Reformele înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Crearea statului naţional, prin îngemănarea forţelor poporului român din Moldova şi Ţara Românească, a deschis calea unor profunde prefaceri în viaţa socială, economică, politică şi culturală. În anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) s-au pus bazele României moderne, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a societăţii din deceniile de mijloc ale secolului al XIX-lea. Transformările înnoitoare se înscriau pe linia cerinţelor revoluţionare de la 1848 şi a programului unionist.

Principatele Unite în anii 1859-1862. Consolidarea Unirii

Imediat după 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii lui Cuza a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi desăvârşirea unităţii politice şi administrative a tânărului stat naţional. În martie 1859, reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor. Turcia şi Austria şi-au dat acordul abia în septembrie acelaşi an, după tratative îndelungate şi după ce ultima suferise înfrângeri în războiul cu Franţa şi Sardinia, în nordul Italiei.

Timp de peste doi ani, consolidarea Unirii a constituit problema dominantă în politica generală a noului stat naţional. Sistemul de administraţie impus prin Convenţia de la Paris - cu guverne şi adunări legiuitoare separate la Iaşi şi la Bucureşti - implica greutăţi deosebit de mari. După tratative anevoioase, în noiembrie 1861, Turcia a recunoscut unirea completă, cu acordul puterilor garante, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza. Prin proclamaţia din 11 decembrie 1861, se aduce la cunoştinţă populaţiei din ambele principate noul succes al statului român.

Situaţia politică internă din primii ani ai domniei lui Cuza se caracterizează printr-o puternică instabilitate a guvernelor; în trei ani s-au schimbat 20 de formaţii ministeriale şi au avut loc alegeri pentru cinci adunări legiuitoare. Explicaţia acestei instabilităţi constă, în primul rând, în faptul că prevederile electorale, deosebit de restrictive, ale convenţiei din 1858, dădeau de fiecare dată la alegeri puterea unor adunări cu majoritate reacţionară. Acestea se împotriveau de obicei reformelor cu caracter democratic şi recurgeau la votul de blam, obligându-le astfel să-şi prezinte demisia domnitorului. Rezolvarea acestui impas politic o putea da numai o reformă a sistemului electoral, ceea ce se va realiza în 1864.

Guvernele formate în cele două Principate în anii 1859-1861, aveau în general o orientare politică moderată, exprimând atât interesele burgheziei cât şi cele ale moşierimii. Grupările politice ale claselor dominante îşi disputau puterea politică în noul stat, dar se contura tot mai mult coaliţia de mai târziu. Între cele două clase exploatatoare existau însă deosebiri esenţiale în ceea ce privea rezolvarea problemei agrare. În timp ce grupările burgheze se pronunţau pentru împroprietărirea ţăranilor eliberaţi de clacă, moşierimea conservatoare urmărea să-şi păstreze în întregime proprietăţile şi poziţii dominante în conducerea statului. Ca atare, burghezia, în ansamblul ei, va sprijini politica reformelor din timpul domniei lui Cuza şi va fi în opoziţie cu reacţiunea boierească.

Coordonate de Cuza, guvernele celor două Principate vor acţiona în mod unitar pentru consolidarea Unirii, pentru aplicarea programului de reforme şi crearea instituţiilor statale burgheze. Astfel, în timpul guvernelor înaintate conduse de Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Golescu s-au unificat sistemul vamal şi administraţia telegrafului, s-a interzis bătaia la sate şi au luat fiinţă judecătoriile săteşti, s-a înfiinţat Universitatea din Iaşi etc.

Alexandru Ioan Cuza şi cei mai apropiaţi colaboratori ai săi au dat o atenţie deosebită unificării militare. Un prim pas important în acest sens l-a constituit concentrarea unităţilor într-o tabără militară unică la Floreşti (lângă Ploieşti), în primăvara şi vara anului 1859. Acţiunea aceasta se impunea cu atât mai mult în condiţiile în care Turcia şi Austria nu recunoscuseră încă dubla alegere a lui Cuza, iar Franţa era angajată în război cu Austria. Armata unificată avea datoria supremă să apere autonomia ţării împotriva unei eventuale intervenţii străine şi să fie oricând pregătită pentru obţinerea independenţei naţionale.

