Reforma agrară de la 14/26 august 1864 din Principatele Unite

Actul de la 2/14 mai fiind acceptat de puteri şi refuzul majorităţii moşiereşti a Adunării de a vota împroprietărirea pe locurile aşa-zis legiuite fiind motivarea principală a loviturii de stat, se cerea să se rezolve neîntârziat problema agrară. Relaţiile feudale frânau dezvoltarea tehnicii, formarea muncitorilor salariaţi, acumularea de capitaluri, dezvoltarea pieţei, într-un cuvânt dezvoltarea noului mod de producţie capitalist. Baza feudală trebuia înlăturată din agricultură, de care era legată majoritatea populaţiei ţării şi unde relaţiile clăcăşeşti erau dominante.

Secularizarea în decembrie 1863 a averilor mănăstireşti, când statul a luat asupra lui domenii care acopereau circa un sfert din suprafaţa ţării şi pe care, în parte, burghezia va căuta să le acapareze, a constituit o puternică lovitură dată feudalismului. Totuşi, faptul că acest pământ nu a fost pus la dispoziţia maselor ţărăneşti a constituit o limitare a caracterului antifeudal al secularizării. Păstrarea mai departe a relaţiilor feudale în economia agrară şi deci a regimului muncii clăcăşeşti frâna posibilităţile de dezvoltare a ţării.

Reforma agrară constituia o necesitate economică şi era tot mai mult impusă de presiunea maselor ţărăneşti. Comentând reforma din 1861 din Rusia, Lenin a arătat - teză valabilă în esenţă şi pentru Principate - că ţarul, „primul moşier”, îşi dăduse seama „că e mai bine să se înfăptuiască eliberarea de sus decât să aştepte să fie răsturnat de jos”. Starea de continuă agitaţie a ţărănimii se accentuase după lovitura de stat. Condiţiile fiind create pentru reformă, ţărănimea cerea claselor dominante realizarea ei, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea. Exprimând concepţia şi îngrijorarea claselor exploatatoare, Radu Rosetti mărturisea că „prin legea rurală... Cuza a ferit ţara de catastrofa unei cumplite răscoale ţărăneşti”.

În multe locuri, ţărănimea trecuse la acţiuni făţişe încă din primele luni ale anului 1864. La Româneşti (judeţul Dâmboviţa), de pildă, ţăranii s-au opus alungării unor consăteni; la Ionăşeşti (judeţul Tecuci) sătenii s-au împotrivit îndepărtării lor de pe moşie; la Vatra Mănăstirii Tismana (judeţul Gorj) arendaşul reclama cuprinderea terenurilor de muncă de către săteni, iar la Bresniţa (judeţul Mehedinţi) ţăranii refuzau să are; la Hotarul (judeţul Ilfov) autorităţile recurgeau la execuţii cu dorobanţi pentru a constrânge pe săteni să îndeplinească „obligaţiile” faţă de arendaş; arendaşul de la Neguleşti (judeţul Tecuci) reclama refuzul sătenilor de a-i lucra etc. Opunerea ţăranilor tindea să se generalizeze în întreaga ţară. Era evident că întârzierea unei soluţionări a problemei agrare putea avea grave consecinţe pentru clasele dominante.

De o parte se găsea ţărănimea, care râvnea pământul în întregime, dar în condiţiile date era nevoită să accepte doar locurile zise legiuite. De partea cealaltă se găseau clasele exploatatoare. Situându-se pe poziţia cea mai reacţionară, moşierimea conservatoare se împotrivea cu înverşunare împroprietăririi, căutând, totodată, să-şi transforme proprietatea feudală în proprietate absolută, expropriind ţărănimea de tot pământul, lucru dovedit de legiuirile din 1851, ca şi de legea rurală nesancţionată din 1860-1862. În 1864, creşterea presiunii ţărăneşti silise, totuşi, moşierimea conservatoare să accepte principiul împroprietăririi, limitând însă cantitatea de pământ la circa patru pogoane, ceea ce reprezenta mai puţin de jumătate din loturile legiuite şi nu satisfăcea nici măcar parţial revendicările ţăranilor.

