Redefinirea rolului statului de la primul război mondial până la planul Schuman. Situaţia României

Rolul statului în redresarea economiei după 1918

Primul război mondial a avut pentru Europa consecinţe economice multiple: distrugerea agriculturii, uzura utilajului din multe întreprinderi, întreprinderi distruse sau demontate de ocupanţi, producţia industrială în scădere, deprecierea monedei şi creşterea preţurilor. Încheierea războiului în 1918 impunea trecerea la refacerea economiei şi implicarea statului în aceasta acţiune. Ca urmare, apare o nouă concepţie cu privire la intervenţia statului pentru reconversia de la o economie ce susţinuse războiul la una ce trebuia să organizeze producţia pentru o perioadă de pace.

Rolul statului este major căci el intervine în refacerea producţiei, încheierea unor contracte, fixează preţurile şi chiar salariile. Apare dirijismul economic care face trecerea de la rolul minimal al statului la intervenţia maximală. Această modificare se face însă prin împletirea intervenţiei statului cu menţinerea economiei de piaţă, iar noua opţiune se va realiza în cadrul curentului neoliberal. Astfel, în Marea Britanie statul a intervenit pentru a restabili etalonul aur pentru lira sterlină şi aprecierea ei în faţa dolarului (1 liră = 4,86 dolari faţă de 3,52 în 1919).

Redresarea economică în Franţa a depins pe de o parte de cotele de reparaţii plătite anual de Germania dar şi de măsurile luate de guvern pentru întărirea întreprinderilor mici şi mijlocii, numeroase în comerţ şi agricultură (în 1925 s-a dat o lege în favoarea acestor întreprinderi). În URS., datorită regimului politic totalitar apare o altă formă de dirijism economic şi anume planificarea centralizată. Fenomenul manifestat în plan european este prezent şi în România care, în timpul războiului, avusese de suferit ocupaţia străină, distrugerea câmpurilor petroliere, pierderi umane şi materiale mari. România se găsea în faţa unei situaţii noi datorată realizării statului naţional, care a adus un cadru teritorial ce a favorizat formarea pieţei naţionale unice.

Statul român s-a implicat în redresarea economică cu atât mai mult cu cât producţia industrială reprezenta 25% din cea înregistrată înainte de declanşarea războiului. O primă intervenţie s-a făcut în domeniul financiar, prin unificarea monetară în 1920 şi retragerea din circulaţie a rublelor, coroanelor şi altor monede străine ce se folosiseră în timpul războiului. Reforma financiară a fost completată în 1921 prin stabilirea sistemului de impozitare. Agricultura reprezenta ramura de bază a economiei, motiv pentru care guvernele s-au preocupat de rezolvarea regimului proprietăţii şi a unor forme de creditare pentru ţărănime.

În 1921 s-a dat legea definitivă de reformă agrară prin care statul expropria terenurile de peste 100 ha, ceea ce a deschis calea spre împroprietărirea ţăranilor. Astfel 66% din suprafeţele deţinute de moşieri au trecut în proprietatea a 1,4 milioane de familii ţărăneşti, realizându-se cea mai completă şi radicală măsură din acest domeniu în spaţiul Europei răsăritene. Industria avusese de suferit în timpul ocupaţiei germane, motiv pentru care statul a susţinut dezvoltarea ei, prin elaborarea unor planuri şi a unor măsuri de valorificare a bogăţiilor ţării.

Dezvoltarea cu precădere a industriei a fost susţinută de reprezentanţii neoliberalismului românesc printre care se remarcă Ştefan Zeletin. El considera drept vitală pentru dezvoltarea economică formarea unei industrii puternice iar aceasta se putea face prin valorificarea potenţialului material şi uman din ţară. Această concepţie s-a numit „prin noi înşine” şi a fost susţinută de Partidul Naţional Liberal. În timpul guvernării sale, în 1924, a fost dată legea minelor, ca expresie a protejării bogăţiilor ţării în faţa intervenţiei capitalului străin. Se urmărea, în fond, o limitare a capitalului străin şi o protejare a celui autohton. În 1925 statul român şi-a reluat participarea la capitalul BNR, ceea ce a făcut ca cea mai importantă bancă din România să redevină mixtă şi să sprijine înfiinţarea unor instituţii de credit specializate.