În domeniul politicii externe se înregistrau succese importante. După 24 ianuarie 1859 s-a produs de fapt o adevărată cotitură în relaţiile cu Turcia; deşi în stare de dependenţă faţă de Imperiul otoman, Principatele Unite duceau tot mai mult o politică externă proprie. Anul 1860 marchează înfiinţarea primei agenţii diplomatice române (la Paris) şi încheierea convenţiei telegrafice directe cu Rusia, cea dintâi convenţie internaţională a Principatelor.

În anii domniei lui Cuza au existat strânse legături cu emigraţiile revoluţionare maghiară şi polonă şi cu mişcarea de eliberare din Peninsula Balcanică. Politica externă a Principatelor Unite urmărea în perspectivă realizarea deplinei unităţi naţionale a poporului român şi dobândirea independenţei de stat. Procesul istoric care va avea ca rezultat împlinirea marilor deziderate se încadra în lupta generală a popoarelor pentru independenţă şi unitate naţională.

România în anii 1862-1864. Lovitura de stat de la 2 mai 1864. Înfăptuirea reformei electorale

La începutul anului 1862 era în plină desfăşurare procesul desăvârşirii unirii politice şi administrative. După proclamaţia lui Cuza din 11 decembrie 1861, ambele Adunări de deputaţi şi-au încheiat lucrările pentru a se întruni la 24 ianuarie 1862 într-o Adunare Naţională la Bucureşti, care devine capitala ţării. Cele două guverne au demisionat pentru a se alcătui un guvern unic. Primul guvern al României cum încep să se numească Principatele Unite în interior, era format din reprezentanţi ai grupărilor conservatoare, în frunte cu Barbu Catargiu, adversar al împroprietăririi ţăranilor.

Componenţa reacţionară a guvernului a creat numeroase nemulţumiri. Grupuri mari de ţărani din judeţele Ilfov şi Prahova, în frunte cu Mircea Mălăieru şi alte căpetenii, se îndreptau în ianuarie 1862 spre Bucureşti, pentru ca „să scape de boierii care îi stăpânesc”. Guvernul a recurs la ajutorul armatei pentru a împrăştia pe ţărani. Mulţi dintre ei au fost arestaţi.

 Clasele dominante, inclusiv boierimea conservatoare, îşi dădeau seama că orice amânare a rezolvării problemei agrare putea atrage pentru ele grave consecinţe. Din aceste motive şi mai ales pentru a preveni o reformă mai radicală, guvernul conservator a depus un proiect de lege rurală care emancipa pe ţărani de servituţile feudale, dar îi deposeda de pământul ce-l aveau în folosinţă. Cu toate că acest proiect a fost votat de majoritatea reacţionară a Adunării, Cuza a refuzat să-l sancţioneze.

Ostilitatea boierimii conservatoare faţă de planurile domnitorului de a realiza reforma agrară prin împroprietărire şi divergenţele ivite între domn şi gruparea liberal-radicală condusă de I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti au dus la sfârşitul anului 1862 şi la începutul anului 1863 la alcătuirea unei înţelegeri politice, numită de contemporani „monstruoasa coaliţie”, în componenţa acesteia au intrat conservatori şi liberali, inclusiv liberali radicali, şi ea a făcut o opoziţie înverşunată domnitorului, uneltind înlăturarea sa şi aducerea unui prinţ străin pe tronul României. Înfăptuirea unui şir de reforme de către guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a contribuit la crearea temporară a unor fisuri în sânul coaliţiei, care însă au fost curând înlăturate.

Un prim act de mare importanţă socială şi naţională, înfăptuit de acest guvern, format în octombrie 1863, a fost secularizarea averilor mănăstireşti (1863), cerinţă mai veche a programelor revoluţiei din 1848 şi a Adunărilor ad-hoc. Este de menţionat că moşiile secularizate reprezentau peste un sfert din suprafaţa întregii ţări de atunci. Odată cu aplicarea legii rurale, 551 976 ha vor intra în proprietatea foştilor clăcaşi.

