Realism socialist

Orientare literar-ideologică adoptată în 1934 la primul Congres al scriitorilor sovietici şi impusă scriitorilor din ţările aflate în sfera de influenţă a URSS, realismul socialist are drept principiu conducător „zugrăvirea realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară”. Preluând conceptul de realism întemeiat pe ideea aristotelică de mimesis, realismul socialist îşi propune crearea unei literaturi - şi a unei arte - veridice, orientate de concepţia despre lume şi viaţă a „avangardei clasei muncitoare”.

O asemenea literatură a început să se scrie înainte de revoluţia din octombrie 1917, prima operă exemplară fiind considerat romanul Mama (1906) de Maxim Gorki. Reflectarea realităţii din perspectiva „socialismului ştiinţific”, în lumina gândirii marxist-leniniste, ar însemna pătrunderea dincolo de componentele de suprafaţă, în esenţa fenomenelor, dezvăluirea mecanismelor interioare, a dinamicii proceselor de permanentă transformare socială, în virtutea legilor istorice.

Produs şi expresie a noii societăţi, arta trebuia să înfăţişeze opera de edificare a acesteia într-un fel care să dinamizeze conştiinţele, să insufle elan revoluţionar, să mobilizeze masele în acţiunea constructivă a noului. „Zugrăvirea veridică şi istoriceşte concretă a realităţii - specifică documentele Congresului din 1934 - se îmbină cu sarcina influenţării ideologice şi a educării oamenilor muncii în spiritul socialismului”.

Literatura, arta realism socialistă implică prin definiţie angajarea comunistă, partinitatea. Existenţa, începând cu baza ei socială, va fi interpretată în spirit de partid, relevându-se biruinţa noului în luptă cu vechiul şi rolul determinant al factorului uman pozitiv. În centrul operelor literare şi artistice se preconizează a sta eroul ce incarnează virtuţile „omului nou”, etica şi mentalitatea comunismului. Se precizează că acesta nu trebuie idealizat, zugrăvit fără defecte, ci înfăţişat în complexitatea lui, în mediul căruia îi aparţine, sub a cărui influenţă benefică se autodepăşeşte.

O asemenea situare a creaţiei exclude obiectivismul, apolitismul; arta socialistă e incompatibilă cu neutralitatea ideologică, ea implică ideologicul prin propria ei natură. Opera de artă (cea literară în chipul cel mai evident) va fi chemată să lumineze în real tipicul, iar tipic este nu ceea ce e mai răspândit, ci tot ce exprimă esenţa forţelor şi fenomenalităţilor social-istorice.

„Problema tipicităţii - se afirmă în Enciclopedia literară sovietică (1935), şi unele dintre propoziţiile de aici vor apărea, aproape identice, în raportul lui G.M. Malenkov la Congresul al XIX-lea al PCUS - este totdeauna o problemă politică. În concepţia marxist-leninistă, ceea ce e tipic nu înseamnă o anumită medie statistică. Tipic nu este numai ceea ce se întâlneşte cel mai frecvent, dar ceea ce exprimă cu cea mai mare pregnanţă şi acuitate esenţa unei forţe sociale date.” La asemenea aserţiuni, Malenkov o adaugă pe aceea că „tipicul e principala sferă de manifestare a spiritului de partid”.

Statuarea conceptului de realism socialist a fost precedată, din primii ani după revoluţia bolşevică, de ample discuţii, purtate în şi între numeroasele grupări de scriitori şi artişti (Proletkult, RAPP, LEF, constructivişti, futurişti etc.). În căutarea unei formulări care să denumească orientarea revoluţionară comună, s-au lansat sintagme ca „romantism revoluţionar” (Maxim Gorki), „realism monumental” (Alexei Tolstoi), „realism socialist” (A.V. Lunacearski), „realism proletar”, „simbolism socialist”.

Sintagma realism socialist a fost însuşită în urma unei întâlniri din 1932 a scriitorilor cu I.V. Stalin, care i-a acordat girul său. Unanim acceptat ca modalitate unică de artă, realismul socialist a fost înţeles de unii scriitori sovietici şi din alte ţări ca orientare stimulativă, nicidecum limitativă. Se credea că partinitatea nu avea să încorseteze creativitatea.

Participanţii la Congresul din 1934 au convenit că, departe de a trasa directive, a impune creaţiei norme, realismul socialist era de natură a stimula manifestarea liberă a unor stiluri, curente, genuri, particularităţi naţionale. În acelaşi spirit se pronunţaseră lideri politici ca G.V. Plehanov şi A.V. Lunacearski. Chiar V.I. Lenin manifestase toleranţă faţă de producţii literare neconvenabile ideologic, dar oglindind autentic anumite realităţi istorice.

Cu timpul, îndeosebi după al doilea război mondial, realismul socialist a fost utilizat (mai cu seamă în baza rapoartelor lui A.A. Jdanov privitoare la unele reviste literare, la unele sinteze de istorie a filosofiei şi asupra muzicii) ca frână pentru afirmarea literaturii şi artei, devenind, în general, un instrument de opresiune spirituală. Invocându-se cerinţa accesibilităţii, i s-au impus creaţiei canoane mutilante. S-a instaurat dictatura unui simplism ce întorcea expresia artistică la stadii incipiente, rudimentare.

Principiul funcţiei educative a fost aplicat în mod dogmatic, abuziv, ceea ce ducea la schematizări grosolane, la un didacticism anost. Prin extrapolarea dogmei introduse în filosofie, potrivit căreia evoluţia istorică a gândirii ar exprima doar confruntarea materialismului cu idealismul, s-a oficializat teza că istoria literaturii se reduce la lupta între realism şi antirealism, această confruntare fiind un aspect al luptei de clasă.

Cum se afirma că în perioada contemporană lupta de clasă pe plan mondial ia forma confruntării între socialism şi capitalism, arta occidentală, considerată pseudoartă, reductibilă la modernism, nu ar reflecta decât decadenţa şi descompunerea culturii burgheze, exprimând ideologia capitalismului muribund, ajuns în faza imperialistă. Ca urmare, se cere respingerea neşovăitoare a tuturor „miasmelor” cu care Occidentul capitalist otrăveşte sufletul.

În România, sintagma realism socialist a fost utilizată, se pare, prima dată de săptămânalul social-democrat „Şantier”, în 1935, însă literatură în spirit revoluţionar de stânga apare mai ales în periodice editate, sub acoperire, de Partidul Comunist din România („Cultura proletară”, „Bluze albastre”, „Era nouă” etc.) sau influenţate de acesta („Cuvântul liber”, „Manifest”, „Ţară nouă” etc.). Printre semnatari: Miron Radu Paraschivescu, Mihai Beniuc, Ion Călugăru şi Geo Bogza. Două nuvele de Alexandru Sahia, Uzina vie şi Revoltă în port, înfăţişează - palid - aspecte de viaţă muncitorească într-un fel propriu opticii realismului socialist.

Din 1948 până în anii ’60 realismul socialist e singura „metodă de creaţie” admisă în România, ca în toate celelalte ţări de „democraţie populară”, posibilitatea de a publica literatură, ca şi de a expune artă plastică fiind condiţionată de asumarea ei.

Check Also

Realismul în literatura română. Teoretizări şi opinii

În literatura română se poate vorbi de existenţa elementelor realiste în satira populară, în Didahiile …