De altfel, începând din 1863, se accentuaseră silinţele moşierimii pentru izgonirea clăcaşilor de pe moşii, tocmai în vederea „eliberării” pământurilor în folosul moşierimii. Aşa, de exemplu, Gheorghe Ştirbei cerea îndepărtarea a 22 de ţărani de la Băileşti (judeţul Dolj) pentru „liniştirea spiritelor”, iar Barbu Belu izgonea nu mai puţin de 42 de săteni de pe moşiile Băjeşti şi Negreni (jud. Muscel); Elena Lahovari încerca şi ea izgonirea a 10 clăcaşi din Cornetu din Vale (judeţul Ilfov); alţi 12 clăcaşi din Floreasca (judeţul Ilfov), se plâng şi ei că se încerca alungarea lor, ca şi alţi 13 locuitori din Brezoaia (jud. Ilfov). Cererile de izgonire din partea moşierilor se înmulţiseră într-atâta în ajunul legii rurale, încât Mihail Kogălniceanu a fost nevoit să dea o circulară privind stăvilirea alungării „sub felurite pretexte” a clăcaşilor.

Burghezia, îndeosebi păturile burgheziei legate de dezvoltarea industriei şi mai puţin cele legate de comerţ, cerea împroprietărirea pe loturile zise legiuite. Atitudinea liberalilor de diferite nuanţe, reprezentanţi ai acestei burghezii, era însă similară celei a liberalilor din Rusia, sintetizată de Lenin astfel: „Liberalii au vrut „să elibereze” Rusia „de sus”, fără să desfiinţeze nici monarhia ţarului, nici proprietatea moşierilor asupra pământului, nici puterea lor, ci determinându-i numai să facă „concesii” spiritului vremii. Liberalii au fost şi sunt ideologii burgheziei care nu se poate împăca cu iobăgia, dar se teme de revoluţie, se teme de mişcarea maselor, capabilă să răstoarne monarhia şi să nimicească puterea moşierilor. De aceea liberalii se limitează la „lupta pentru reforme”, la „lupta pentru drepturi”, adică la împărţirea puterii între iobăgişti şi burghezie”.

În 1864, lupta pentru pământ dintre ţărani şi clasele dominante a avut loc în condiţiile în care lupta „desfăşurată înăuntrul claselor dominante, în cea mai mare parte în rândurile moşierilor..., avea la bază, exclusiv, proporţiile şi forma concesiilor” şi în care „liberalii, ca şi iobăgiştii, se situau pe poziţiile recunoaşterii proprietăţii şi puterii moşierilor, condamnând cu indignare orice idei revoluţionare despre desfiinţarea acestei proprietăţi, despre deplina răsturnare a acestei puteri”. Burghezia, care nu-şi putea împăca interesele cu menţinerea clăcii, voia reforma, dar se temea de revoluţie şi nu voia nimicirea moşierimii, ci doar o împărţire a puterii cu aceasta.

Cuza şi Kogălniceanu au fost exponenţii cei mai înaintaţi ai partizanilor reformei prin împroprietărire pe loturile legiuite cu despăgubire, prin faptul că ei au luptat pentru grăbirea înfăptuirii ei, în timp ce liberalii radicali, prin şovăielile lor între alianţa politică cu partea din moşierimea conservatoare ostilă domnitorului şi dorinţa de a sprijini reforma, n-au susţinut nici constant şi nici suficient de energic înfăptuirea ei şi totodată, prin influenţa grupării moşiereşti liberale conduse de I.C. Brătianu, au căutat să-i limiteze eficienţa.

După lovitura de stat de la 2/14 mai, reforma agrară a mai întârziat timp de câteva luni, pe de o parte pentru a se îngădui statornicirea noului regim pe plan intern (prin plebiscit) şi internaţional (prin recunoaşterea puterii suzerane şi a puterilor garante) şi pe de altă parte pentru că existau încă şovăieli şi unele divergenţe, chiar în sânul alianţei din jurul domnitorului, asupra modalităţii ei de înfăptuire.

Acest lucru este dovedit, între altele, prin deosebirile existente între proiectul din martie şi legea rurală din august 1864. Asupra domnitorului se exercitau presiuni ale moşierimii liberale în special prin Nicolae Creţulescu, intrat în guvern la 19/31 iulie. În timpul acesta, unii moşieri încercau să rezolve problema prin aparente concesii premergătoare reformei, într-un mod mai avantajos pentru ei şi mai dezavantajos pentru ţărani, adică prin acordarea „spontană” a unor loturi mai mici decât cele ce urmau să se dea prin legea rurală; era o nouă cale de deposedare a ţărănimii.

