Reforma electorală din 1832 din Anglia

Regele George al IV‑lea muri în iunie 1830; primul gentilom al Europei nu lăsă regrete în sufletul poporului său. Ducele, care organiza funeraliile, găsi la gâtul suveranului un medalion cu portretul în miniatură al doamnei Fitzherbert şi luă măsuri ca regele să fie înmormântat împreună cu portretul. George al IV‑lea fu înlocuit de fratele său, ducele de Clarence, care domni sub numele de Wilhelm al IV‑lea. Era un bătrân destul de popular, destul de ridicol, care făcuse o vreme îndelungată serviciu la marină, achitându‑se în mod destul de onorabil. Anul 1830 fu pentru Europa un an revoluţionar.

În Franţa, după faimoasele zile din iulie, Ludovic‑Filip, regele francezilor, îl înlocui pe Carol al X‑lea, regele Franţei. Pentru a protesta împotriva unirii cu Olanda, care‑i fusese impusă prin tratatele din 1815, Belgia se răsculă. Ea ar fi dorit sau unirea totală cu Franţa sau, cel puţin, un rege francez: pe ducele de Nemours. Dar Anglia era decisă să nu mai lase niciodată să se instaleze iar în Flandra o mare putere europeană. Pentru a evita războiul, Ludovic‑Filip acceptă ca noul regat să fie atribuit de marile puteri lui Leopold de Coburg (ginerele lui George al IV‑lea, apoi al lui Ludovic‑Filip), care fu un rege înţelept şi activ (1831).

Începând din 1830, agitaţia revoluţionară se răspândi în Spania, Italia şi chiar în Anglia, unde izbucni în comitatele de sud o nouă răscoală a ţăranilor. Muncitorii agricoli pretindeau un salariu de minimum 14 şilingi, ceea ce era îndreptăţit, dar îl cereau constituiţi în cete, ceea ce îi făcea justiţiabili conform legii asupra răscoalelor (Riot Act). Cetele distrugeau batozele, jefuiau de câteva livre pe unii sau alţii dintre proprietarii pe care‑i urau, cereau pastorilor să renunţe la o parte din dijma lor, demolau faimoasele workhouses, dar nu făceau nimănui nici un rău. După ce‑au fost învinşi, 3 au fost executaţi şi 400 deportaţi; dintre aceştia din urmă, mulţi au murit de desperare. Represaliile au fost mult mai nemiloase decât insurecţia; dar aceasta dovedea slăbiciunea reală a guvernării oligarhice. Era clar chiar şi pentru spiritele cele mai moderate că o reformă electorală devenise inevitabilă.

Guvernul Wellington‑Peel fiind răsturnat, unul dintre vechii şefi whig, lordul Grey, acceptă să‑şi părăsească refugiul de la ţară, unde îşi creştea cei 15 copii ai săi, şi alcătui un guvern de coaliţie, format din whigi şi prieteni ai lui Canning. Guvernul acesta făcu alegeri. Whigii, fideli tradiţiei lor de familie, hotărâră să se alieze cu radicalii reformişti şi cu burghezii neconformişti, ceea ce le dădea caracterul unui partid popular. Când un valet din Holland House deschise o uşă şi anunţă: „Mr. Macaulay”, secolul ai XIX‑lea, spune Chesterton, făcu o cotitură decisivă.

În tabăra opusă, ducele, nemulţumindu‑i prin moderaţia sa pe adevăraţii tory, nu fu susţinut cu toată vigoarea de partidul său. Era iubit pentru defectele sale; dar i se judecau cu asprime virtuţile. Cu toate „târgurile putrede”, tory pierdură majoritatea. În comitate, unde alegerile erau mai libere, 60 de deputaţi din 82 erau whigi. De 50 de ani tory guvernau ţara. A fost un mare eveniment politic şi monden constituirea unei noi echipe şi creşterea influenţei exercitate de Devonshire şi Holland House. Whigii mai puţin clarvăzători crezură că s‑a întors vremea fericită a secolului al XVIII‑lea şi a „guvernării veneţiene”.

