Reacţia feudală în Moldova şi încercările de restabilire a autorităţii domneşti (1504-1527)

Istoria Moldovei după moartea lui Ştefan cel Mare se caracterizează printr-o luptă aproape permanentă între domnie şi marea boierime, care va căuta să folosească toate prilejurile şi mijloacele - inclusiv lupta armată - pentru a-şi redobândi puterea politică, îngrădită prin cunoscutele măsuri ale marelui domn, şi a limita autoritatea puterii centrale. În condiţiile creşterii continue a presiunii otomane asupra ţării, marea boierime moldoveana va sfârşi prin a se înţelege cu sultanul, căruia îi va supune ţara la 1538, pentru a înlătura de pe tron un domn pe care îl considera prea autoritar.

Primul asemenea prilej pentru a-şi recâştiga influenţa politică a fost socotit de boierimea moldoveana chiar apropierea morţii lui Ştefan cel Mare, când la tronul ţării se prezentau doi pretendenţi: pe de o parte, Bogdan - fiul şi urmaşul lui Ştefan, pe care acesta îl şi asociase la domnie - iar pe de altă parte un pretendent care se găsea de mai multă vreme la Poartă. O bună parte a boierimii susţinea la tron pe acesta din urmă, care obţinuse chiar steag de domnie şi sprijin din partea turcilor. Înscăunarea pretendentului susţinut de turci şi de boieri ar fi însemnat renunţarea la rezultatele obţinute prin luptă în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi trecerea Moldovei în situaţia în care ajunsese Ţara Românească, datorită trădării boierimii.

În ultimele zile ale lui Ştefan cel Mare, complotul boieresc - în fruntea căruia se găsea Luca Arbore, portarul de Suceava - luase proporţii îngrijorătoare. Printr-un ultim act de energie, marele domn a reuşit să înlăture pericolul ce ameninţa Moldova, să anihileze uneltirile boierilor şi să impună ca domn pe fiul său Bogdan al III-lea (1504-1517) - căruia i s-a zis şi cel Orb - pe care boierii au fost siliţi să-l accepte. Bogdan nu a reuşit să îndepărteze din sfatul domnesc pe boierii complotişti, domnia sa fiind, astfel, rezultatul unei înţelegeri între domn şi marea boierime.

Mai mult încă, unul dintre conducătorii complotului - portarul Luca Arbore - a dobândit în timpul domniei lui Bogdan o influenţă hotărâtoare în treburile politice ale ţării, grupând în jurul său marea boierime, dornică să-şi redobândească puterea. Succesele politice ale marii boierimi împotriva autorităţii domneşti au fost uşurate şi de greşelile săvârşite de urmaşul lui Ştefan cel Mare, care, căutând să îmbunătăţească relaţiile încordate cu regele Poloniei, moştenite din ultimii ani ai domniei tatălui său, a împins Moldova într-un lung conflict cu această ţară.

Urmărind să realizeze relaţii mai bune cu regele Poloniei - care în toamna anului 1504 comunica printr-o solie lui Radu cel Mare regretul său că acesta nu a ocupat Moldova după moartea lui Ştefan cel Mare - Bogdan a încercat să se căsătorească cu o soră a regelui polon. În acest scop, în anul 1505, Bogdan s-a declarat gata să păzească Polonia de tătari şi să sprijine catolicismul în Moldova şi a cedat regelui Pocuţia. Îndeplinirea cererii fiindu-i refuzată - cu toate insistenţele sale - Bogdan a căutat să silească pe noul rege, Sigismund, să respecte promisiunea făcută de predecesorul său.

Ca urmare a acestui fapt, între anii 1506 şi 1509, au avut loc mai multe expediţii de jaf, de o parte şi de alta, oastea moldoveana atacând sudul Poloniei iar armata panilor poloni nordul Moldovei, împăcarea cu regele Poloniei s-a făcut de-abia în ianuarie 1510, prin intermediul regelui Ungariei. Conflictul cu regele Poloniei a contribuit în chip deosebit la ştirbirea prestigiului politic al ţării şi a creat condiţii prielnice altor atacuri ale duşmanilor Moldovei.