La 2/14 iulie 1864, Consiliul de stat a primit sarcina de a elabora un proiect de lege rurală „care, doborând claca şi respectând stăpânirea clăcaşilor pe locurile ce ei astăzi le posedă în puterea legilor în fiinţă, să garanteze, totodată, şi o despăgubire pe cât dreaptă şi sigură proprietarilor de moşii”. Consiliul de stat a însărcinat o comisie din sânul său cu redactarea proiectului, care, amendat de guvern, a fost apoi adoptat la 12/24 august de Consiliu. Peste două zile, la 14/26 august, legea rurală era sancţionată şi promulgată.

Proclamaţia domnească anunţa ţărănimii: „Claca este desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre”; totodată, li se cerea însă ţăranilor să uite ura împotriva moşierilor, înfrăţindu-se cu aceştia. Apelul reflecta poziţia moşierimii moderate şi liberale, ca şi a burgheziei, ale căror interese Cuza înţelegea să le apere. Decretul era în bună măsură proiectul dat în dezbaterea fostei Adunări cu câteva luni mai înainte; totuşi, ca urmare a criticilor şi a unor intervenţii ale moşierimii, i se aduseseră unele modificări defavorabile ţăranilor.

Legea care urma să intre în vigoare la 23 aprilie / 5 mai 1865, elibera pe ţărani de sarcinile feudale (claca, dijma, podvezile, zilele de meremet, slujbaşii volnici în Moldova) şi desfiinţa monopolurile feudale înăuntrul satelor, hotărând totodată plata unei despăgubiri către proprietari. Ţăranii erau obligaţi să achite anual, timp de 15 ani, drept preţ de răscumpărare a clăcii şi a celorlalte sarcini feudale, între 51 de lei şi 36 de parale şi 133 de lei, în funcţie de categoria în care se încadrau şi de regiune. Legea stabilea şi drepturile de despăgubire ce urmau să fie încasate de proprietari, prin intermediul unei case de despăgubiri, pentru sarcinile fiecărui sătean (între 592 de lei şi 2 parale şi 1 521 de lei şi 10 parale), dându-li-se şi o dobândă anuală de 10%.

Sătenii erau astfel supuşi la plata unei despăgubiri enorme, pe care trebuiau s-o achite către stat odată cu obligaţiile fiscale. Comentând mai târziu starea ţărănimii după reformă, Ion Ghica scria că ea era „vrednică de jale” şi că „totalul dărilor unui fost clăcaş... se suie la ceva mai mult de 32 % din venitul anual”. Suma despăgubirii depăşea cu mult preţul pământului din acea vreme. Faţă de proiectul de lege rurală din martie 1864, dobândă era dublată prin legea din august 1864, menţinându-se însă termenul de 15 ani pentru stingerea datoriei.

Plata despăgubirii va apăsa din greu ţărănimea. „Despăgubirile” pe care ţărănimea română a trebuit să le plătească au fost uriaşe şi au avut un rol însemnat în procesul de ruinare ulterioară a maselor ţărăneşti. Economistul Nicolae Suţu aprecia că în urma reformei din 1864 - despăgubirile trebuind să fie achitate odată cu impozitele - ţăranii au fost apăsaţi din punct de vedere fiscal de şase ori mai mult decât până atunci. O parte din despăgubirile şi dobânzile plătite de ţărani au jucat un rol însemnat în procesul acumulării primitive a sumelor de capital. O altă parte din aceşti bani însă moşierimea a cheltuit-o neproductiv, parazitar, mai ales în străinătate.

Legea rurală hotăra împroprietărirea pe pământurile legiuite, deci în cantităţi diferite pentru Ţara Românească, Moldova şi judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, stabilind cuantumul pământului alocat ţăranilor după numărul vitelor fiecărui sătean. Astfel - în afara vetrei satului, care devenea proprietatea comunelor rurale - se dădeau sătenilor toporaşi sau pălmaşi, lipsiţi de vite de tracţiune: patru pogoane şi 15 prăjini (20.578,01 mp) în Ţara Românească, două fălci şi 14 prăjini (29.018,64 mp) în Moldova şi două fălci şi 70 de prăjini în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail (30.517,20mp); sătenilor mijlocaşi cu doi boi şi o vacă: şapte pogoane şi 19 prăjini (35.754,94 mp) în Ţara Românească, patru fălci (57.288 mp) în Moldova şi patru fălci şi 13 prăjini (57.635,88 mp) în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail; iar sătenilor fruntaşi cu patru boi şi o vacă: 11 pogoane (55.129,69 mp) în Ţara Românească, cinci fălci şi 40 de prăjini (72.680,40 mp) în Moldova şi şase fălci şi 30 de prăjini (86.734,80 mp) în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail.