În prima lor formaţie ministerială, din 14 miniştri, 10 erau pairi, şi numai 4 commoners. Dacă marii whigi se hotărâseră să se ralieze revoluţiei, păreau cel puţin decişi să facă această revoluţie în familie. Dar clasele mijlocii, aşa cum a remarcat Trevelyan, „doreau o reformă atât pentru a calma spiritul revoluţionar, cât şi pentru a apăra propriile lor drepturi împotriva unei aristocraţii în care nu mai aveau încredere”. Numai revoluţia franceză, războaiele napoleoniene şi consecinţele lor au întârziat această reformă cu o generaţie.

Lordul Grey făcu cunoscut de îndată că primul obiectiv al administraţiei sale va fi reforma electorală. Că era indispensabilă părea evident, dar era sigur că proiectul se va lovi de o violentă opoziţie. Posesorii „târgurilor putrede”, ameninţaţi să‑şi piardă locurile în parlament, erau hotărâţi să se apere şi ştiau că vor fi susţinuţi de Camera Lorzilor. În schimb erau în favoarea reformei burghezii din marile oraşe: negustorii, bancherii, rentierii, care socoteau absurdă şi umilitoare privarea lor de dreptul de vot atunci când, în anumite târguri rurale, orice proprietar al unei căsuţe era cetăţean şi când, în altele, votau până şi pietrele.

Mişcarea pentru reformă fu, începând din 1830 şi până în 1832, o mişcare a claselor mijlocii, care doreau să obţină victoria prin metode legale. Un prim proiect, prezentat de lordul John Russell, fu votat în Camera Comunelor cu o majoritate de abia un vot. Nu era destul pentru a impune lorzilor o măsură atât de importantă. Lordul Grey, cu acordul regelui, hotărî să dizolve Camera şi să facă noi alegeri.

Reveni cu o majoritate whig de 136 de voturi. Ţara crezu că reforma era sigură şi se bucură. În toate clasele populaţiei se aşteptau minuni de la legea electorala. Burghezii sperau să dea în felul acesta nişte satisfacţii platonice maselor populare a căror agitaţie violentă din ultimii 15 ani îi înspăimânta. Asupra amplorii reformei muncitorii şi manufacturierii nu ar fi căzut, desigur, de acord; asupra necesităţii ei toată lumea se înţelegea uşor. E greu să strângi oameni în vederea unei acţiuni constructive, e destui de lesne să‑i coalizezi împotriva unei minorităţi.

Proprietarii „târgurilor putrede” (70 de familii) jucară la începutul secolului al XIX‑lea, rolul care la începutul secolului al XX‑lea avea să fie atribuit marilor industriaşi şi bancherilor internaţionali. „Toate tinerele fete - scria Sidney Smith - ştiu că, îndată ce se va vota legea, îşi vor găsi un bărbat. Elevii cred că se vor aboli versurile latine şi că prăjiturelele se vor ieftini. Caporalul şi sergentul sunt siguri că li se va dubla solda. Poeţii slabi se aşteaptă să li se citească versurile... şi proştii de ei vor fi dezamăgiţi, aşa cum sunt, de altminterea, totdeauna”.

Tory se gândiseră că whigii, oameni din clasa lor, vor prezenta nişte proiecte de reformă inofensive. Fură uluiţi şi indignaţi când luară cunoştinţă de textul lordului John Russell. În mod deliberat, whigii, altădată atât de exclusivişti, făceau jocul claselor mijlocii. „Târgurile putrede” cu mai puţin de 2.000 de locuitori fură suprimate; oraşele de la două la patru mii de locuitori pierdeau un reprezentant din doi; cele 144.000 de locuri disponibile erau împărţite între oraşele cele mai importante. Londra câştiga 10 locuri, oraşele Liverpool, Manchester, Birmingham, Newcastle obţineau fiecare câte doi deputaţi. Repartizarea locurilor favoriza în general Nordul industrial în dauna Sudului agricol.