În timpul domniei lui Bogdan, relaţiile Moldovei cu Ţara Românească au fost încordate, datorită prezenţei în această ţară a unor boieri pribegi, fugiţi din Moldova încă din vremea lui Ştefan cel Mare, dintre care unul, Bogdan, a ajuns cumnatul lui Radu cel Mare. La aceasta se adăugau şi intrigile regelui Poloniei împotriva domnului Moldovei. În 1507, la îndemnul boierilor pribegi şi al regelui Poloniei, oastea lui Radu cel Mare, însoţind pe un pretendent Roman, a prădat regiunea Putnei, la care domnul Moldovei a răspuns prin arderea şi jefuirea regiunii Râmnicului. Conflictul dintre Bogdan şi Radu cel Mare a fost aplanat prin intervenţia călugărului Maxim Brancovici.

În anul 1514, domnul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, s-a amestecat şi el în treburile Moldovei, ajutând pe un pretendent la tron, numit Trifăilă, care a fost însă înfrânt şi ucis, lângă Vaslui, de trupele moldovene. Este posibil ca în această vreme să fi avut loc şi unele frământări interne în Moldova, asupra căreia se exercita, probabil, şi influenţa războiului ţărănesc condus de Gheorghe Doja în Transilvania. De altfel, încă din anul 1512, cronica ţării înregistrează o „neorânduială întru toate” în Moldova, ceea ce ne face să presupunem existenţa unor mişcări ţărăneşti încă de la acea dată.

Una din problemele mult discutate în istoriografia burgheză a fost aceea a relaţiilor Moldovei cu Poarta în timpul domniei lui Bogdan. S-a discutat anume dacă a existat un tratat încheiat de Bogdan cu sultanul şi dacă acesta a „închinat” ţara turcilor, cum se afirmă în cronica lui Grigore Ureche. Relaţiile Moldovei cu turcii în timpul domniei lui Bogdan - ca şi în acelea ale urmaşilor săi - au rămas cele consfinţite prin lupta eroică a poporului condus de Ştefan cel Mare: ţara şi-a păstrat independenţa, plătind mai departe tribut turcilor, mărit de la 4.000 de galbeni - cât dădea Ştefan cel Mare - la 8.000, cât plătea Moldova în 1514. Că ţara era independentă o dovedeşte nu numai faptul că domnul ei. putea refuza cererile turcilor de a-i însoţi în expediţii sau de a le permite trecerea prin ţară - aşa cum se va întâmpla în timpul domniei lui Ştefăniţă - dar şi din relatările contemporanilor.

Un raport din 1507, bine informat asupra situaţiei din Imperiul Otoman, arăta că acesta se mărginea cu „cele două Valahii”, din ai căror domni unul dădea ascultare turcilor - este vorba de domnul Ţării Româneşti - iar celălalt nu. Moldova avea, deci, o situaţie diferită de a Ţării Româneşti, ceea ce dovedeşte că lupta glorioasă pentru independenţă condusă de Ştefan cel Mare nu fusese zadarnică; ţara beneficia încă de rezultatele acestei lupte.

Este posibil ca Bogdan să fi trimis o solie la Poartă - pentru reglementarea relaţiilor sale cu turcii sau pentru plata tributului - în jurul căreia s-a creat apoi legenda că ar fi „închinat” ţara turcilor. „Tratatul”, în forma în care s-a păstrat, este o creaţie a unor vremuri mai noi (secolul al XVIII-lea), când ţările noastre încercau să-şi recâştige independenţa pierdută şi când se invoca existenţa unor asemenea tratate.

Dacă sultanul nu a intervenit direct în treburile Moldovei, în schimb tătarii au atacat în câteva rânduri ţara, între 1510 şi 1513. Incursiunile tătăreşti în Moldova erau uşurate şi de faptul că Bogdan nu putea stabili cu polonii un plan comun de apărare împotriva lor. Pentru a lupta cu mai mult succes împotriva tătarilor, Bogdan a căutat să-şi asigure sprijinul marelui cneaz al Moscovei, la care a trimis soli. El a încercat chiar să organizeze o expediţie comună - cu ruşii şi polonii - împotriva tătarilor. Încercarea sa nu a reuşit, deoarece marele cneaz se afla în război cu regele Poloniei. În anul 1514, Bogdan a căutat să împace pe cei doi conducători de state, oferindu-se să medieze pacea.