Se prevedea ca pământul expropriat să nu depăşească două treimi din întinderea moşiilor şi se menţiona că pădurile nu intrau în această socoteală. Văduvelor, nevolnicilor şi sătenilor neclăcaşi nu li se da decât loc de casă şi grădină, iar însurăţeilor li se dădea „facultatea” de a se strămuta pe moşiile statului. Moşnenii şi răzeşii fără pământ sau cu pământ prea puţin nu erau împroprietăriţi. Timp de 30 de ani se interzicea vânzarea loturilor de pământ „decât către comună sau către vreun alt sătean”.

Pădurile rămâneau în proprietatea moşierilor, dreptul de folosinţă nefiind menţinut ţăranilor decât 15 ani. Totodată, stabilindu-se prin lege dreptul de comasare a loturilor risipite, moşierimea căpăta posibilitatea de a-şi păstra terenurile cele mai fertile. Legea mai prevedea vânzarea pământurilor statului către săteni la preţul de cinci galbeni pogonul - maximum 12 pogoane de fiecare familie -, plătiţi în 15 ani, şi dreptul statului de a vinde, timp de trei ani după aplicarea legii, loturi de pământ între 100 şi 150 pogoane, în vederea despăgubirii proprietarilor expropriaţi.

Prin legea rurală, - care n-a fost aplicată niciodată în mod complet - au fost împroprietăriţi 408.119 ţărani, iar alţi 59.721 au primit numai locuri de casă şi grădină. În total au fost împroprietăriţi cu 1.766.258,2 ha un număr de 467.840 de familii de ţărani. Cele 1.766.258,2 ha nu au fost însă toate luate din moşiile particulare, ci numai 1.194.281,7 ha, restul de 571.976,5 ha fiind date din domeniile statului. Reforma nu a dat ţăranilor „eliberaţi” decât 25-33% din pământul de care ei se folosiseră la începutul secolului al XIX-lea.

Din suprafaţa moşiilor particulare, sătenii n-au primit decât o suprafaţă infimă de 15%, iar restul de 85% a rămas în mâinile moşierilor. Numeroase gospodării ţărăneşti au rămas fără pământ. 108.063 de familii (48.342 însurăţei etc. plus 59.721 văduve fără copii, săteni care n-au fost agricultori etc.) n-au obţinut decât locul de casă şi alte 134.132 de familii au primit doar loturi mici de 2-3 ha, cu totul insuficiente pentru a le asigura existenţa. Dreptul însurăţeilor de a primi pământ n-a fost ţinut în seamă, iar prin circulari date înainte de aplicarea legii, numărul celor ce nu beneficiau de prevederile ei a fost sporit.

Prin prevederile sale, legiuirea din 1864 a provocat o masivă deposedare a ţărănimii în favoarea moşierimii, consacrând din punct de vedere juridic deposedările întregii perioade regulamentare. Împroprietărirea în funcţie de numărul vitelor, păstrarea unei foarte mari părţi din moşie pentru moşier, necuprinderea pădurilor în socotirea suprafeţei pământului moşiilor, exceptarea de la împroprietărire cu pământ de muncă a zeci şi zeci de mii de ţărani erau tot atâtea stipulaţii ale legiuirii care au contribuit, în ansamblu, la deposedarea ţărănimii. La aceasta s-a mai adăugat şi înşelarea sătenilor la măsurători cu prilejul aplicării legii.

„Rezultatul, dar, definitiv al aplicării legii rurale din punctul de vedere al împărţirii pământului sau al întrebuinţării lui economice - scria Ion Ionescu de la Brad analizând aplicarea reformei în judeţul Dorohoi - se poate enunţa în trei cuvinte: îngustare în locurile de hrană, sporire în locurile de case şi grădini şi micşorare simţitoare (17.552 de fălci) în suma totală a pământului ce aveau ţăranii încă la 1859”. Din pământurile stăpânite de ţărani de-a lungul veacurilor au fost tăiate fâşii întinse. Cu alte cuvinte, aşa cum arată Lenin despre reforma din 1861, teză valabilă şi pentru reforma din 1864 din Principate, „reforma agrară, tăind din pământul ţăranilor, i-a jefuit pur şi simplu... În favoarea moşierilor….”.