Era evident că o astfel de reprezentare va atrage într‑o bună zi abrogarea taxelor protecţioniste asupra grâului. În oraşe că‑pătă drept de vot orice locatar al unei case a cărei valoare locativă anuală era de cel puţin 10 livre, în comitate se acordă drept de vot fermierilor a căror arendă anuală se urca la cel puţin 10 livre, precum şi deţinătorilor fără arendă al căror pământ producea anual cel puţin 50 de livre. În fond, legea crea un corp electoral format din micii burghezi ai oraşelor şi fermierii de la ţară. Muncitorii din uzine, ca şi muncitorii agricoli rămâneau fără reprezentanţi. Whigii refuzaseră să admită votul secret pentru că scrutinul public menţinea la ţară autoritatea politică a squire‑ului asupra fermierilor.

Lorzii ar fi fost dispuşi să tolereze o reformă moderată; această revoluţie electorală îi exaspera. În octombrie 1831 ei respinseră proiectul. Apoi, în faţa agitaţiei din ţară, când aproape pretutindeni se auzeau strigătele: „Legea! Legea întreagă! Nimic decât legea!”, votară o parte din această lege, dar nu „legea întreagă”; articolele care desfiinţau „târgurile putrede” fură suprimate. Lordul Grey, pus în minoritate în Camera Lorzilor, îşi dădu demisia.

Îndată ce ducele, care rămăsese, cu toate decepţiile provocate, ultima speranţă a torylor, încercă să formeze un guvern, ţara întreagă se răsculă. În biserici se trăgeau clopotele ca pentru alarmă, în uzine încetă lucrul. La Bristol primăria fu incendiată şi palatul episcopal devastat. Lordul Stanley, cel mai strălucit dintre tinerii whigi, sări pe o masă şi strigă: „Dacă lorzii opun rezistenţă, maiestatea sa poate pune coroane de pair pe capetele unei companii întregi din garda sa”. Zidurile se acoperiră cu afişe care invitau pe englezi să‑şi retragă banii de la bancă: „Pentru a pune stavilă ducelui, reluaţi‑vă aurul!”.

Banca Angliei era singura instituţie mai respectată decât ducele. Insurecţia depunătorilor o birui pe aceea a seniorilor. Ducele, după obiceiul său, evită războiul civil. Când, după sfatul său, Wilhelm al IV‑lea, care se şi vedea pe drumul exilului, poate chiar pe eşafod, apelă din nou la lordul Grey, acesta nu consimţi să preia puterea decât dacă regele îi făcea o promisiune în scris că va crea, în caz de necesitate, atâţia pairi câţi vor fi necesari pentru a vota reforma.

Ameninţarea aceasta fu de ajuns. Wellington şi prietenii săi se abţinură să apară la şedinţele parlamentare şi, într‑o Cameră mai mult de jumătate goală, bill‑ul fu, în sfârşit, admis cu 106 voturi pentru şi 27 contra (4 iunie 1832). La drept vorbind, noua lege era departe de a fi ceea ce se numeşte astăzi o „măsură democratică”. Neândoios că prin acordarea câtorva deputaţi centrelor industriale ea diminua puţin influenţa aristocraţiei rurale. Dar introducea în corpul electoral un mare număr de fermieri care depindeau de această aristocraţie. Whigii îşi serviseră interesele de partid fără a pune în mare primejdie interesele lor de clasă.

Reforma electorală, atât de dorită de mase, şi de care se temuseră atât de mult clasele diriguitoare, nu produse nici miracolele aşteptate de partizani, nici dezastrele prevestite de adversari. Bătălia fiind câştigată, agitaţia încetă. Noul corp electoral se arătă rezonabil şi, spre marea dezamăgire a radicalilor, chiar conservator. Familiile tradiţionale rămăseseră la putere.

Când, puţin mai târziu, o nouă campanie, aceea a cartiştilor (1835-1841), încercă prin gigantice petiţii, prin mitinguri şi prin cortegii să reînsufleţească entuziasmul în favoarea unui program mai revoluţionar (sufragiu universal, vot secret, circumscripţii egale, parlament anual, indemnizaţii pentru membrii parlamentului), campania repurtă câteva succese pe lângă clasa muncitoare, care până în 1850 rămăsese de neîmpăcat şi regretase eşecul revoluţiei; dar clasele mijlocii luară poziţie împotriva cartiştilor.

