Războiul ruso-turc din 1768-1774

Petru I cucerise supremaţia Mării Baltice, dar nu putuse împinge graniţele Rusiei până la ţărmul Mării Negre. La urcarea sa pe tron, Ecaterina a II-a (1762-1796) găsise chestiunea orientală în faza în care o lăsase Petru I. Problema succesiunii la tronul Austriei, războiul de 7 ani, rivalitatea colonială franco-engleză şi frământările interne din Rusia aruncaseră chestiunea orientală, pentru un sfert de secol, pe planul al doilea. Ecaterina a II-a avea s-o impună din nou, şi cu o forţă necunoscută până atunci, în centrul politicii europene.

Printr-o intuiţie justă, ea a înţeles că, pentru a obţine sprijinul nobilimii, clerului şi armatei, de care depindea soliditatea tronului ei, trebuia să ofere Rusiei succese strălucite şi că nimic nu era mai adecvat acestui scop decât un război contra Turciei. Dar, pentru a porni un asemenea război, trebuia să restaureze situaţia financiară, să-şl formeze colaboratori capabili şi devotaţi şi, mai ales, să câştige aliaţi.

Nimic nu arată mai limpede voinţa Rusiei de a duce o politică complet independentă în conflictul oriental decât înlocuirea alianţei austriece cu aceea a Prusiei. Alianţa ruso-prusiană din 1764 avea să exercite o puternică influenţă asupra întregii politici europene. Ea a permis Rusiei să rezolve chestiunea succesiunii la tronul Poloniei în sensul intereselor sale şi a împiedicat Austria de a interveni în ajutorul Turciei.

Tulburările ce s-au produs în urma încercării lui Stanislas Poniatovski de a reforma constituţia anarhică a Poloniei au grăbit izbucnirea războiului. Intervenţia armatei ruse în Polonia a determinat Poarta, la sfatul ambasadorului Franţei şi Austriei, să declare Rusiei război (6 octombrie 1768). Turcii au declarat război cu şase luni înainte de a putea începe operaţiile militare. Ei au lăsat deci Rusiei timpul de a se pregăti.

Razia tătarilor din Crimeea, care a pustiit „Noua Serbie” (Ucraina de sud), a dovedit necesitatea de a supune pe tătari şi de a împinge graniţele Rusiei până la Marea Neagră. Ecaterina a II-a a obţinut uşor toate creditele necesare războiului. Rusia a pus pe picior de război trei armate: prima, cea mai importantă, în Podolia, pentru a ataca Hotinul; a doua, în Ucraina, pentru a ţine în frâu pe tătari; a treia, în nordul Caucazului, pentru a produce o diversiune în Cuban şi Caucaz.

Campaniile militare din 1769

Războiul a fost pregătit şi printr-o vie propagandă în Moldova şi Ţara Românească pentru a asigura sprijinul populaţiei. Maiorul Nazarie Karazin la contact cu arhimandritul de Argeş, Nichifor, care întreţinea de mult relaţii secrete cu Rusia, şi câştigă pe egumenul Damaschin, care l-a pus în legătură cu unii din boierii cei mai influenţi din ţară, Dumitrache Ghica, fraţii Pârvu şi Mihai Cantacuzino şi Nicolae Dudescu.

A fost sondat chiar şi domnul Grigore Ghica, care, fără a se descoperi, a intrat în complot, numind pe Pârvu Cantacuzino spătar, - ceea ce ar fi înlesnit, în caz de război, trecerea oştirii de partea ruşilor - pe fratele acestuia Mihai l-a făcut din nou mare vistier, iar pe Dumitrache Ghica ban. Karazin a adus şi manifeste, care trebuiau răspândite nu numai printre români, ci şi printre bulgari, sârbi şi greci şi în care se promitea continuarea luptei începute de Petru I pentru răsturnarea stăpânirii turceşti.

Sprijinul cel mai larg aveau să-l găsească oştile ruseşti nu în boieri, care niciodată nu s-au lepădat complet de grija de a nu se compromite faţă de turci, ci în ţărănime şi orăşenime, care vedeau în participarea lor la război un prilej prielnic a scăpa şi de asuprirea turcească şi de exploatarea boierească. Obiectivul principal al planului de război rus era de a ocupa Moldova înainte ca turcii s-o fi devastat.

