Realism

Termen de origine latină (realis „real”), realismul devine în Evul Mediu concept filosofic, iar în secolul al XIX-lea, sub forma realisme (în limba franceză), şi concept estetic. În filosofia medievală, termenul denumeşte unul din cele două curente scolastice: realismul şi nominalismul. Primul curent susţinea, prin Anselm de Canterbury, Guillaume de Champeaux, Toma d’Aquino, că ideile generale (universalia) au existenţa obiectivă (universalia sunt realia); celălalt, reprezentat de Roscelin de Compiegne, Duns Scot, William Occam, atribuia universaliilor doar o existenţă nominală (universalia sunt nomina).

Frecvent în publicistica franceză literară şi de artă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuvântul fusese utilizat în Occident (în Franţa şi în Germania îndeosebi) şi anterior, mai ales în sens peiorativ (vulgaritate, lipsă de gust) sau, în orice caz, cu o nuanţă depreciativă. Schiller îi considera, în 1798, pe francezi mai mult „realişti” decât „idealişti”, şi prin aceasta inapţi pentru marea poezie. Ca spre a-l confirma, Balzac, fără a întrebuinţa vocabula, avea să pledeze pentru o literatură care să dea acesteia conţinut pozitiv, înfăţişând existenţa „aşa cum e”, neidealizată, „într-un spirit de obiectivitate”.

Termenul se impune definitiv în vocabularul teoretic modern la începutul celui de-al şaselea deceniu al secolului al XIX-lea, fiind aplicat picturii lui Gustave Courbet. Principalul propagator şi teoreticianul curentului pe care îl desemna devine romancierul şi eseistul Jules Champfleury. Acesta îşi editează în 1857 articolele sub titlul Le Realisme. Comiliton al său, prozatorul şi criticul Louis Duranty scosese, cu un an înainte, periodicul „Le Realisme”, ce promova reflectarea în artă a socialului şi principiul accesibilităţii: „Realismul impune o redare exactă, completă, sinceră a mediului social, a epocii în care trăim [...]. Modalitatea de redare trebuie să fie cât mai simplă, pentru ca toţi să o poată înţelege”.

Preluat de presa timpului, cuvântul numeşte scrierile celor doi promotori ai realismului, precum şi romanele şi piesele de teatru ale altor doi autori contemporani, Henri Monnier şi Henri Murger. Aceştia vor fi consideraţi drept exponenţii realismului în sens strict şi de Albert Thibaudet şi Gaetan Picon. În limbajul criticii şi istoriei literare accepţia termenului e însă fluctuantă, sfera semantică nefiind riguros delimitată până astăzi. Şi tendinţa de subestimare persistă.

În Histoire de la litterature francaise (1894) Gustave Lanson pomeneşte de realism doar într-un paragraf din capitolul Le Roman romantique, consacrat trecerii, prin Balzac, de la romantism la noul curent. Rezervă, în schimb, naturalismului, înscris între 1850 şi 1890, un capitol amplu, în care plasează parţial pe Gustave Flaubert („între romantism şi naturalism”), integral pe Emile Zola, fraţii Goncourt, Alphonse Daudet şi Guy de Maupassant.

În Histoire ilustree de la litterature francaise (1923-1924), elaborată sub direcţia lui Albert Bedier şi Paul Hazard, apar ca realişti Flaubert şi fraţii Goncourt, în timp ce Balzac şi Stendhal sunt trecuţi printre romantici, împreună cu George Sand. Tot sub umbrela romantismului sunt aşezaţi Stendhal şi Balzac de către Albert Thibaudet care, distingând în realism două aspecte, popular şi burghez, îl identifică pe primul la Champfleury, Murger, Duranty, pe al doilea la fraţii Goncourt. Aproximativ aceeaşi clasificare apare la Gaetan Picon, cu deosebirea că, pentru el, Maupassant e un „realist obiectiv”, iar fraţii Goncourt sunt romantici.