Când aceştia recurseră la o răscoală, când, la Newport, o mulţime înarmată cu coase încercase să pună stăpânire pe primărie şi trebui să fie împrăştiată de soldaţi, masa noilor alegători se arătă credincioasă guvernului. Din fericire, trupele fură comandate, în regiunea cea mai primejdioasă, aceea din nord, de un excelent general, sir Charles Napier, care ştia să îmbine fermitatea cu omenia. Mulţumită lui, fu evitat un masacru aproape inevitabil.

Când, mai târziu, în 1848, cartiştii ameninţară să imite noua revoluţie franceză din februarie, 200.000 de cetăţeni aparţinând claselor mijlocii se angajară ca „constables voluntari” şi menţinură ordinea. Englezii din secolul al XIX‑lea erau mai legalişti ca niciodată şi tot atât de capabili ca şi strămoşii lor de a se organiza în mod spontan. Vorbind cu lordul Stanhope despre revolta din Newport, ducele, al cărui bun‑simţ atingea uneori, ca şi la Walpole, genialitatea, spuse: „E un lucru de care trebuie să‑ţi aminteşti mereu în ţara asta şi asupra căruia nu s‑ar putea insista îndeajuns: când poporul ştie că nu are dreptate şi că merge împotriva legii, devine teribil de înfricoşat şi fuge. Asta nu‑i adevărat pentru Franţa. Altfel, cum aţi putea explica faptul că la Newport 30 de oameni au pus pe fugă alţi 10.000?”.

Trebuia totuşi ca whigii şi noii lor partizani, industriaşii, să vină cu unele reforme în faţa poporului care aştepta atât de mult de la ei. Cea mai importantă, dar şi cea mai imperfectă reformă, a fost aceea referitoare la legea săracilor. S‑a văzut la vremea sa că în epoca elisabetană se făcuse o distincţie - prin actele din 1597 şi 1601 - între şomajul voluntar, al vagabonzilor incorigibili, şi acela al nenorociţilor care, din motive independente de voinţa lor, ca: mizerie, bătrâneţe, nebunie, boală, se vedeau incapabili să‑şi câştige existenţa; apoi, cum în secolul al XVIII‑lea, prin sistemul absurd din Speenhamland, se hotărâse completarea salariilor după un barem fix, ceea ce a dus la rezultatul uşor de prevăzut: transformarea în săraci aproape a tuturor muncitorilor agricoli, ruinarea fermelor mici şi ridicarea cuantumului contribuţiilor locale (rates).

Pe vremea Reform Bill‑ului, situaţia săracilor, în oraşe ca şi la ţară, era cumplită. Disraeli şi Dickens au zugrăvit în romanele lor aceste „două naţiuni”: cea a bogaţilor şi cea a săracilor, care trăiau cot la cot, ignorându‑se una pe alta. Căsuţele muncitorilor agricoli erau adesea adevărate cocioabe, în jurul cărora alergau copii în zdrenţe. Locatarii din aceste căsuţe abia îşi duceau existenţa din salariile lor insuficiente, din braconaj şi din milostenii. Fericiţii yeomen, care fuseseră 160.000 în 1688, dispăruseră aproape cu toţii. Guvernul lordului Grey numi o comisiune de anchetă. El încredinţă conducerea ei lui Nassau Senior şi lui Edwin Chadwick, amândoi având în această problemă idei apriori, pe cât de ferme pe atât de contestabile.

Nassau Senior era de părere că cel mai bun mijloc de a suprima sărăcia era de a nu ajuta niciodată pe săraci. „Într‑adevăr - spunea el cu o cruzime inconştientă şi senină -, dacă săracii ştiu că au de ales între a munci şi a muri de foame, ei muncesc. Dacă tinerii ştiu că nu vor avea nici un ajutor la bătrâneţe, fac economii. Dacă bătrânii ştiu că vor avea nevoie de copiii lor, se silesc să se facă iubiţi de ei. Deci nici un fel de ajutor decât acelora care într‑adevăr nu au nici familie, nici mijloace de existenţă. Nici o alocaţie parţială. Totul sau nimic”.