În aprilie 1864, guvernul Kogălniceanu a depus pe biroul Adunării proiectul de lege rurală, care prevedea şi împroprietărirea ţăranilor. Majoritatea reacţionară l-a respins însă, dând vot de blam guvernului. Alexandru Ioan Cuza, hotărât să dea ţării cele două legi fundamentale - legea electorală şi legea agrară -, a recurs la lovitura de stat din 2 mai 1864.

Cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, cel mai apropiat sfetnic al său, a dizolvat Adunarea şi a supus ratificării poporului, prin plebiscit, un „act dezvoltător” al Convenţiei, numit statut, acceptat ulterior şi de puterile garante. Întrucât censul era mult scăzut faţă de cel prevăzut prin convenţie, majoritatea zdrobitoare a cetăţenilor bărbaţi obţineau dreptul la vot. Alegătorii erau împărţiţi în două categorii, în funcţie de cuantumul impozitului.

Alegătorii primari, cei cu un impozit mic, îndeosebi ţăranii şi unele pături orăşeneşti, votau prin delegaţi (1 la 100). Erau privaţi de dreptul de vot proletarii oraşelor şi săracii satelor. Totuşi, noua lege electorală reprezenta un mare progres faţă de trecut, când cinci mii de alegători dispuneau de viaţa politică a ţării. Puterea politică era încredinţată de fapt burgheziei mari şi mijlocii, precum şi boierimii. Ţărănimea şi mica burghezie de la oraşe erau într-o mare inferioritate electorală faţă de clasele dominante. Atribuţiile esenţiale ale Camerei treceau asupra domnului şi a noilor instituţii centrale de stat create: Consiliul de Stat şi Senatul.

Legea rurală din 1864. Emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor

Pe temeiul noii Constituţii, la 14 august 1864 a fost decretată de către domnitor legea agrară. Se proclama desfiinţare „de-a pururi” a clăcii, ţăranii devenind proprietari liberi pe „locurile supuse stăpânirii lor prin lege şi pe braţele de muncă”. Aşadar, sarcinile feudale erau desfiinţate din punct de vedere legal, iar ţăranii clăcaşi împroprietăriţi. Cuza îi îndruma pe aceştia să-şi îngrijească vetrele satelor, care deveneau „comune neatârnate”, să statornicească pretutindeni şcoli, unde copiii „să dobândească cunoştinţele trebuitoare, pentru a fi buni plugari şi buni cetăţeni”.

Locuitorii clăcaşi erau împărţiţi în mai multe categorii, în funcţie de numărul vitelor ce le posedau şi de regiunea unde locuiau. Legea stabilea următoarele loturi pentru ţăranii din Muntenia: 11 pogoane celor cu patru boi şi o vacă (fruntaşi), 7 pogoane şi 19 prăjini celor cu doi boi şi o vacă (mijlocaşi), 4 pogoane şi 16 prăjini celor cu o vacă sau care erau lipsiţi de vite (pălmaşi sau toporaşi); aceleaşi categorii de ţărani primeau în Moldova (inclusiv sudul Basarabiei) suprafeţe ceva mai mari de pământ. După lege, ţăranii aveau dreptul la 2/3 din suprafaţa unei moşii, fără să se socotească pădurile. Despăgubirile băneşti ce urmau să fie plătite timp de 15 ani erau considerate ca o răscumpărare a clăcii şi a celorlalte obligaţii; în realitate, sumele pretinse erau foarte mari, preţul unui pogon ridicându-se la 165 lei (5 galbeni).