Dar rezistenţa Hotinului i-a ţinut cinci luni pe loc. În timpul acesta, ţăranii din diferitele ţinuturi ale Moldovei au constituit cete de voluntari, care aveau să sprijine dinăuntru acţiunea armatei ruse. Ţăranii din Câmpulung şi din alte localităţi s-au unit sub conducerea căpitanului Fedor; cei din ţinutul Fălticeni au format un detaşament condus de Teodor Butca.

Astfel, când, în mai 1769, principala armată turcă a trecut Dunărea şi s-a îndreptat spre Hotin pentru a muta teatrul războiului în Podolia, detaşamentele de voluntari au împiedicat aprovizionarea armatei otomane cu furaje şi alimente, au distrus magaziile turceşti şi au atacat detaşamentele izolate ale turcilor. Lipsa de provizii a silit pe turci să renunţe la direcţia iniţială de atac şi să se îndrepte spre Tighina. Trupele care au trecut Nistrul au fost distruse de ruşi, celelalte s-au risipit şi, atrăgând după ele şi garnizoana Hotinului, nu s-au oprit decât la Dunăre.

Din momentul acesta, armatele ruse n-au mai întâmpinat nici o rezistenţă până la Bucureşti. O delegaţie de boieri moldoveni s-a dus în întâmpinarea armatei ruse până la Botoşani pentru a solicita sprijinul Rusiei. Galaţii, unde se refugiase noul domn al Moldovei, Constantin Mavrocordat, a fost luat cu asalt. Detaşamentul condus de polcovnicul Ilie Lăpuşneanu şi de arhimandritul de Argeş a ocupat Bucureştii.

La apropierea unităţilor de voluntari români, care au precedat trupele ruse, locuitorii din Bucureşti şi Galaţi s-au răsculat, înlesnind alungarea turcilor. „Norodul Bucureştilor s-a rădicat, mic cu mare, până şi femeile, cu prăjini şi cu cărămizi, strigând: „Muscalii, muscalii au venit!” şi, năpădind asupra turcilor, care erau ca la 5.000, dar risipiţi pe la conace”, îl alungă din oraş.

La începutul anului 1770, Moldova şi Ţara Românească, afară de Oltenia, erau scoase de sub stăpânirea turcilor. O delegaţie de boieri şi de înalţi demnitari bisericeşti a plecat la Petersburg să mulţumească împărătesei pentru sprijinul acordat. Succese asemănătoare repurtase şi armata din Caucaz, încât prima campanie s-a încheiat cu rezultate care justificau cele mai vaste proiecte ale împărătesei. Dar ele au trezit neliniştea celorlalte puteri şi au provocat o campanie diplomatică menită să stăvilească progresele armatei ruse, silind-o să încheie pace.

Campaniile din 1770-1771

Ecaterina a II-a nu voia să audă de pace. În timpul iernii, Rusia făcuse pregătiri pentru o campanie decisivă pe uscat şi pe mare. Flota rusă, sub comanda lui Alexei Orlov, porni din Marea Baltică şi, ocolind Europa Occidentală, pătrunse în Mediterana şi, la 28 februarie 1770, apăru în faţa capului Matapan (sudul Moreii). Misiunea ei era de a răscula pe greci şi, în timp ce armata din Ţara Românească ameninţa linia Dunării, să dicteze pacea în capitala Imperiului Otoman.

La apropierea flotei ruse, mainoţii se răsculară, dar fură învinşi şi împrăştiaţi de turci la Tripoliţa. Flota turcă, care se concentrase între coasta Anatoliei şi insula Chios, a fost atacată şi scufundată de flota rusă la Ceşme (5 iulie 1770). Orlov n-a îndrăznit să forţeze Dardanelele şi să dicteze pacea în faţa Seralului. Expediţia navală nu şi-a atins scopul, dar răsunetul ei a fost imens. Europa Occidentală a fost alarmată, când a văzut pavilionul rus fluturând printre insulele Arhipelagului şi chemând la arme pe supuşii Porţii.

În cursul aceleiaşi campanii, armata de uscat, sub comanda prinţului Repnin, a împrăştiat armata hanului tătăresc la Movila Râbâiei, apoi a distrus-o pe malul râului Larga, iar contele Rumeanţev a luat cu asalt tabăra marelui-vizir la Cahul şi a împrăştiat-o (1 august 1770). În urma acestor victorii, cetăţile turceşti de pe malurile Dunării şi Nistrului - Ismail, Chilia, Tighina, Cetatea Albă, Brăila - au capitulat între 6 august şi începutul lunii noiembrie 1770. În aceste lupte, detaşamentele de voluntari români au dovedit iniţiativă şi eroism, fapt evidenţiat de feldmareşalul Rumeanţev în rapoartele sale oficiale. Astfel, la Larga, voluntarii au învăluit dinspre sud lagărul inamic, au atacat din flanc trupele turceşti şi le-au urmărit în retragere.