Pentru persoanele care aveau vârsta sau capacitatea de a munci se crea Casa de muncă (Workhouse) şi pentru ca această Workhouse să nu devină un azil râvnit, era important, adăuga Nassau Senior, „ca viaţa de acolo să fie mai puţin de invidiat ca viaţa celor mai nenorociţi dintre muncitorii independenţi”. Dacă se iau în consideraţie condiţiile de viaţă ale muncitorilor celor mai nenorociţi de atunci, era aproape imposibil să se creeze un gen de trai şi mai puţin de dorit.

Totuşi, programul acesta crud a fost aplicat şi Workhouse a devenit „o Bastilie a săracilor”, urâtă şi de temut; e suficient să se citească Oliver Twist şi Satul de Crabbe şi oricine se va putea convinge. În 1838, 48.000 de copii în vârstă de mai puţin de 16 ani trăiau în Workhouse, de foarte multe ori alături de adulţi de soiul cel mai puţin recomandabil şi chiar pe jumătate nebuni. După ce s‑a votat Poor Law Amendment Act (1834), numărul săracilor înscrişi la parohii se micşoră în mod uluitor. Sumele cheltuite scăzură de la 7 milioane de livre (în 1831) la 4,5 milioane (în 1836).

Comisarii erau mândri de opera lor, dar nimic nu justifica această mândrie. Rezultatul se datora groazei pe care o inspirau acele Workhouse, precum şi dezvoltării industriei. Şi, de altfel, rezultatul era oare un progres în sine? Oricum ar fi fost, suferinţele impuse nevinovaţilor în numele unor principii de economie sănătoasă erau de neiertat. Trebuie citat Dickens: „Cred că niciodată nu a existat în Anglia, începând din epoca dinastiei Stuart, o lege administrativă cu un caracter atât de infam, o lege atât de făţiş călcată în picioare, o lege a cărei aplicare să fi fost atât de puţin supravegheată”.

Dintre celelalte reforme ale whigilor trebuie reţinute:

  • o lege asupra corporaţiilor municipale care a înlocuit vechiul sistem prin municipalităţi mai democratice, alese de toţi cei care plăteau taxe locale; textul acesta nu se aplica decât oraşelor, iar satele rămaseră sub autoritatea administrativă a judecătorilor de pace până ce o altă lege, din 1888, institui consiliile comitatelor; puţin câte puţin corporaţiile municipale, ajutate de stat, luară în administrare mijloacele de transport, şcolile, distribuţia luminii, a apei;
  • abolirea sclavajului în colonii; istoria acestei reforme începe în 1772, dată la care o sentinţă a lordului Mansfield declară că dreptul comun englez nu recunoaşte condiţia de sclav, eliberând dintr‑un condei 15.000 de negri pe care stăpânii lor îi importaseră în Insulele Britanice.

Mult mai greu de obţinut fu desfiinţarea comerţului cu sclavi, comerţ care îmbogăţise porturile Bristol şi Liverpool şi fără de care însuşi Nelson susţinea că marina comercială engleză n‑ar putea supravieţui. Spre onoarea parlamentului englez, episcopul Wilberforce şi Charles James Fox, în pofida presiunii unora ale căror interese erau în joc, susţinuţi de puternica mişcare de opinie publică a quaker‑ilor şi a metodiştilor şi ajutaţi de altmintrelea şi de Pitt, au putut obţine interzicerea acestui comerţ - şi aceasta în 1807, în toiul războaielor napoleoniene. Rămâneau sclavii din colo‑niile britanice şi, în privinţa aceasta, plantatorii din Antile (West Indian Interest) au continuat lupta cu o înverşunare desperată, consacrând imensele lor a veri cumpărării de „târguri putrede”.

