Realismul în literatura română. Teoretizări şi opinii

În literatura română se poate vorbi de existenţa elementelor realiste în satira populară, în Didahiile lui Antim Ivireanul, în memorialul de călătorie al lui Dinicu Golescu, în „fiziologiile” lui Costache Negruzzi, în comediile lui Vasile Alecsandri, în Scrisorile lui Ion Ghica, în nuvelistica lui B.P. Haşdeu. Prezenţa elementelor realiste în aceste scrieri justifică accepţia „realismului etern”, acreditată de unii teoreticieni.

Noul curent literar începe să devină obiectul unor formulări teoretice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi după 1900. Trebuie însă subliniat că, în conştiinţa literară a epocii, realismul nu este clar diferenţiat de clasicism şi romantism. Ion Heliade Rădulescu, autor cu preferinţe clasice, va cere scriitorului (în jurul anului 1860) să fie un „pictor fidel ce copiază după natură”, să redea obiectele şi evenimentele „aşa cum sunt”.

Opiniile despre realism se înmulţesc şi începe să se vorbească despre raportul dintre scriitor şi realitate, despre obiectivitate, verosimilitate, despre caracterul social al literaturii. Acum apare cel mai important roman al epocii, Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon (1862), şi tot acum B.P. Haşdeu vorbeşte de o „teorie realistă în literatură”. În prefaţa romanului Don Juanii din Bucureşti (1861) este subliniată influenţa pe care o au ştiinţele asupra vieţii, ceea ce reclamă, în consecinţă, o literatură care să se acorde cu noile realităţi.

O altă etapă în pătrunderea şi înţelegerea realismului în literatura română se constituie după 1880, la nivelul celor două mari grupări din epocă: junimismul (Titu Maiorescu) şi „Contemporanul” (Constantin Dobrogeanu-Gherea), în jurul căruia se grupau şi celelalte publicaţii socialiste.

Titu Maiorescu susţine orientarea literaturii spre realism, subliniind că: noua literatură este „foarte sănătoasă”, subiectul ei este „viaţa specific naţională”, iar personajele aparţin „claselor de jos”; tipurile realiste trebuie să reprezinte „permanenţe umane” (Literatura română şi străinătatea, 1882). Cu toate acestea, temperamentul şi formaţia clasicistă a mentorului Junimii îl vor face să rămână pe poziţia unui „realism clasic”, neputând accepta aspectele prea „joase” ale curentului, pe care le califică drept „realism brutal”.

Constantin Dobrogeanu-Gherea cere artistului să descrie realitatea pe care o cunoaşte, pe care a trăit-o cu precizarea că arta nu este o copie fotografică. Potrivit personalităţii sale, scriitorul extrage aurul din „mâlul aurifer”, selectând faptele în vederea organizării acestora într-o operă semnificativă. Acelaşi punct de vedere îl va susţine Nicolae Iorga, vorbind de „individualitatea estetică” a artistului, şi Garabet Ibrăileanu („Un creator nu copiază realitatea, ci îşi realizează concepţia sa despre realitate” - Creaţie şi analiză).

Garabet Ibrăileanu face o analiză minuţioasă şi nuanţată a conceptului de realism şi a implicaţiilor acestuia la nivelul operelor care-l ilustrează. Având în vedere condiţiile social-istorice în care apare, „romanul tinde a deveni o ştiinţă, el are temelie puternică în psihologie şi sociologie”. Descrierea lumii în raporturile ei atrage, uneori, la scriitorii realişti, un deficit de „stil artist”, un deficit de artă. Sunt citaţi, în acest sens, Honore de Balzac, Feodor Dostoievski şi Lev Tolstoi, iar la noi Liviu Rebreanu.