O preocupare a statului a fost să realizeze un cadru de dezvoltare unitar şi norme identice pentru tot teritoriul ţării. În acest sens a fost dată legea administrativă (1925) prin care ţara era împărţită în judeţe. Tot din categoria legilor de unificare au făcut parte legile pentru dezvoltarea învăţământului (1924, 1925, 1928, 1932), organizarea judecătorească şi bisericească(1925). Un obiectiv al statului a fost scăderea procentului de analfabeţi, creşterea gradului de instruire şi educaţie care să apropie ţara noastră de nivelul european. Se remarcă în acest sens activitatea lui Constantin Angelescu, ministrul educaţiei, care a realizat un program de uniformizare a sistemului de învăţământ între 1922-1926. Pe această coordonată se remarcă preocuparea statului român de a asigura un cadru democratic, egalitatea politică şi confesională pentru minorităţile din România (învăţământ în limba proprie).

Refacerea economiei româneşti s-a încheiat în 1924, fapt ce a creat condiţii favorabile pentru trecerea la dezvoltarea atât a industriei cât şi a agriculturii. Întrucât ţara noastră era pe locul întâi în Europa la producţia globală de porumb şi pe locul patru la cea de grâu, statul a căutat să sprijine creşterea productivităţii. Astfel s-a intervenit în sprijinul accelerării aplicării reformei agrare iar din 1929, când a izbucnit criza economică mondială s-au luat măsuri legislative pentru a încuraja exportul de cereale, a-i ajuta pe ţăranii care aveau datorii prin eşalonarea unei părţi a acestora. De asemenea statul a sprijinit gospodăriile ţărăneşti să treacă la diversificarea culturilor de plante dar cu toate acestea problemele din agricultură nu s-au rezolvat.

În industrie statul a încurajat creşterea productivităţii şi dezvoltarea unor ramuri importante: minerit, metalurgie, petrolieră. Această din urmă ramură a cunoscut o dezvoltare care i-a adus creşteri de producţie chiar şi în perioada crizei. Ea a afectat însă celelalte ramuri, astfel că producţia industrială scade mai bine de jumătate (57%). Statul a căutat să redreseze situaţia şi a intervenit prin contractarea unor împrumuturi externe iar gradul de colaborare cu capitalul străin a crescut. Guvernele Partidului Naţional Ţărănesc formate în perioada crizei au aplicat politica „porţilor deschise”, care a favorizat pătrunderea capitalului străin.

Relansarea economică după marea criză

Criza economică mondială (1929-1933) a scos în evidenţă rolul statului care, prin măsuri clare trebuia să relanseze economia. Apare în statele afectate de criză ideea statului - providenţă, a statului salvator care trebuie să asigure prin finanţări noi programe de combatere a şomajului, de asigurări sociale. În Statele Unite statul intervine prin elaborarea unui plan numit „Noul curs”. În acest context se observă o reconsiderare a rolului statului de la neintervenţie la dirijism în timpul primului război mondial, menţinut prin neoliberalism pentru ca apoi să joace rol de salvator. Statul s-a implicat în promovarea protecţionismului, în acordarea sprijinului financiar unor bănci, în lucrări de amenajări.

Guvernele din România s-au preocupat, din 1934, de refacerea economică prin măsuri cu caracter protecţionist, prin finanţarea unor ramuri noi (electrotehnica). Industria alimentară a fost încurajată, ca şi industria chimică. La IAR Braşov se fabricau avioane încă din 1928, iar producţia de locomotive, vagoane era în creştere şi era la standarde europene. Statul a încurajat, prin comenzi, dezvoltarea transporturilor şi a telecomunicaţiilor, ce au fost modernizate. În strânsă legătură cu dezvoltarea industriei şi a transporturilor statul a sprijinit dezvoltarea învăţământului tehnic şi profesional menit să formeze personalul care trebuia să lucreze în aceste domenii.