Antisclavagismul deveni astfel o chestiune politică, deoarece era legat de reforma electorală, şi o chestiune religioasă, căci plantatorii persecutau pe misionari, care‑i învăţau pe negri că rasele sunt egale în faţa lui Hristos. Susţinută în acelaşi timp de liberali şi de neconformişti, reforma a fost, în sfârşit, votată în 1833 şi primită de bisericile disidente ca o mare victorie.

O indemnizaţie de 20 milioane de lire fu acordată plantatorilor, dar producţia de zahăr scăzu cu o treime, aceea de cafea cu o jumătate, şi insulele fură ruinate pentru multă vreme. Lordul Grey îşi dădu demisia în 1834, în parte din pricină că O’Connell şi grupul lui de deputaţi irlandezi prea îi făceau viaţa amară, dar mai ales pentru că între whigii moderaţi şi radicalii non‑conformişti, care făcuseră coaliţia victorioasă din 1832, alianţa nu mai putea dura. După un scurt interimat al lui Peel, fu înlocuit de lordul Melbourne.

William Lamb, lord Melbourne, era un whig de şcoală veche. Bărbatul prea celebrei Carolina Lamb (aceea a lui Byron) era înrudit prin alianţă cu familia Devonshire. Om al secolului al XVIII‑lea, sceptic, spiritual, el administra fără zarvă în maniera lui Walpole, o ţară răscolită încă de agitaţia din jurul reformei (Reform Bill). Dar entuziasmul, care‑i un prost sfetnic, este din nefericire un bun partizan.

Dacă Melbourne, ca cea mai mare parte dintre sceptici, nu a făcut prea mult rău, el şi‑a slăbit însă partidul. Alegătorii englezi încetară sub guvernarea lui Melbourne să‑i mai considere pe whigi nişte oameni „avansaţi”. Marele eveniment din timpul guvernării sale a fost moartea regelui Wilhelm şi urcarea pe tron a tinerei regine Victoria, care avea să domnească din 1837 până în 1901. A fost bine primită de englezi, pe care îi salva de unchiul ei Cumberland, extrem de impopularul frate al regelui. Domnia ei avea să facă din loialism, vreme de o jumătate de secol, o datorie cavalerească. Urcarea pe tron a unei regine avu şi un alt efect fericit.

Regatul Hanovrei nu era transmisibil pe linie feminină; şi îl moşteni Cumberland, debarasând astfel ţara de un prinţ detestat şi de o periculoasă simbioză, care compromitea Anglia în afacerile continentale. După ce o rupsese cu internaţionala spirituală, Anglia o rupea şi cu internaţionala dinastică. În scurtă vreme tânăra regină dovedi o voinţă tenace, care mergea până la încăpăţânare.

La început, Melbourne spera că o va converti la frivolitate, dar îndată ce se căsători cu vărul ei, Albert de Saxa‑Coburg, învăţă de la acesta meseria de suverană şi respectul faţă de virtuţile de familie, care vor salva mai târziu monarhia engleză. Într‑un regat în care trebuiau apărate instituţiile împotriva ideilor republicane şi adaptate la gustul burgheziei industriale, „regii din dinastia Stuart, monarhi absolutişti, sau regii din Hanovra, prinţi decăzuţi, n‑ar fi putut păstra coroana”.

În Anglia, ca şi în Belgia, graţie familiei Coburg, monarhia fu din nou respectată. Odată cu regina Victoria, englezii îşi luară obiceiul de a considera viaţa de familie a suveranului ca o parte din viaţa familială şi personală a supuşilor. Influenţa rigidităţii morale a prinţului Albert şi a severităţii curţii asupra moravurilor engleze fu tot atât de profundă, dar si mai răspândită decât odinioară influenţa lui Wesley.

Check Also

Reformele înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Crearea statului naţional, prin îngemănarea forţelor poporului român din Moldova şi Ţara Românească, a deschis …

Declinul liberalismului englez

Regina Victoria îl aprecia pe Gladstone, dar îl considera primejdios ca om de stat: „El …

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Înfăptuirea reformelor burgheze în Principatele Unite (1862-1865)

După ce a fost proclamată şi recunoscută unirea administrativă, procesul de formare a statului naţional …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …