Războiul ruso-turc din 1828-1829 şi pacea de la Adrianopole

Războiul dintre Rusia şi Turcia din 1828-1829 a fost efectul agravării „chestiunii orientale” în legătură cu mişcarea de eliberare şi independenţă a grecilor. Această mişcare a suferit în anii 1825 şi 1826 unele înfrângeri, care i-ar fi fost fatale fără intervenţia Europei. Sultanul Mahmud a cerut, la sfatul Austriei, intervenţia lui Ali-paşa din Egipt, care a trimis în martie 1825, un corp expediţionar în Moreea.

Peninsula a fost ocupată şi prădată, plantaţiile de vii şi măslini distruse, cetăţile Navarin, Calamata şi Tripoliţa au fost cucerite şi garnizoanele lor măcelărite. Missolonghi a capitulat după un asediu de 15 luni, pierzând două treimi din populaţia sa. Grecia părea pierdută. Ea a fost salvată de coaliţia puterilor europene. La 4 aprilie 1826, Rusia semnă cu Anglia protocolul de la Petersburg, care recunoscu autonomia Greciei cu plata unui tribut către Poartă.

Acest protocol, respins de sultan, a stat la baza Triplei alianţe de la Londra, încheiată la 6 iulie 1827, de Rusia, Anglia şi Franţa pentru a impune Porţii mediaţia lor în vederea încetării ostilităţilor şi obţinerii independenţei pentru Grecia. Tripla alianţă de la Londra a constituit o lovitură de graţie dată Sfintei alianţe, ostilă revoluţiilor şi mişcărilor de eliberare.

La refuzul Porţii de a înceta vărsările de sânge în Moreea, escadrele engleză, franceză şi rusă din Mediterana au atacat flota turco-egipteană în rada Navarinului şi au nimicit-o (8 octombrie 1827). Turcia rupse relaţiile diplomatice cu Tripla alianţă şi proclamă războiul „sfânt” (27 decembrie 1827). Atunci un corp de armată francez, debarcat în Moreea, sili pe turci să evacueze peninsula şi reocupă toate cetăţile. Dar lovitura decisivă care a silit Turcia să încheie pacea a venit din partea Rusiei.

La 26 aprilie 1828 guvernul rus a declarat război Turciei şi a început operaţiile militare concomitent pe două fronturi: în Caucaz şi la Dunăre. Rusia începea războiul în condiţii internaţionale favorabile. Din punct de vedere economic şi al politicii interne, ea nu era însă pregătită să susţină un război mai îndelungat. Dar înapoierea economică, anarhia feudală şi dezorganizarea armatei în urma desfiinţării ienicerilor în 1826, făceau situaţia Turciei şi mai grea.

Armata rusă destinată frontului din Europa, comandată de generalul Wittgenstein, a trecut în Moldova pe la Sculeni, Fălciu şi Vadul lui Isac, în a doua jumătate a lunii aprilie. În cinci zile, trupele ruse au ajuns până la Brăila, Bucureşti şi Craiova. Domnii s-au retras, iar generalul Pahlen a fost numit prezident deplin împuternicit al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti.

Principalul atac se dă asupra cetăţii Brăila, al cărei asediu a început la 1 mai. Rezistenţa Brăilei nu a împiedicat însă trupele ruse să ocupe Isaccea şi să înainteze până la Caraşu şi Constanţa. Capitularea Măcinului (6 iunie) a obligat garnizoana Brăilei să predea a doua zi cetatea cu toate muniţiile şi proviziile. Cucerirea Brăilei a deschis armatelor ruse drumul spre sud, asigurându-le totodată comunicaţiile cu spatele frontului. Între 11-16 iunie, ele cuceresc Hârşova, Constanţa şi Tulcea, şi asediază Bazargicul, Silistra, Varna şi Şumla. În acest timp turcii, întărind garnizoanele de la Rahova şi Nicopole, izbutesc să facă mai multe incursiuni în Oltenia, dar sunt respinşi de generalul Geissmar la Cioroiu, iar la 27 septembrie, înfrânţi în bătălia de la Băileşti.

La lupta de la Cioroiu, precum şi la o serie de lupte date la Calafat, Golenţi, Catanele, Crucea, Izvoarele, Cerneţi, Simian şi pe Jiu în 1828, au luat parte detaşamentele de panduri români comandate de polcovnicul Solomon. Ele fuseseră alcătuite la Craiova, imediat după venirea trupelor ruseşti. Pandurii s-au dovedit viteji şi destoinici în lupte, obţinând multe decoraţii. Printre ei se aflau şi foşti participanţi la mişcarea din 1821.

Printre comandanţii pandurilor se găsea acum şi Gheorghe Magheru, care în 1848 va fi unul dintre capii revoluţiei, în anul următor Kiselev organizează încă un detaşament de 1600 panduri, încredinţându-le paza Zimnicei şi a gurilor Argeşului. În campania din 1829 pandurii au luptat vitejeşte la Cireşul, Calafat şi Ostrov, în dreptul Gladovei şi Negotinului.

Un aport însemnat au adus la război şi detaşamentele alcătuite din voluntari bulgari, sârbi, greci, albanezi, muntenegreni şi români, comandate de vestitul luptător bulgar Gheorghe Mamarcev-Buiucliu, P. Fochiano (fratele căminarului Sava, participant la mişcarea din 1821) şi Milco Petrovici, fratele eroului sârb Haiduc Velco. Aceste detaşamente au luptat la Hârşova, Silistra, Fundeni, Băileşti, Călăraşi şi la Şumla. În 1829, lt. colonelul rus Liprandi organizează încă un detaşament de voluntari, alcătuit din combatanţi de diferite naţionalităţi, printre care bosnieci şi români. Aceste detaşamente şi-au dat contribuţia la luptele din Deliorman şi de la Turtucaia. În august 1829, forţele combatante bulgăreşti vor reuşi să insurecţioneze tot sudul Bulgariei.

Campania din anul 1828 s-a încheiat cu o serie de succese pentru armata rusă. În Caucaz au fost cucerite cetăţile: Cars, Ahalţâh, Ahalcalac, Anapa şi Poti. Pe frontul din Europa, ruşii mai cuceresc la 29 septembrie Varna. Cu toate aceste succese, campania nu a putut smulge Turciei pacea. Ridicând asediul Silistrei şi Şumlei, armata rusă, decimată de epidemii şi prost aprovizionată, s-a retras în nordul Dunării pentru iernat.

În vederea campaniei din primăvara anului 1829, efectivele armatei ruse au fost mărite şi comandamentul suprem a fost încredinţat generalului I.I. Diebici, iar comanda trupelor ruse staţionate în principate cu misiunea să asigure spatele frontului din răsăritul Bulgariei, a fost dată lui P.D. Kiselev. Hotărât să forţeze bariera Balcanilor, Diebici intensifică asediul Silistrei şi o cucereşte la 18 iunie, apoi pătrunde în zona dintre mare şi Balcani ajungând până la Burgas.

După ce împrăştie un corp turcesc de 20.000 oameni la Sliven şi înfrânge cavaleria turcească la Iambol, armata rusă înaintează fără să întâmpine vreo rezistenţă până la Adrianopol, care capitulează la 20 august 1829. Diebici obţine titlul glorios de Zabalkanski. În Asia, Paskievici cucerise Erzerumul şi se apropia de Trapezunt. Turcia ceru pace.

În timp ce delegaţia turcă venită la Diebici prelungea tratativele în nădejdea intervenţiei Angliei, Franţei şi Austriei, trupele turceşti, până atunci concentrate în vestul Bulgariei sub comanda lui Mustafa paşa, încearcă o învăluire a armatei ruse de la Adrianopol. Această manevră este dejucată de Kiselev care înaintează cu trupele sale din Ţara Românească până la Gabrova, Sofia şi trecătoarea Şipca. Văzând că şi ultimul plan de rezistenţă îi este zădărnicit şi dându-şi seama că opinia publică de pretutindeni, favorabilă Greciei, împiedică amestecul în război al marilor puteri, Turcia se vede silită să semneze pacea de la Adrianopol (2 septembrie 1829).

Formulând condiţiile păcii, Rusia a dat dovadă de o moderaţie care a surprins puterile occidentale. Trupele ruseşti, învingătoare, se găseau într-o situaţie grea, fiind bântuite de molime, slab aprovizionate şi depărtate de bazele lor. Ţarismul, care se temea de izbucnirea unor răscoale anti-feudale în Rusia şi în Balcani şi prevedea pretenţii teritoriale pe seama Turciei din partea Austriei, Angliei şi Franţei, a conchis că, în acele împrejurări, interesul său constă nu în nimicirea Imperiului Otoman, ci în menţinerea acestui imperiu slăbit.