Prin modul de aplicare a legiuirii rurale, prevederile ei referitoare 1a împroprietărire au fost şi mai mult restrânse şi limitate. Aplicarea împroprietăririi s-a lovit de greutăţi datorite moşierilor, care au căutat să saboteze activitatea comisiilor de repartiţie şi delimitare a pământurilor şi să dea reformei un caracter mai restrâns încă decât cel prevăzut. Un rol pozitiv în stăvilirea acestor acţiuni nefaste l-a avut Mihail Kogălniceanu, care, printr-o serie de circulari, a luat atitudine împotriva interpretărilor tendenţioase ale legii rurale. El a cerut, de exemplu, respectarea drepturilor la împroprietărire ale argaţilor, ale pădurarilor sau ale celor care efectuaseră în parte claca. Cu tot sabotajul moşierilor, aplicarea legiuirii s-a încheiat, în linii mari, în primăvara anului 1865.

Dar aplicarea reformei s-a făcut în avantajul claselor posedante. Lăsând deoparte micimea loturilor, ţăranii au căpătat terenurile cele mai rele şi mai îndepărtate. Ion Ionescu de la Brad arăta că, de pildă, în judeţul Mehedinţi „mai pretutindene clăcaşii au fost strămutaţi din pământurile lor şi la puţine moşii li s-au dat pământuri de aceeaşi calitate cu aceea ce li s-au luat. În genere, s-au luat pământurile cele bune şi s-au dat altele rele”.

De asemenea, cu ocazia aplicării legii rurale, ţăranii au fost trecuţi deseori în categorii inferioare celor în care se găseau, inginerii topografi părtineau pe moşieri, sătenilor li s-au dat de multe ori pământuri în litigiu care apoi li s-au luat etc. La aceasta se adăuga faptul că loturile date ţărănimii erau cu mult inferioare necesităţilor ei reale; ţărănimea rămânea înrobită mai departe, la discreţia moşierilor şi arendaşilor, pentru prisoasele de care nu se putea dispensa şi era silită să renunţe la parte din vite.

Reforma agrară din 1864 a însemnat „o „curăţire” moşierească „a pământurilor” pentru capitalism. Dar reforma agrară nu a desfiinţat marea proprietate moşierească. Moşierimea împreună cu statul a continuat să deţină majoritatea covârşitoare a pământurilor arabile şi a păşunilor. După reformă, proprietatea ţărănească (adică a foştilor clăcaşi şi a moşnenilor şi răzeşilor) reprezenta aproximativ 30% din suprafaţa ţării, iar proprietatea moşierească şi a statului aproximativ 70%. Ca urmare, şi după reformă, principala contradicţie la sate a rămas aceea dintre ţărănime şi moşierime.

Reforma agrară a constituit însă o verigă importantă în consolidarea orânduirii capitaliste, după ea capitalismul dezvoltându-se într-un ritm mai viu. În urma reformei, a cărei esenţă era burgheză, servituţile feudale ale proprietăţii moşiereşti au dispărut, prevederile burgheze ale Codului Civil înlocuind prevederile feudale ale legiuirilor din 1851; totodată, producţia de mărfuri a căpătat o tot mai mare extindere.

De asemenea, prin deposedarea totală sau într-o măsură însemnată a unei mari părţi a foştilor clăcaşi de principalul lor mijloc de producţie - pământul -, în condiţiile abolirii dependenţei şi a servituţilor feudale ale ţăranilor clăcaşi, reforma agrară din 1864 a creat o masă de oameni care mai devreme sau mai târziu au fost nevoiţi să-şi vândă forţa de muncă pentru a-şi asigura existenţa. Această situaţie nu putea, bineînţeles, să nu influenţeze activ în direcţia dezvoltării capitalismului şi implicit asupra procesului formării clasei muncitorilor salariaţi-proletari.

De asemenea, reforma a creat premisele lărgirii pieţei interne (pe baza necesităţii celor care îşi vindeau forţa de muncă de a-şi cumpăra mijloace de subzistenţă, iar a celor care îi foloseau de a cumpăra atât mijloace de subzistenţă cât şi, mai ales, mijloace de producţie). Datorită apariţiei unui număr tot mai mare de braţe de muncă libere, a sporirii acumulărilor băneşti de pe urma „despăgubirilor” şi a lărgirii pieţei interne, industria capitalistă a avut după 1864 condiţii de dezvoltare mai prielnice decât înainte.