La moartea sa, în aprilie 1517, Bogdan a lăsat tronul unui fiu al său, numit - din pricina vârstei fragede la care şi-a început domnia - Ştefăniţă sau Ştefan cel Tânăr (1517-1527). Tutorele copilului-domn a devenit Luca Arbore, portarul Sucevei, conducătorul boierimii moldovene. Marea boierime găsea acum cel mai potrivit prilej de a conduce ţara conform propriilor sale interese; şi, într-adevăr, în cei cinci ani ai minoratului noului domn, boierimea moldoveana a depus toate străduinţele pentru a-şi impune programul său de guvernământ.

În politica sa internă, marea boierime a încercat să reînvie privilegiile de imunitate feudală, cu alte cuvinte să revină la situaţia din prima jumătate a secolului al XV-lea. Din convenţia încheiată în august 1518, pentru reglementarea litigiilor de la graniţa moldo-polonă, rezultă că boierimea moldoveana a căutat să îngrădească atribuţiile reprezentanţilor autorităţii centrale - mult lărgite prin reformele înfăptuite de Ştefan cel Mare - interzicând acestora accesul în satele boiereşti. Marea boierime încerca în acest chip să anuleze, măcar în parte, rezultatul luptei pentru centralizarea statului din a doua jumătate a secolului al XV-lea.

În aceeaşi convenţie, boierii erau siliţi să recunoască, totuşi, necesitatea unei administraţii centralizate, când încredinţau starostilor poliţia drumurilor dintre moşiile boiereşti sau îngăduiau acestora intervenţia în satele micilor boieri sau ale ţăranilor liberi. Dând dovada întregii sale miopii politice, marea boierime se declara de acord cu politica de centralizare când considera că aceasta nu-i atingea interesele sale înguste, dar căuta să o limiteze când lovea în privilegiile de imunitate feudală.

Se înţelege că o astfel de politică era sortită eşecului. În anii care au urmat încheierii acestei convenţii - care înseamnă apogeul reacţiunii boiereşti după moartea lui Ştefan cel Mare - tabăra constituită în jurul portarului de Suceava a început să se destrame, unii dintre boieri fiind nemulţumiţi de autoritatea lui Arbore. Mari nemulţumiri existau şi în ţară, datorită abuzurilor săvârşite de dregătorii puşi sub controlul marilor boieri.

În anul 1522, Ştefăniţă s-a declarat major şi a luat conducerea treburilor ţării. Hotărât să reia politica lui Ştefan cel Mare de întărire a autorităţii domneşti, tânărul domn a răspuns cu hotărâre la încercările boierimii de a i se opune, înlăturând din dregătoria de portar al Sucevei - între 8 ianuarie şi 15 martie 1523 - pe atotputernicul Luca Arbore, care, vreme de aproape 20 de ani, dominase politica Moldovei. Când domnul descoperă legăturile fostului portar de Suceava cu boierii fugiţi în Polonia şi uneltirile acestora împotriva sa, Arbore este ucis, fiind acuzat de hiclenie (aprilie 1523).

Rămaşi fără conducător politic şi temându-se să nu-i împărtăşească soarta, boierii moldoveni organizează un mare complot pentru înlocuirea domnului, în lupta împotriva lui Ştefăniţă, ei au apelat din nou la ajutorul puterilor străine, adresându-se regilor Poloniei şi Ungariei sau chiar sultanului. După o informaţie polonă, la începutul lunii august 1523, o solie a boierilor moldoveni „oferise” ţara regelui polon, arătând că, dacă acesta nu va primi, sunt hotărâţi să se îndrepte către regele Ungariei sau către sultan, pentru a scăpa de „tiran”. Încă de la această dată, boierimea moldoveana se declara gata să supună ţara unei puteri străine, ca preţ al înlocuirii unui domn ce-i îngrădea privilegiile.

După ce a obţinut sprijinul regelui polon, mobilizând toate mijloacele de care dispuneau în ţară şi aducând cu ei un candidat propriu la domnie, boierii pribegi au năvălit în Moldova, la începutul lunii septembrie 1523. Ştefăniţă - căruia „i-au venit ţara întru ajutoriu” - a reuşit însă să zdrobească coaliţia marii boierimi. Această luptă are o importanţă deosebită pentru istoria Moldovei, atât prin componenţa celor două tabere ce s-au înfruntat pe câmpul de bătaie, cât şi prin urmările sale.