Despăgubirile au împovărat ani de zile viaţa ţăranilor. Prin aplicarea legii rurale din 1864, au beneficiat de împroprietărire 467.080 capi de familie, dintre care 72.751 la categoria fruntaşi, 200.132 ca mijlocaşi, 133.546 ca pălmaşi, iar 60.651 numai cu locuri de casă şi grădină. În total, împroprietăriţii au primit 1.654.969 ha din moşiile particulare şi din cele ale statului. Mai târziu (în anii 1878-1879), pe baza aceleiaşi legi, se vor împroprietări încă 48.342 de familii tinere (însurăţei).

Încă de la decretarea ei, legea rurală din 1864 a avut un mare ecou la sate. Ţărănimea trimitea scrisori de mulţumire şi recunoştinţă domnitorului Cuza şi guvernului pentru că „înalţă un popor împilat de suferinţă”, în acelaşi timp, moşierii şi arendaşii se împotriveau reformei agrare, folosind diferite mijloace pentru a o sabota. Cu sprijinul făţiş al unor autorităţi, mulţi moşieri au dat sătenilor terenurile cele mai puţin roditoare situate adesea la distanţe mari de vatra satului; în unele locuri, lucrările de împroprietărire au fost tergiversate mai mulţi ani.

Abuzurile şi nedreptăţile moşierilor şi ale unor slujitori ai statului au determinat numeroase contestaţii şi procese. Prin diferite fraude, un număr mare de clăcaşi au fost excluşi de pe tabelele de împroprietărire sau au fost trecuţi dintr-o categorie superioară spre una inferioară, repartizându-li-se în multe cazuri loturi mai mici decât aveau dreptul. Măsurile luate de Mihail Kogălniceanu, cu asentimentul domnitorului, vor opri sau vor atenua numai în parte abuzurile moşiereşti.

Abuzurile se vor amplifica în timpul guvernelor care au urmat lui Mihail Kogălniceanu. De aceea, în aprilie 1865, când aplicarea legii trebuia să fie încheiată, aproape 50% dintre ţărani nu intraseră încă în stăpânirea loturilor de pământ. Cu toate scăderile şi limitele ei, reforma agrară din 1864 reprezintă unul din evenimentele cele mai importante ale istoriei moderne a României. Impusă de dezvoltarea societăţii, această cerinţă a programului burghezo-democratic avea rostul de a înlătura regimul servituţilor feudale ce durase de veacuri şi de a crea o nouă structură social-economică statului român modern.

După reforma agrară din 1864, proprietatea feudală asupra pământului s-a transformat în proprietate de tip burghez, modul de producţie capitalist devenind dominant şi în agricultură. Prima reformă agrară din istoria României a avut ca urmări principale sporirea producţiei agricole, o accentuare a evoluţiei capitaliste la sate şi o creştere a conştiinţei ţărănimii. O parte a acumulărilor de capital rezultate din răscumpărarea pământului şi-au găsit întrebuinţarea în investiţii (comerţ, industrie, bancă); o altă parte a fost însă irosită de moşierime prin cheltuieli neproductive în ţară sau în străinătate.

Reforma agrară din 1864 n-a lichidat complet regimul feudal în agricultură şi n-a desfiinţat marea proprietate. Eliberaţi prin lege de dependenţa personală, dar neavând suficient pământ, majoritatea ţăranilor au ajuns din nou sub dominaţia moşierilor şi arendaşilor, fiind obligaţi să lucreze pe pământurile acestora, în condiţiile menţinerii unor importante vestigii ale relaţiilor feudale (dijmă, clacă etc.).

Perspectivele luptei de eliberare a ţărănimii şi rezolvarea deplină a problemei agrare devin astfel tot mai legate de mişcarea muncitorească, care manifestă încă de la început un viu interes pentru problemele social-economice ale satului. Chestiunea agrară - ca şi problema desăvârşirii unităţii naţionale - se va menţine în centrul vieţii social-politice a României. Ea îşi va găsi soluţionarea până la capăt în anii revoluţiei populare şi în procesul construirii orânduirii noi, socialiste.