Aspectul complex al vieţii zugrăvite de realişti are consecinţe şi la nivelul genurilor literare cultivate: romanul aparţine genului epic, dar el conţine „şi lirism, şi descripţie, şi dramatism”, devenind un gen complex. În virtutea acestei complexităţi, tragicul nu va mai fi despărţit de comic în cadrul aceleiaşi opere. Ibrăileanu duce această idee mai departe, arătând că „nu există bariere de netrecut nici în privinţa şcolilor (ceea ce anticipează teoria lui George Călinescu cu privire la caracterul relativ al curentelor literare). La acelaşi scriitor pot coexista elemente aparţinând unor şcoli diferite, explicabile prin structură, aspiraţii, cultură.

Paralel cu procesul de cristalizare teoretică a conceptului de realism, istoria literară consemnează (după 1862, anul apariţiei romanului lui Nicolae Filimon) o serie de opere literare care atestă pătrunderea realismului în literatura română, acordat la realităţile vremii şi compunând un peisaj literar divers: nuvelele lui Ion Slavici, ale lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi I.L. Caragiale. Duiliu Zamfirescu începe publicarea ciclului Comăneştenilor, îmbogăţind tipologia învinşilor şi a învingătorilor, personaje caracteristice primelor noastre romane.

Elementul realist şi social regional se manifestă la Ion Creangă, care observă viaţa şi transformă Humuleştii în „univers literar”. Slavici zugrăveşte viguros lumea ţăranului ardelean, scriind o operă trainică, deşi marcată de didacticism şi moralism. I.L. Caragiale realizează trecerea la mediul citadin, creând tipuri durabile. Ion Creangă, Ioan Slavici şi I.L. Caragiale corespund unor momente ale realismului, deci se poate vorbi de un realism ţărănesc şi folcloric, de un realism provincial, prefigurând romanul social şi cel psihologic, şi de un realism citadin.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, se observă două tendinţe ale realismului: diversificarea şi adâncirea, ambele corespunzând complexităţii sporite a vieţii în epoca respectivă. Acum apar marile construcţii epice ale lui Liviu Rebreanu, romanele lui Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi George Călinescu (Cartea nunţii şi Enigma Otiliei). Dacă scrierile acestor autori pot fi enumerate în legătură eu realismul, sunt necesare tot mai multe şi mai nuanţate delimitări în discutarea lor, având în vedere numeroasele elemente de noutate pe care le aduc: subiectivismul şi introspecţia, dominante în opera lui Camil Petrescu şi a Hortensiei Papadat-Bengescu; balzacianismul romanelor lui George Călinescu, căruia i se adaugă, nu mai puţin, procedee moderne.

În general, în perioada interbelică, discuţiile teoretice se poartă mai puţin în jurul realismului, cât mai ales în jurul romanului. Eugen Lovinescu acredita ideea unui roman citadin, caracterizat prin obiectivitate, şi va pleda pentru proza reflexivă şi analitică a lui Camil Petrescu şi a Hortensiei Papadat-Bengescu. George Călinescu era de părere că literatura română trebuie să parcurgă mai întâi stadiul balzacian, pentru a ajunge la proustianism, ilustrând această idee prin propria creaţie romanescă.

Literatura epocii este diversă şi bogată, principalele orientări fiind ilustrate în special de mari creaţii, certificând fiecare, prin valoare, propria direcţie. Din proza obiectivă a lui Slavici, dar şi din romanul” lui Nicolae Filimon şi Duiliu Zamfirescu, va coborî Liviu Rebreanu. Realismul se apropie de punctul cel mai înalt, o dată cu Ion (1920). Ion, Răscoala şi Gorila sunt romane-frescă, dar Rebreanu aduce în literatură psihologii individuale, aparte, ca Apostol Bologa (Pădurea Spânzuraţilor), şi psihologia colectivă, în Răscoala.