În această luptă s-au întâlnit, pe de o parte, oastea care apăra interesele de clasă ale marilor feudali şi care grupa pe toţi boierii şi „întreg sfatul” şi, pe de altă parte, ţărănimea liberă şi mica boierime - cuprinse în termenul de „ţară” - care - dornică să pună capăt abuzurilor marii boierimi - s-au strâns în jurul domniei. Se dovedea, astfel, din nou - ca şi în vremea lui Ştefan cel Mare - că, în lupta pentru centralizarea statului, domnul găsea un sprijin de nădejde în ţărănime, care înţelegea să-şi manifeste în acest chip nemulţumirea împotriva marii boierimi.

Prin înfrângerea marii boierimi de către domn şi aliaţii săi, se dovedea că aceasta era incapabilă să mai susţină prin mijloace proprii lupta împotriva autorităţii domneşti. Înţelegând că nu mai poate împiedica prin mijloace interne progresul centralizării statului, dar fiind hotărâtă să-l împiedice cu orice preţ, marea boierime va trece pe poziţia pactizării cu turcii, făcând apel la sprijinul sultanului în lupta sa împotriva autorităţii domneşti, aşa cum se va întâmpla în timpul domniei lui Petru Rareş. După luptă, unii dintre marii boieri au fost ucişi, alţii au fugit peste hotare, unde „toţi. .. şi-au sfârşit viaţa în ţări străine”. Sfatul domnesc de după lupta din septembrie 1523 este alcătuit din boieri noi: 13 din cei 17 membri ai sfatului din timpul minoratului lui Ştefăniţă au fost înlocuiţi.

În a doua parte a domniei sale, între 1522 şi 1527, Ştefăniţă s-a sprijinit pe cei care l-au ajutat să înfrângă complotul marii boierimi. Este semnificativ în această privinţă faptul că, din cele 34 documente rămase din această perioadă, 24 sunt date de domn pentru diverşi proprietari mărunţi, faţă de numai trei pentru marea boierime, şase pentru mănăstiri şi unul pentru mitropolit. Acest fapt dovedeşte că domnul a înţeles să continue colaborarea stabilită pe câmpul de bătaie cu cei care alcătuiau „ţara”, folosindu-i în lupta pentru întărirea autorităţii domneşti. Mai mult încă, Ştefăniţă a luat măsuri pentru a curma abuzurile săvârşite de marea boierime în timpul minoratului său.

Curând după înăbuşirea complotului boieresc, în 1524, trupele domnului Moldovei au atacat şi bătut la Tărăsăuţi o oaste turcească, ce se întorcea dintr-o expediţie de pradă în Polonia, dovedind, pe de o parte, dorinţa lui Ştefăniţă de a lupta împotriva turcilor, şi pe de alta, faptul că ţara nu se resimţea de pe urma complotului boieresc. Curând, însă, Polonia a încheiat pace cu turcii iar Ungaria a căzut sub loviturile lui Soliman, astfel încât Moldova a rămas singură în faţa pericolului otoman.

Către sfârşitul domniei lui Ştefăniţă, relaţiile Moldovei cu Ţara Românească s-au înrăutăţit datorită mai ales boierilor moldoveni pribegi, care continuau să apeleze la turci împotriva domnului. Urmărind să silească pe Radu de la Afumaţi să-i restituie pribegii, în februarie 1526, oastea domnului Moldovei a prădat Ţara Românească până la Târgşor. Radu de la Afumaţi i-a înapoiat boierii pribegi, care au fost ucişi. Curând după aceea, tânărul domn al Moldovei, fiind bolnav, a murit, în ianuarie 1527.

Check Also

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …

Campania regelui Ioan Albert în Moldova (1497)

Pregătită din vreme, campania regelui Ioan Albert din toamna anului 1497 a reprezentat pentru Moldova …

Manufacturile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Apariţia manufacturilor este semnul premergător al orânduirii capitaliste. „Atelierele cu un număr de muncitori mai …