Mulţi istorici şi critici literari omologhează cele două curente, vorbind nediferenţiat de „realişti şi naturalişti” sau substituindu-i pe unii altora. V.S. Bielinski grupează realiştii ruşi sub genericul „şcoala naturală”. La noi, Constantin Dobrogeanu-Gherea prezintă „realismul şi naturalismul artistic” drept un singur curent, stigmatizând însă reliefarea sordidului de către Zola şi adepţii săi ca „realism scârbos”.

Criticii români de seamă, de la Titu Maiorescu şi Constantin Dobrogeanu-Gherea la Tudor Vianu, George Călinescu şi cei de după al doilea război mondial, sprijină în fond realismul, însă terminologic acest concept mai circulă uneori sub semnul ambiguităţii. În Istoria literaturii române (1991), Ion Negoiţescu numeşte „naturalism” întregul realism al perioadei interbelice, în care include abuziv şi proza lui Mateiu I. Caragiale, Ion Vinea, Alexandru A. Philippide etc. În cvasiunanimitatea ei, critica literară de azi atribuie însă caracter realist celei mai întinse şi rezistente părţi a prozei şi dramaturgiei româneşti, de la începuturile lor până în prezent. Sensul istoric al conceptului literar şi artistic realismul e dublat de unul tipologic.

Se vorbeşte de un „realism etern” (Rene Wellek), de un „realism neţărmurit” (Roger Garaudy). Analog a fost conceput realismul şi mai înainte, în perioada interbelică, de o seamă de esteticieni germani, englezi, americani, polonezi (citaţi de Henryk Markiewicz în Conceptele ştiinţei literaturii), fără ca aserţiunile lor să aibă un răsunet internaţional, precum cel stârnit ulterior de ideile lui Rene Wellek şi Roger Garaudy. Pentru Stanislaw Ossowski, de exemplu, aparţin realismului „toate acele valori artistice care constau într-un anumit raport de concordanţă cu realitatea”, ceea ce ar însemna, în consecinţă, că „orice creator mare şi original [...] a fost realist” (Bazele esteticii, 1933).

Indiferent de amplitudinea atribuită sferei conceptului, esteticienii şi teoreticienii literaturii sunt unanimi în a considera drept principiu definitoriu al artei realiste veridicitatea, prin aceasta înţelegând adecvarea imaginii artistice la obiectul ei, selectat din existenţa obiectivă. Pentru cât mai multă precizie, unii definesc realismul ca reflectarea obiectiv exactă, relevantă, a ceea ce realitatea are esenţial, semnificativ. Dar ce e realitatea? Realul, afirmă Wellek, include totul, deci şi lumea interioară, plăsmuirile fanteziei, visurile, proiecţiile simbolice. După Garaudy, întrucât „orice operă de artă autentică exprimă o formă a prezenţei omului în lume”, „prezenţă asemănătoare aceleia a unui ferment”, „nu există artă care să nu fie realistă”.

Cu toată vâlva stârnită şi cu tot meritul istoric de a fi redeclanşat discuţii la scară mondială pe tema realismului, acest ultim punct de vedere nu putea să se impună, întrucât simplifică extrem realitatea artistică, reduce toate tipurile creaţiei la un numitor comun, eludează orice clasificări pe temeiuri mai adânci, în ultimă analiză face imposibilă studierea structurilor interioare ale operelor de artă, a stilurilor generale, diferenţiate în funcţie de ramurile artei, de genuri, de epoci. Inoperant reducţionistă e şi teoria lui Lucien Goldmann, potrivit căreia s-ar integra în realism, largo sensu, şi proza lui Alain Robbe-Grillet, a lui Michel Butor, a Nathaliei Sarraute şi a altor reprezentanţi ai Noului Roman.

Încă de la începuturile artei apar caractere ce vor individualiza, la timpul lor, stilul realist şi, cu specificările şi rezervele de rigoare, se poate vorbi de un realism primitiv, preistoric, oriental, greco-latin, medieval, cu atât mai mult de un realism al Renaşterii, al clasicismului şi al romantismului. Promotorii mişcării romantice franceze de la mijlocul secolului al XIX-lea îşi revendicau ca precursori, între alţii, pe Paul Scarron, Denis Diderot, Honore Balzac, Stendhal şi Charles Dickens. Totuşi, atributele existenţei reale, obiective se revelează cu putere deosebită începând din Renaştere.