După 1934 statul român s-a implicat în controlul activităţii unor companii şi trusturi, el preluând acţiuni şi devenind primul acţionar. De asemenea statul şi-a întărit rolul său protecţionist prin introducerea unor tarife vamale, prime de export, reducerea importurilor la produsele ce puteau fi fabricate în ţară, finanţarea unor obiective industriale precum şi comenzi destinate domeniului apărării naţionale. Ca urmare creşteri semnificative s-au înregistrat în industria alimentară, a lemnului, pielăriei şi textilă. S-au făcut investiţii în maşini şi utilaje, în tehnica de extracţie a cărbunelui, a petrolului precum şi rafinarea acestuia şi transportul lui prin conducte. Statul a introdus monopolul asupra instalării posturilor de telefonie şi radio.

În 1937 o lege specială legaliza funcţionarea cartelurilor industriale punându-le sub controlul Ministerului Industriei şi Comerţului. Prin aceste măsuri luate de stat 5-10 mari întreprinderi dominau mai multe ramuri şi subramuri. Consecinţa acestei dezvoltări a fost că, pentru prima oară, ponderea sectorului industrial a depăşit-o pe cea din agricultură cu toate că România rămânea un stat agrar. În 1938 nivelul economiei atingea un punct maxim ilustrat de venitul mediu care era de 110 dolari. Ţara noastră se plasa din acest punct de vedere înaintea unor state considerate cu o economie dezvoltată (Portugalia, Grecia şi Polonia).

Rolul statului la jumătatea secolului al XX-lea

Declanşarea celui de-al doilea război mondial şi implicarea României, din 1941 alături de Germania, în conflictul cu URSS, face ca întreaga economie să fie pusă în slujba eforturilor de război. Prin decrete-legi statul a impus militarizarea întreprinderilor şi instituţiilor, mobilizarea agricolă. Influenţa Germaniei a crescut masiv, având în vedere că în 1939 România încheiase un tratat economic prin care economia românească era subordonată intereselor germane. Firmele germane controlau exportul şi importul, iar Valea Prahovei, cu resursele petroliere, a devenit un obiectiv pentru aceste firme.

După încheierea războiului, evenimentele politice au influenţat intervenţia statului. Instalarea regimului comunist a dus la o nouă gândire cu privire la dezvoltarea economiei: intervenţia totală şi controlul statului prin centralizarea economică şi desfiinţarea economiei de piaţă şi a proprietăţii private. Autorităţile comuniste au introdus modelul statului stalinist prin două măsuri: naţionalizarea mijloacelor de producţie (1948) şi colectivizarea agriculturii (1949-1962).

În acest fel, controlul statului s-a adâncit (au fost introduse planurile anuale şi apoi cele cincinale) şi s-a extins asupra altor domenii: casele de sănătate, edificiile culturale, învăţământ. Spre deosebire de societăţile occidentale, unde intervenţia statului era limitată, România a evoluat pe linia amestecului total al statului în economie.

Check Also

Bătălia de la Oituz (26 iulie / 8 august – 9/22 august 1917)

Concomitent cu acţiunea de la sud de Carpaţi, inamicul a trecut la ofensivă şi pe …

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie / 1 august 1917)

La întâlnirea aliată de la Chantilly (2-3/15-16 noiembrie 1916), a fost stabilit proiectul general de …

Bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie / 6 august – 6/19 august 1917)

Potrivit planului de campanie elaborat de comandamentul româno-rus, în cadrul ofensivei de vară de pe …

Bătălia de la Flămânda (18 septembrie / 1 octombrie – 22 septembrie / 5 octombrie 1916)

Înfrângerea de la Turtucaia a determinat ca Marele Cartier General Român să pună în discuţie …

Mass-media în România după 1989

În 1989, programul televiziunii române era doar de trei ore pe zi. Majoritatea emisiunilor aveau …