şi a acelor negustori care aveau un privilegiu, un hrisov, şi de aceea se chemau hrisovoliţi; aceşti birnici sunt socotiţi ca ruptele Vistieriei, adică oameni care au căzut la învoială cu vistieria ţării; tot printre aceştia se socotesc şi ruptaşii Cămării, adică acei care încheiaseră şi ei o înţelegere cu Cămara particulară a domnului, introdusă din nou, şi caid pe baza acesteia căpătară o situaţie privilegiată. Dintre dijme se lua regulat numai desetina de pe porci şi prisăci, goştina, care corespunde oieritului muntean, şi vădrăritul.

Grigore Callimachi micşoră acest vădrărit şi desfiinţa celelalte biruri care împovărau greu de tot producţia vinului. Actul asupra acestei organizări arată ca venit al acestei noi sau mai curând înnoite contribuţii „generale” moldoveneşti 105 parale pentru fiecare gospodărie şi 55 pentru holtei la fiecare termin de plată, dar adausul pentru strângătorul de biruri, aşa numita răsură, nu se mai plăteşte. Tot acolo ne se mai arată că văcăritul, pogonăritul şi cuniţa, un bir care se plătea pentru boii vânduţi străinilor - în genere armenii poloni erau acei care făceau acest comerţ - sunt de acum desfiinţate. În cazul unui bun rezultat al capitaţiei, sau, mai bine zis, al birului pe gospodării, se punea în perspectivă chiar desfiinţarea desetinei şi a vădrăritului, cel puţin pentru mănăstiri şi mazili. Din rândul mazililor domnul îşi numea ispravnicii, cu o leafă hotărâtă. Şi aici clerul era scăpat de orice dare. Se introduseră curţi permanente de judecată, afară de Divanul domnesc, căruia îi erau subordonate, şi iarăşi funcţionarii fură luaţi din rândurile mazililor favorizaţi. Toate scutirile care se dădeau trebuiau trecute în condici ţinute cu îngrijire, pentru a pune capăt haosului de până acum în chestiile de judecată.

Cu aceasta însă reorganizarea principatelor româneşti nu era încă sfârşită. Boierilor, care acum, ca şi altădată, erau singurul factor politic în ţară, lor, care, printr-o pribegire în Ungaria, Polonia, ba, în ultimele timpuri, şi la vecinul tătar, puteau provoca o mazilire a stăpânului lor, acestor magnaţi ai ţării încă tot ambiţioşi, foarte şireţi şi care se sprijineau de obicei unul pe altul, al căror sânge rămăsese mult mai curat de amestec străin decât în Ţara Românească, acestora Mavrocordaţii, tată şi fiu, le apărură adesea într-o lumină nefavorabilă. Nicolae, care ca moralist voia să se ia la întrecere cu Cicero în ale sale De officiis pe greceşte, displăcu mândrei aristocraţii încă de la prima sa intrare în domnie-n Moldova, din pricina dreptăţii stricte pe care o exercita mai ales faţă de ţărani, restituindu-li banii smulşi nelegal. Acelaşi tânăr grec procedă cu o asprime neobişnuită faţă de doi dintre cei mai cu vază stâlpi ai ţării, un Sturdza şi un Catargiu, iar în Ţara Românească, pe când armele zăngăneau acum la graniţă, puse să decapiteze pe câţiva boieri din cele m bune familii din principat, fiindcă trădaseră în favoarea imperialilor.

El le păru mândru, fiindcă avea o fire închisă şi nu era înclinat la nici o relaţie intimă cu membrii Curţii sau Sfatului său. Aplecarea către mojici, către ţăranii despreţuiţi a fost criticată şi la Constantin, şi în timpul primei sale domnii în Moldova, el prescrisese, ca mulţi alţii de altfel, desetina ţărănească, adică o desetină generală, din suma obişnuită pentru ţărani, şi aceasta provocă mereu manifestări de indignare din partea cronicarilor, care şi ei erau boieri. Acum Constantin Mavrocordat voia ca în ambele principate, unde el aştepta să mai domnească de câteva ori pe rând, să decreteze libertatea ţăranilor, să stabilească prin lege viitoarele relaţii ale celor fără pământ cu proprietarii şi, în felul acesta, afară de marea binefacere pentru poporul încredinţat lui, să aducă totodată şi o creştere a veniturilor sale, care în timpul nelegalei şerbii a ţăranului se adunau numai cu greu.

Pentru a linişti într-o oarecare măsură pe boieri, el le dădu o despăgubire, care atârna însă de raporturile fiecăruia cu domnul care cârmuia în acea vreme: scutelnicii. Încă sub Nicolae Mavrocordat văduvele sărace ale unor boieri meritoşi dispuneau de argaţi în scuteală, de ţărani care le făceau serviciu şi în schimb erau scutiţi de orice dare pe cap. Biserica catolică din Iaşi primise încă în anul 1700 un privilegiu, pe baza căruia însuşi preotul, personalul său bisericesc şi două slugi erau scutiţi de orice obligaţie către vistierie. Obiceiul era cu mult mai vechi, şi încă pe la începutul veacului al XVII-lea Radu Şerban făgădui „preoţilor saşi” din Câmpulung că doi din oamenii lor vor fi scutiţi de orice bir, cum hotărâseră de altfel şi domnii mai vechi.

Printre măsurile lui Constantin Mavrocordat în a doua domnie moldovenească era şi aceasta, că orice boier şi văduvă de boier trebuia să aibă un număr de scutelnici, fiecare după rang. Pentru marii boieri se socoteau aceste slugi şi aceşti muncitori scutiţi de bir până la şaizeci. De acum înainte aflăm pe fiecare listă de biserici, după suma sfertului, însemnarea persoanelor care sunt scutelnici. Dar de mai mare însemnătate era scutirea completă de orice „bir al vistieriei” a boierilor, de la cei mai mari până la cei mai mici, până jos la acei de treapta a treia, şi a mazililor, care trăiau ca ţărani. Privilegiul moldovenesc, care defineşte lămurit starea mazililor, se păstrează încă, şi unul asemănător trebuie fără îndoială să se fi dat şi dor munteni, pentru a obţinea şi de la dânşii cedarea dorită a drepturilor lor asupra populaţiei de la ţară.

Acum încercă domnul marea operă a dezrobirii. Îl precedase, ce-i drept, Mihai Racoviţă, prin aceea că în a doua sa domnie în Moldova favoriza pe ţărani, pe care-i chemă la dânsul şi-i puse să jure că nu-s şerbi, ci mici proprietari cu drept de moştenire sau oameni din raiaua turcească. Încă în anul 1742 Constantin porunci ca boierii şi mănăstirile, chiar când ar putea cere de la ţăranii aşezaţi din vechi orice fel de muncă, să nu poată cere de la „străinii” care-şi vor căuta, în cea mai mare parte ca fugari, un loc de sălăşluire şi de muncă, nimic decât dijmele obişnuite şi un ajutor de 12 zile pe an. În anul următor se vede dintr-un proces posibilitatea ca unii ţărani să se răscumpere. Mai departe, într-un aşezământ obştesc, se confirmă de către Ioan Vodă, fratele lui Constantin, privilegiul pentru ţăranii liberi aşezaţi pe pământ străin, în 1746 soarta duse pe Vodă Constantin îndărăt în Ţara Românească, şi aici, în martie, el dispune ca rumânul fugar, care s-ar întoarce din locul străin unde stă ascuns, să fie socotit ca ţăran liber.

Totodată se ia prin acest însemnat act o altă măsură, care seamănă cu cea din 1742 din Moldova, şi pentru astfel de întoarceri se porunceşte numai plata de cinci taleri în patru sferturi, darea dijmei către proprietari şi apoi numai şase zile de clacă. În august al aceluiaşi an fură iarăşi chemaţi la Curtea domnească toţi boierii mari şi membrii clerului superior. Li se propune să se învoiască din milă creştinească la dezrobirea „fraţilor lor robiţi printr-un rău obicei”: orice ţăran care poate plăti zece taleri are dreptul să-şi răscumpere cu ei libertatea capului de la cel mai îndărătnic proprietar de suflete. Printr-un alt hrisov, pierdut, dar al cărui cuprins poate fi dedus din alte documente, se hotărî apoi că nu numai pământeanul întors, ci orişice muncitor de câmp fără pământ datorează anual proprietarului său, boierului, numai dijmele de diferite mărimi şi şase zile de lucru - nu douăsprezece sau douăzeci şi patru, ca pe timpul lui Nicolae Vodă -, dar că trebuie să se respecte în schimb şi toate drepturile păstrate ale proprietarului: el nu poate vinde vin, nu poate construi moară, n-are drept de vânătoare şi pescuit etc.

Ca domn al Moldovei, Constantin aduce în sfârşit şi acolo măsurile introduse în celălalt principat. El adună pe boieri şi-i întreabă de drepturile pe care le au prin hrisoave asupra vecinilor, priviţi aproape ca sclavi. Rezultă de aici că în Moldova nu exista nici un drept pentru astfel de stări de lucruri, că nu se iscălise niciodată vreun contract de vânzare, că numai o lungă uzurpare făcu să cadă aşa de jos ţăranii. Se stabili cel puţin - mai mult nu se putea aştepta de la egoismul unei clase răsfăţate - că vecinul nu este un sclav ce se poate asemăna cu nenorocitul şi totuşi veselul ţigan, că e numai un ţăran „care n-are pământ propriu, moştenit, şi ruşi poate părăsi brazda”, aşa că nu poate fi vândut ca individ şi nici nu poate fi trecut în contractele de familie ca o parte din avere. Într-o clauză a acestei remarcabile hotărâri apare şi însemnata mărturisire că obişnuita clacă, pe care ţăranul trebuie să o dea pe lângă dijmă, nu se urcă la mai mult de douăzeci şi patru de zile pe an - un număr mare în raport cu Ţara Românească. Această datorie de muncă putea însă fi plătită şi în bani.

Nu se poate spune că întocmirile lui Mavrocordat ar fi rămas fără urmări. Mai ales în Ţara Românească ele aduseră mult bine şi, cu toate că termenul de rumân nu dispare de tot îndată, se întâlneşte totuşi ca o mare raritate, pe când vorba de ţăran capătă din ce în ce mai multă trecere. Dar, odată cu numele, şi clasa aceasta încercase o prefacere. „Testamentul” lui Constantin Vodă serveşte printre domnii următori ca regulă de purtare la împăciuirea neînţelegerilor întâmplătoare asupra împrejurărilor din ţară, şi raportorul ruşilor din anul 1772 dă asupra stării ţăranilor din Muntenia ştiri care se potrivesc cu întocmirile lui Constantin, în adevăr, boierii de aici cereau la începutul unei ere nouă, în anul 1775, creşterea timpului de muncă al foştilor lor supuşi la 24 de zile, care ar fi fost cantitatea de muncă în timpurile bune, regulate, dar încă la sfârşitul veacului al XVIII-lea, scria în „punctele” vistieriei, în condicele ei de legi că, afară de contractele particulare încheiate de bună voie, ţăranul n-are de făcut „în şir” decât douăsprezece zile de muncă în diferitele anotimpuri, sau să poată plăti în schimb ci te un zlot de fiecare casă, că ziua de muncă nu poate să se ridice la mai mult de două sau trei ceasuri, că proprietarul n-are să-şi aleagă dijma, iar din grădinile de zarzavat să nu poată ridica nimic. Aceste hotărâri reflectau măsurile lui Mavrocordat.

În Moldova, mulţi domni de mai târziu hotărâră din nou „punctele” care regulau poziţia ţăranilor: astfel făcură Constantin Racoviţă şi Grigore Alexandru Ghica. Aici se rămase tot la cele douăsprezece zile de muncă pe an, şi aproape tot în aceleaşi condiţii ca şi în Muntenia, ceea ce ne face să conchidem la aceeaşi origine. Şi aici boierii egoişti încercară, în 1775, să obţină ceva mai mult. Ei pretindeau că vecinii ar fi fost cuprinşi în daniile primitive ale vechilor domni şi declarau că ţăranul n-a fost prin nimic altceva deosebit de ţigan decât prin oprirea vinderii sale personale şi încercau chiar să amestece la un loc cu foştii vecini şi pe lăturaşi. Ei mergeau până la afirmaţia că, după reformă, ca şi înainte, ţăranul trebuie să se îngrijească de „toate” trebuinţele stăpânului său, „ca şi ceilalţi locuitori care nu erau vecini”, şi cereau voie de la bunul şi părintescul Grigore Ghica, binefăcătorul lor, ca din zece zile ale ţăranului să reclame una pentru ei.