Întrucât prin reformă moşierimea nu era desfiinţată ca clasă, ci menţinută şi deţinea împreună cu statul circa 70% din pământul ţării, dezvoltarea capitalismului în agricultură se va produce nu pe cale revoluţionară, ci pe o cale greoaie şi foarte dureroasă pentru ţărani, aşa-numita cale prusacă, în cadrul căreia formele capitaliste de exploatare se vor împleti cu puternice rămăşiţe ale formelor feudale de exploatare. Neavând pământ suficient pentru a-şi asigura traiul - în medie lotul acordat prin reformă unui ţăran fiind de 3,77 ha -, o mare parte a ţărănimii va fi. nevoită ca, începând cu anii imediat următori reformei, să muncească pe pământurile moşiereşti în condiţiile dijmei, ruşfeturilor etc., adică în condiţiile unor rămăşiţe ale relaţiilor feudale.

Cu toate acestea, în gospodăria moşierească se va accentua după 1864 dezvoltarea formelor de producţie capitaliste; folosirea muncii salariate se va extinde continuu în dauna muncii în dijmă. Totodată, în însuşi sânul ţărănimii contactul tot mai strâns cu piaţa va adânci diferenţierea ei de clasă, descompunerea ei în grupuri social-economice distincte. De altfel, prin atribuirea unor loturi diferite ca mărime în funcţie de numărul de vite deţinute de foştii clăcaşi, reforma agrară a contribuit ea însăşi, într-o anumită măsură, la diferenţierea ţărănimii.

Existenţa după reforma din 1864 a unor puternice rămăşiţe feudale va constitui o piedică însemnată în calea viitoarei dezvoltări economice şi sociale a ţării. De asemenea, înţelegerea dintre burghezie şi moşierime a avut consecinţe pe plan politic, moşierimea reuşind în această privinţă să-şi păstreze un loc important. Totodată, alianţa dintre cele două clase posedante, la baza căreia stătea păstrarea marii proprietăţi funciare, a dus la înăbuşirea luptei poporului şi la frânarea dezvoltării economice a ţării.

Istoriografia burgheză n-a reliefat temeiurile adânci ale reformei agrare din 1864. Ea n-a prezentat decât incidental sau chiar a estompat lupta maselor ţărăneşti pentru pământ şi libertate, precum şi faptul că clasele dominante au fost constrânse să înfăptuiască reforma, fie şi într-un mod trunchiat, pentru a încerca să stăvilească adâncile nemulţumiri şi spiritul de luptă al clasei ţărăneşti. A.D. Xenopol socotea că reforma nu era rezultatul luptei ţărănimii şi al temerii claselor dominante, ci el o prezenta ca un dar făcut ţăranilor de Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu, înfăţişaţi ca nişte filantropi; iar Nicolae Iorga nega lupta ţărănimii, scriind că „nu era necesar să li se recomande sătenilor buna rânduială”, ei având „instinctul păstrării ei”.

Lucrările de istorie scrise în vremea regimului burghezo-moşieresc n-au subliniat importanţa excepţională pe care a avut-o reforma agrară din 1864 în procesul de constituire a României moderne; la acest lucru a contribuit şi Constantin Dobrogeanu-Gherea, care, neînţelegând însemnătatea reformei din 1864, a ajuns la concepţii greşite privind evoluţia social-economică a României.

Cu tot caracterul ei mărginit, prin faptul că a pus capăt dominaţiei relaţiilor feudale şi a deschis drumul dominaţiei relaţiilor capitaliste în agricultură, reforma agrară din 1864 rămâne unul dintre cele mai de seamă evenimente din istoria României moderne. De aici înainte societatea românească s-a dezvoltat într-un ritm mai viu, contradicţia principală fiind aceea dintre proletariat şi burghezie.

Check Also

Statutul juridic al Principatelor Române (1774-1821)

Pacea de la Kuciuk-Kainargi a însemnat un eveniment important în istoria Principatelor române. Mişcarea de …

Politica internă a domnilor fanarioţi până la reforma lui Constantin Mavrocordat (1711-1741)

Istoria internă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea este caracterizată prin intensificarea luptei de …

Principatele Române şi Marile Puteri

Statutul politico-juridic (secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea) În secolul al …

Politica internă a domnilor fanarioţi după reformele lui Constantin Mavrocordat (1750-1768)

Creşterea influenţei boierimii greceşti Temelia cârmuirii domnilor fanarioţi a fost tot boierimea băştinaşă de latifundiari, …

Politica externă a Principatelor Unite (1859-1861)

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, importanţa chestiunii Principatelor a fost în scădere pe plan …