Victoriile armatei ruse au stârnit o vie nelinişte în cancelariile europene. Chiar şi puterile care se aşteptau la avantaje de pe urma succeselor Rusiei, ca Anglia şi Prusia, au luat o atitudine ostilă. Anglia a rechemat marinarii şi ofiţerii englezi care se aflau în slujba Rusiei şi a interzis orice angajament pentru viitor. Franţa a oferit Turciei 12-15 vase de război şi i-a trimis o echipă de ofiţeri şi ingineri pentru armata sa. Austria şi-a întărit garnizoanele din Ungaria şi a stabilit la graniţa Transilvaniei aşa-numitele „cordoane de securitate”. Chiar şi Frederic al II-lea, aliatul Rusiei, a declarat că nimicirea Imperiului Otoman nu era în interesul Prusiei. Nici una dintre aceste puteri nu voia să admită ca Rusia să rezolve chestiunea orientală în avantajul ei exclusiv.

Austria şi Prusia, uitând pentru moment diferendele care le separau, oferă Porţii mediaţia lor, care fu primită. Frederic al II-lea fu însărcinat să comunice cabinetului de la Petersburg condiţiile Porţii. Guvernul rus a răspuns printr-un memoriu, cuprinzând contrapropunerile sale: cedarea Azovului şi a celor două Cabardii, independenţa tătarilor din Crimeea, ocuparea Principatelor cu titlu de despăgubire de război, navigaţia liberă pe Marea Neagră, o insulă în Arhipelag şi amnistie generală pentru supuşii creştini ai Porţii care se declaraseră pentru Rusia sau renunţare la orice despăgubire, cu condiţia de a se acorda independenţa Moldovei şi Ţării Româneşti.

Aceste condiţii dovedeau că Rusia nu înţelegea să renunţe la nici una dintre cuceririle sale. Austria mobiliza şi încheie cu Poarta un tratat secret (6 iulie 1771), prin care se angaja să restituie Turciei toate teritoriile cucerite de ruşi. Pentru aceste servicii ea avea să primească Oltenia şi o rectificare de graniţă în Transilvania. Acest tratat alarmă curţile de la Petersburg şi Berlin. Intervenţia Austriei ar fi obligat Prusia să sprijine cu toate forţele sale militare Rusia şi ar fi provocat o conflagraţie generală.

Frederic al II-lea a evitat furtuna, propunând ca, în virtutea principiului compensaţiilor echivalente, să se caute în altă parte decât în Turcia teritorii care să despăgubească Rusia de cuceririle pe care avea să le restituie, Prusia de subsidiile plătite în baza tratatului din 1764 şi Austria de câştigurile teritoriale ale vecinilor săi. Victima acestor combinaţii a fost Polonia. Cele trei puteri s-au pus repede de acord asupra unui plan de împărţire care avea să le asigure compensaţii şi să salveze principiul echilibrului. Planul a fost definitivat prin o serie de convenţii, eşalonate între 15 ianuarie şi 25 august 1772.

Negocierile cu privire la împărţirea Poloniei au avut ca urmare încetinirea operaţiilor de război şi tratative ruso-turce pentru încheierea păcii. Pe Dunăre, campania din 1771 s-a mărginit la incursiuni, fără importanţă, de o parte şi de alta a fluviului. Marele eveniment al anului a fost cucerirea Crimeii. Prinţul Dolgoruki străbătu linia, considerată ca inexpugnabilă, a Perekopului şi, în trei săptămâni, ocupă toată peninsula. Caffa, Kerci, Ieni-Kale s-au predat fără rezistenţă. Hanul Selim-Ghirai, părăsindu-şi armata şi familia, a fugit la Constantinopol. Sahin-Ghirai, devotat Rusiei, a fost ales han în locul lui Selim şi o delegaţie de notabili a plecat la Petersburg să presteze omagiu împărătesei.

Congresul de la Focşani şi Bucureşti

Prin cucerirea Crimeii, principalul obiectiv de război al Rusiei era atins. În consecinţă, guvernul rus se arătă mai conciliant asupra celorlalte puncte. În decembrie 1771, el informă Curtea de la Viena că renunţă la cele două principate. Cel mai serios obstacol în calea păcii era înlăturat. Rusia şi Turcia s-au pus repede de acord asupra unul armistiţiu, care s-a încheiat la Giurgiu (30 mai 1772), şi asupra convocării congresului de pace, care s-a deschis la Focşani (la 7 august 1772).