Prin tratatul de la Adrianopol, care cuprinde 16 articole, Rusia obţinu ţărmul caucazian al Mării Negre, inclusiv Anapa, Poti şi teritoriul paşalâcului Ahalţâh, şi gurile Dunării până la vărsarea Prutului. Navigaţia a fost declarată liberă pe Dunăre şi în Marea Neagră; strâmtorile Bosfor şi Dardanele deveneau de asemenea libere pentru comerţul tuturor statelor.

În istoria popoarelor din Balcani, pacea de la Adrianopol a constituit o cotitura şi un progres. Poarta a recunoscut Greciei dreptul la autonomie, conform convenţiei de la Akkerman. Peste un an, Grecia se va proclama independentă. Serbia obţine pe lângă confirmarea autonomiei sale interne, şase districte. Bulgariei nu i s-a acordat autonomie, dar războiul a slăbit simţitor puterea economică a feudalilor turci pe teritoriul ei, iar libertatea comerţului rus în Marea Neagră a stimulat dezvoltarea porturilor Balcic, Varna şi Burgas, prin care se exportau tot mai multe produse agricole. Pentru bulgari însă războiul a avut şi o altă consecinţă, în urma încheierii păcii s-a produs o emigrare masivă a populaţiei bulgăreşti în Rusia şi în Principatele române; unde se constituiră puternice colonii, focare ale acţiunilor revoluţionare bulgăreşti de mai târziu. Bulgarii din principate au obţinut importante privilegii.

Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova ţi Ţara Românească... , declarat ca dezvoltare a articolului V din tratatul de pace şi parte integrantă a acestui tratat, stipulează că cetăţile turceşti de pe malul sting al Dunării, împreună cu insulele ţinând de acest mal, vor fi restituite Ţării Româneşti, thalwegul Dunării formând graniţă cu „statele otomane”. Drept urmare, în vara anului 1830, haşurile de pe malul sting al Dunării au fost desfiinţate, iar cetăţile Brăila, Turnu şi Giurgiu, împreună cu insulele, au fost cedate principatelor.

Poarta se angaja să respecte drepturile Principatelor române prevăzute în tratatele anterioare (din 1812 şi 1826) dintre Rusia şi Turcia, să vegheze ca privilegiile principatelor să nu fie călcate de comandanţii cetăţilor de pe malul drept al Dunării şi să nu tolereze nici un aşezământ turc pe malul stâng. Principatele urmau să se bucure de autonomie administrativă. Domnii vor fi numiţi pe viaţă şi vor rezolva liber afacerile interne ale ţării, în înţelegere cu divanul.

Moldova şi Ţara Românească vor fi scutite pe viitor de orice furnituri pentru aprovizionarea Constantinopolului şi a cetăţilor de la Dunăre. Ele nu vor mai trebui să livreze turcilor grâne, unt, lemn de construcţie şi lucrători pentru repararea cetăţilor. În consecinţă, locuitorii celor două principate se vor bucura de deplina libertate a comerţului pentru toate produsele pământului şi industriei lor, fără nici o restricţie, în sfârşit, Poarta se obliga solemn să confirme regulamentele administrative ce vor fi elaborate în timpul administraţiei ruseşti, care va dura până la plata despăgubirilor de război, fixate la 11.500.000 de ducaţi.

Libertatea comerţului şi deschiderea porturilor de la Dunăre, garantate Principatelor române, aveau să accelereze dezvoltarea relaţiilor capitaliste, iar îngrădirea dreptului de intervenţie al Porţii şi interdicţia pentru turci de a se aşeza în principate reduceau suzeranitatea otomană la plata unui tribut şi la confirmarea domnilor. Drumul spre unire şi independenţă era deschis.

Check Also

Desfăşurarea războiului ţărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja

Răscoala se răspândeşte cu iuţeală în toate direcţiile. Purtarea barbara a nobilimii face ca ţărănimea …

Războiul de 100 de ani

Războiul de 100 de ani (1337-1453) este un conflict militar intermitent dintre Anglia şi Franţa, …