Marele realism, în sens tipologic, ia naştere prin Rabelais, Shakespeare, Cervantes şi se realizează plenar în literatură prin Stendhal, Honore de Balzac, Gustave Flaubert, Charles Dickens, William Makepeace Thackeray, Gogol, Lev Tolstoi, Mihail Saltîkov-Şcedrin, Anton Cehov, Henrik Ibsen, Jokai Mor, I.L. Caragiale şi Liviu Rebreanu, în pictură prin Rembrandt, Honore Daumier, Ilya Repin şi Nicolae Grigorescu, spre a menţiona doar câteva dintre numele sonore.

În înţelegerea lui Erich Auerbach - care, în Mimesis (1946), a consacrat cea mai substanţială cercetare „reprezentării realităţii în literatura occidentală” - „bazele realismului modern” constau în „tratarea serioasă a realităţii cotidiene, ridicarea unor mai mari grupuri umane cu nivel social inferior la rangul de subiect al unei prezentări problematic-existenţiale [...], încadrarea personajelor comune şi a faptelor în fluxul general al istoriei contemporane”.

O asemenea optică determină amestecul de stiluri, utilizarea concomitentă a tuturor stilurilor, de la cel „sublim” la cel mai „umil”. în literatura română apar elemente de realism în Ţiganiada de Ion Budai-Deleanu, în Povestea vorbii, O şezătoare la ţară şi în alte scrieri ale lui Anton Pann, în proza lui Costache Negruzzi, a lui George Sion, a lui Grigore H. Grandea, în amintirile lui Grigore Lăcusteanu. La Nicolae Filimon, în Slujnicarii şi mai ales în Ciocoii vechi şi noi, realismul coexistă cu romantismul, fiind însă preponderent. Un viguros realism include clasicismul de tip folcloric al lui Ion Creangă.

Eminamente realiste sunt creaţia dramatică şi proza scurtă al lui I.L. Caragiale, modelate de marele clasicism, în secolul al XX-lea realismul e cultivat de Mihail Sadoveanu, Constantin Stere, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Mihail Sorbul, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Victor Papilian, Camil Petrescu, Pavel Dan etc. şi ajunge la apogeul realizării în romanele lui Liviu Rebreanu. Estetica de orientare marxistă condiţionează veridicitatea de reflectarea a ceea ce - din punctul ei de vedere - realitatea are esenţial şi semnificativ; ideologizând problematica artei, prezintă tipicul ca exponent prin excelenţă definitoriu al realismului în viziunea lui Engels, „realism înseamnă [...], în afară de fidelitatea detaliilor, redarea fidelă a caracterelor tipice în împrejurări tipice”.

Susţinând că dezvăluirea adevărului vieţii, tipizarea ar însemna în orânduirea capitalistă „demitizarea”, „defetişizarea” (Georg Lukacs), zdruncinarea optimismului burgheziei, marxiştii atribuie realismului un caracter critic prin definiţie. Arta ar deveni, pentru factorii de progres social, o armă de luptă împotriva unei lumi nedrept întocmite. Funcţia ei socială e văzută cu un rol şi mai important în socialism, unde i se cere să acţioneze ca instrument în opera de edificare a aşa-zisei lumi noi. Prin schimbarea finalităţii luptei, ideologii modifică şi caracterul artei: din „critic”, realismul devine „socialist”.

Parte integrantă a ideologiei comuniste, creaţia artistică devine problemă de stat. „Realismul socialist” este impus de „forţa conducătoare” a societăţii prin toate mijloacele, inclusiv administrative, drept unica „metodă de creaţie”. Istoria artelor e prezentată ca istorie a luptei între realism şi antirealism. Ţinute sub permanentă şi strictă supraveghere, obligate să evolueze pe un anume „făgaş”, trasat cu anticipaţie, era fatal ca arta, literatura să fie deposedate de propriul specific (recuperat doar cu intermitenţe) şi ca pretinsul „realism socialist” să devină de-a dreptul negaţia realismului.

Check Also

Realismul în literatura română. Teoretizări şi opinii

În literatura română se poate vorbi de existenţa elementelor realiste în satira populară, în Didahiile …