Problema independenţei tătarilor, a navigaţiei în Marea Neagră şi a porturilor Kerci şi Ieni-Kale au ridicat dificultăţi care n-au putut fi aplanate, din cauza intransigenţei Porţii, încurajată de lovitura de stat prin care regele Suediei, Gustav al III-lea, restabilind puterea monarhică, putea să intervină în război. Aceste evenimente au silit Rusia să retragă o parte din trupele sale de pe Dunăre şi din Polonia şi să le trimită în Finlanda. Negocierile au fost reluate în noiembrie la Bucureşti.

Moldova şi Ţara Românească trimiseră la Focşani şi la Bucureşti delegaţii, formate din boieri şi din reprezentanţi al clerului înalt, pentru a asista la negocierile care aveau să hotărască viitoarea soartă a ţării. În memoriile pe care le-au prezentat delegaţilor Austriei şi Rusiei, ei au invocat, pentru a-şi justifica revendicările, pretinsele acte din 1383 sau 1386 de închinare ale lui Mircea şi din 1460 al lui „Laiotă vodă”, pe care s-a întemeiat şi propaganda exilaţilor revoluţiei din 1848. Acte asemănătoare au prezentat şi moldovenii.

Pe baza acestor acte, delegaţii noştri susţin că ţările române s-au bucurat de libertate sub domnii pământeni şi că, împreună cu Ungaria şi cu Transilvania, ele au luptat împotriva expansiunii turceşti şi nu s-au închinat decât „sub mari condiţii, folositoare şi însemnate”. În încheiere se cerea „scuturarea pentru totdeauna a vrednicului de plângere jug”. Până la fanarioţi, turcii înşişi ar fi respectat actele de închinare. Samavolniciile fără frâu, dările nesfârşite, care au secătuit ţara, şi încălcările de hotar n-ar fi început decât odată cu domnia lui Nicolae Mavrocordat.

Cu privire la viitoarea organizare a ţării, „scoasă de sub jugul turcesc”, - deşi plata tributului era menţinută - boierii propuneau „domn de aceeaşi credinţă cu noi” sub „ocrotirea celor mari trei avtocraţi: al Roşiei, al Austriei şi al Prusiei”, deci independenţa de fapt, sub garanţia puterilor euro pene. După eşecul conferinţei de la Bucureşti, operaţiile de război au reînceput pe toate fronturile şi s-au prelungit până când armatele ruse au trecut în 1774 Dunărea şi au împresurat tabăra marelui-vizir la Şumla, silind Poarta să semneze pacea de la Kuciuk-Kainargi (10/21 iulie 1774).

Anexarea Bucovinei de către austrieci

Succesele dobândite de Rusia şi slăbiciunea Imperiului Otoman au încurajat Austria să ceară, în virtutea principiului echilibrului, o compensaţie. Ea revendică o parte a Moldovei şi, chiar mai înainte de a fi. obţinut învoirea Porţii, a ocupat tot teritoriul. Ea a numit această regiune Bucovina, după pădurile ei de fag. Pusă în faţa faptului împlinit şi incapabilă să-şi susţină propria-i dominaţie cu armele, Poarta a semnat, la 7 mai 1775, convenţia de cedare a Bucovinei şi a numit comisarii destinaţi să stabilească noua frontieră.

Ignoranţa şi venalitatea comisarului otoman au permis guvernului austriac să mai anexeze şi vreo 30 de sate în plus, peste cele prevăzute în convenţie. O parte din boieri erau înţeleşi cu Austria, iar agentul lui Grigore Ghica pe lângă Poartă şi miniştrii turci s-au lăsat corupţi. Austria anexa astfel în toiul păcii o parte din Moldova, cu vechea capitală a ţării, Suceava, cu Putna, Rădăuţi şi Câmpulung şi cu splendidele monumente de artă care sunt Suceviţa, Moldoviţa şi Voroneţul.

Check Also

Desfăşurarea războiului ţărănesc din 1514 condus de Gheorghe Doja

Răscoala se răspândeşte cu iuţeală în toate direcţiile. Purtarea barbara a nobilimii face ca ţărănimea …

Războiul de 100 de ani

Războiul de 100 de ani (1337-1453) este un conflict militar intermitent dintre Anglia şi Franţa, …