Alte reforme înfăptuite în anii 1864-1865. Sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

În anii domniei lui Cuza au mai fost înfăptuite o serie de alte reforme politico-administrative şi culturale, reclamate de progresul societăţii româneşti şi de tânărul stat modern. O realizare de seamă a constituit-o organizarea învăţământului. Prin legea Instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864, care a stat la baza învăţământului românesc timp de peste trei decenii, s-au stabilit trei grade de învăţământ, şi anume: primar, secundar şi superior. Legea proclama că „instrucţiunea primară este obligatorie şi gratuită”. Au trebuit însă multe decenii până ce învăţământul elementar obligatoriu şi gratuit să devină cu adevărat o realitate. Numărul „gimnaziilor”, adică al şcolilor secundare, şi al şcolilor normale (de învăţători) a sporit simţitor.

În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi, un judeţ. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar. În fruntea administraţiei judeţului era un prefect, al plăşii un subprefect (mai târziu pretor), iar al comunei un primar.

Una dintre cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea Justiţiei. Au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs. Codurile penal, civil şi comercial au intrat în vigoare din anul 1865. În acelaşi an a fost înlăturat regimul jurisdicţiei consulare; cetăţenii străini au intrat astfel sub jurisdicţia legilor româneşti, ceea ce a dus la întărirea autonomiei interne a statului.

O grijă deosebită a manifestat Al. Ioan Cuza pentru crearea armatei naţionale. În anii 1860-1864 a sporit numărul unităţilor militare şi s-a înmânat acestora drapelul tricolor, a fost reorganizat învăţământul militar şi s-a înfiinţat Arsenalul armatei. Reformele din timpul domniei lui Al. I. Cuza au dus la crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale cu caracter burghez, la modernizarea statului român, ale cărui temelii le-a pus Unirea Principatelor; ele au contribuit la progresul general social-economic şi politic al ţării. Statul naţional român era constituit ca stat burghez, atât prin baza cât şi prin instituţiile sale. Problema fundamentală pentru poporul român devenea acum cucerirea independenţei şi a suveranităţii naţionale.

Un rol de seamă în făurirea statului român modern l-au avut domnitorul Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, primul lui sfetnic şi cel mai apropiat colaborator, şi alţi bărbaţi de stat remarcabili. Prin reformele înfăptuite şi mai ales prin împroprietărirea de la 1864, Cuza şi Kogălniceanu s-au identificat cu interesele ţării şi, în multe privinţe, cu aspiraţiile poporului.

Ei au urmărit îndeplinirea programului revoluţiei de la 1848 şi au contribuit în mod esenţial la îndeplinirea unor puncte principale ale acestui program. Politica lui Al. I. Cuza a dus la înăsprirea relaţiilor cu „coaliţia monstruoasă”. Adversarii domnitorului speculau nemulţumirile provocate de starea rea a finanţelor şi unele greşeli săvârşite mai ales în ultima parte a domniei: înlocuirea guvernului Mihail Kogălniceanu în ianuarie 1865, exprimarea ideii de renunţare la tron etc.

O încercare nereuşită de a-l înlătura pe Cuza a avut loc în august 1865, când acesta era plecat în Germania la Ems, pentru a-şi îngriji sănătatea. După aceea, conservatorii şi liberalii coalizaţi izbutesc să atragă de partea lor ofiţeri superiori cu funcţii importante de comandă la unităţile militare din capitală: coloneii D. Kretzulescu şi N. Haralambie, maiorul D. Lecca. În noaptea de 10/11 februarie 1866, Al. I. Cuza a fost detronat şi expulzat din ţară. El a rămas în străinătate până la sfârşitul vieţii sale.

La 15 mai 1873 a murit, departe de ţară (Heidelberg, Germania), unul din cei mai mari fii ai ei, cel care contribuise atât de mult la înălţarea şi întărirea patriei, la ridicarea şi luminarea poporului român. A fost adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa. În timpul celui de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost aşezate în biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi. În locul lui Cuza, monstruoasa coaliţie a instituit o locotenenţă domnească formată din trei membri: Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul N. Haralambie. Se pregătea instaurarea unui regim politic în frunte cu un prinţ de origine străină.