La Liviu Rebreanu, analiza psihologică clarifică atitudini sociale şi civice. La Hortensia Papadat-Bengescu relevă monstruosul şi anormalul. Problematica romanului psihologic interbelic este legată de război, de poziţia intelectualului în contextul social, de raporturile cu lumea şi cu el însuşi, de setea de absolut (Camil Petrescu), de setea de ideal (Gib I. Mihăescu), de tragicul autobiografic (Max Blecher şi Anton Holban).

Perioada contemporană - de după 1944 - se caracterizează prin mari prefaceri social-politice, care se vor reflecta şi în creaţiile artistice. Mesajului realist al artei i se adaugă cel al umanismului socialist; literatura trebuie să răspundă noilor idealuri ale unei societăţi în schimbare. Au pledat, în acest sens, în presa vremii, George Călinescu, M.R. Paraschivescu, Mihai Beniuc, George Macovescu, George Ivaşcu şi Eugen Jebeleanu.

Dezbaterile teoretice în jurul realismului au avut ca obiectiv stabilirea unei „linii de demarcaţie între conţinutul istoric-literar al noţiunii de realism şi ceea ce ar reprezenta un principiu durabil al literaturii şi artei”. În acest sens, George Călinescu vorbeşte despre „realism” şi celelalte curente literare (clasicism, romantism, baroc), cu sublinierea că ele nu există în stare pură. Romanul este, pentru Călinescu, „o scriere tipic realistă, demonstrarea unei idei printr-o experienţă”, iar efortul artistului trebuie îndreptat în sensul de „a face inteligibilă şi vie aparenţa incoherentă pentru alţii, într-un cuvânt, de a crea o ficţiune stabilă care să încifreze experienţa”.

Ca şi în perioadele anterioare, formulările teoretice vor fi susţinute şi alimentate de creaţii literare durabile. După Eliberare îşi vor continua activitatea mari personalităţi, afirmate în perioada interbelică: Camil Petrescu publică romanul Un om între oameni, iar George Călinescu, Scrinul negru şi Bietul Ioanide. Tot acum apar cărţile unor autori ca: Marin Preda, Zaharia Stancu, Titus Popovici, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Alexandru Ivasiuc, D.R. Popescu şi Augustin Buzura. Operele acestora înseamnă tot atâtea momente de originalitate ale literaturii noastre contemporane.

Îmbogăţindu-şi continuu modalităţile artistice, romanul devine eseistic (Alexandru Ivasiuc), mito-poetic (Fănuş Neagu, D.R. Popescu, Ştefan Bănulescu), „pitoresc şi baroc” (Eugen Barbu); continuă romanul de analiză, implicat în universul ţărănesc (Marin Preda) sau romanul de introspecţie, de analiză a unor fenomene din lumea intelectuală şi muncitorească (Constantin Ţoiu, Augustin Buzura). Se scrie proză fantastică (A.E. Baconsky), parabolică (George Bălăiţă).

Romantismul contemporan înscrie o nouă etapă în evoluţia prozei narative româneşti, atât prin lărgirea ariei tematice, prin reflectarea lumii autohtone în viziuni inedite, cât şi prin introducerea de noi formule epice, prin adoptarea unor tehnici eminamente moderne, prin - într-un cuvânt - sincronizarea mijloacelor sale expresive cu formele de artă active astăzi pe plan universal.

Romanul contemporan constituie o etapă în literatura naţională, având în vedere tematica autohtonă, precum şi tendinţa de a revalorifica tradiţia. Sincronizarea cu dezvoltarea romanului pe plan universal, printr-o solicitare mai ales a introspecţiei şi a cazurilor de conştiinţă, şi încercările de înnoire a formulelor de expresie dau unitate prozei contemporane.

Check Also

Simbolismul în literatura română

Primele elemente ale simbolismului apar, la noi, în ultimele decenii ale secolului trecut şi se …

Evoluţia prozei în literatura română

Accepţii ale termenului. Evoluţie Cuvântul „proză” vine din francezul „prose” şi înseamnă „discurs care înaintează …

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie …

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …