Războiul ruso-austro-turc din 1735-1739

Pacea de la Prut (1711), restituind tătarilor Azovul, îndepărtase din nou Rusia de ţărmul Mării Negre. În 1735, asigurată de alianţa austriacă şi de neutralitatea engleză, Rusia socoti momentul potrivit pentru a-şi lua revanşa. Sub comanda generalului Munnich, armata rusă porni spre sud, luă fără rezistenţă Azovul şi, străbătând linia Perecopului, eliberă în 1736 toată Crimeea.

Cabinetul de la Viena, în înţelegere cu Rusia, interveni, oferind beligeranţilor mediaţia sa. Congresul de pace, întrunit la Nemirov, n-a fost decât o comedie, menită să justifice intervenţia militară a Austriei. La reluarea ostilităţilor, în timp ce ruşii atacă şi cuceresc Oceakovul, armatele austriece iau ofensiva, ocupă regiunea muntoasă a Moldovei şi Ţării Româneşti, pătrund în Serbia şi, după ce iau fortăreaţa Niş (27 iulie), se îndreaptă spre defileurile Bulgariei care duc spre Adrianopol. Ameninţaţi de o dezmembrare a imperiului, turcii cer mediaţia Franţei. Urmând sfatul ambasadorului Franţei la Constantinopol, Poarta termină războiul cu Persia şi-şi îndreaptă toate forţele contra austriecilor, asediază Belgradul şi sileşte pe austrieci să evacueze Oltenia.

Campania rusă din Moldova

Ambasadorul Rusiei la Constantinopol, bazându-se pe alianţa cu Austria şi pe mişcarea de independenţa a popoarelor creştine supuse Porţii, credea momentul sosit pentru a da o lovitură hotărâtoare Imperiului Otoman. „Turcii ţ scria el cabinetului imperial - se tem de o răscoală generală de îndată ce trupele ruse se vor fi apropiat de graniţă... Grecii din provincie, în înţelegere cu bulgarii, muntenii, moldovenii şi alţii, se străduiesc cu tărie să scape de tiranie”. Guvernul de la Petersburg era convins că, având concursul popoarelor creştine, poate să-şi realizeze planul de cucerire a Constantinopolului.

La mijlocul lunii iulie 1739, armata rusă se îndreaptă spre Nistru şi, la 17 august, nimiceşte oastea turco-tătară la Stăuceni. Hotinul capitulează la simpla somaţie a comandantului rus; o parte din trupele turceşti se retrag spre Bender, iar alta trece Dunărea. La Ştefăneşti, pe Prut, delegaţia clerului şi a boierilor, condusă de vornicul Cantacuzino-Deleanu şi de Alexandru Duca, secretarul lui Grigore Ghica, prezintă lui Munnich, la 1 septembrie, o scrisoare către ţarină.

A doua zi, detaşamentul lui Constantin Antioh Cantemir, format din trei mii de oameni, intră în Iaşi, de unde Grigore Ghica se retrăsese în Ţara de Jos. Munnich însuşi, primit cu toate onorurile în capitala Moldovei, încheie la 5 septembrie cu „deputaţii stărilor” o „convenţie” prin care Moldova era declarată independentă sub ocrotirea Rusiei, care garanta boierilor şi clerului menţinerea privilegiilor lor. Ţara trebuia să întreţină o armată permanentă de 20.000 de oameni, să înfiinţeze un corp de salahori pentru a lucra la fortificaţii şi să plătească o contribuţie de război.

Acţiunea fraţilor Cantemir

Fostul domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a nutrit tot timpul vieţii speranţa că un război victorios al Rusiei cu turcii va reda familiei sale tronul de la Iaşi şi va scoate ţara de sub suzeranitatea otomană. În Moldova, sub domnia lui Grigore Ghica (1726-1733), fiii lui Antioh Cantemir, Constantin şi Dimitrie sau Dumitraşcu, ajung cel dintâi ban, iar cel de-al doilea mare comis. În jurul lor se grupează un partid puternic, care considera ca uzurpatori pe domnii trimişi direct de la Constantinopol.

În 1736, Constantin şi Dimitrie au fost chemaţi în Rusia, unde Constantin a fost numit general de brigadă, ca şi descendentul fostei familii domnitoare din Ţara Românească, Constantin, fiul lui Ştefan Cantacuzino, indiciu că guvernul rus avea de gând să-i facă domni, pe cel dintâi în Moldova şi pe cel de-al doilea în Ţara Românească. Amândoi au luat o parte activă în război, împreună cu Dimitrie, în fruntea corpurilor de voluntari români care se constituiră pentru a lupta împotriva turcilor.

După bătălia de la Stăuceni şi capitularea Hotinului, Constantin Cantemir, rânduit să formeze cu „cazacii, ruşii şi valahii săi” aripa dreaptă a armatei ruse, a trimis pe fratele său Dumitraşcu să urmărească pe Grigore Ghica până la graniţa Ţării Româneşti, iar el a intrat în Iaşi, unde a fost primit cu onoruri domneşti. „I-au ieşiţii înainte mitropolitul şi cu caimacami şi cu alţ boieri care să mai tâmplase şi călugări şi neguţitori den latura târgului despre muntenime, şi i-au închinat cheile ţărâi şi steagurile slujitorilor. Şi s-au împreunat cu mare bucurie ş-au purces pen Ieşu”. Contemporanii constată că curentul antiotoman era atât de puternic, încât şi icioglanii lui Ghica, călăraşii şi servitorii boierilor au trecut de partea fraţilor Cantemir.

Sfârşitul războiului şi realipirea Olteniei

Dar popoarele creştine din Peninsula Balcanică nu s-au mişcat, şi austriecii, bătuţi în toate luptele, au început tratative de pace cu turcii. Trupele ruse, decimate de privaţiuni în stepele deşerte din sud, nu mai puteau continua lupta. Prin pacea de la Belgrad (7/18 septembrie 1739), Austria renunţa la toate cuceririle sale la sud de Dunăre şi Sava şi înapoia Ţării Româneşti, Oltenia. Rusia restituia Azovul, care a fost demilitarizat, şi evacua Moldova.

Oltenia, „cedată Porţii” în 1739 prin tratatul de la Belgrad, era în realitate pierdută pentru austrieci încă din toamna anului 1737, când, după recucerirea Nişului, turcii de la Vidin şi trupele trimise de Constantin Mavrocordat din Bucureşti au alungat pe imperiali din Craiova şi din toată regiunea de şes. Dacă marii boieri trecuţi în Transilvania au dorit ca Oltenia să rămână definitiv sub austrieci, o parte din boierimea mică şi mijlocie, rămasă pe loc, prefera ca Oltenia, reluată de turci, să nu mai fie unită cu Muntenia, ci să depindă direct de Poartă. Iniţiativa boierilor din Bucureşti şi interesul lui Constantin Mavrocordat de a lărgi sfera veniturilor domneşti au convins guvernul otoman să emită firmanul prin care judeţele de peste Olt erau reintegrate Ţării Româneşti, dând ordin domnului să trimită delegaţi la delimitarea hotarelor cu Transilvania şi Banatul.

Poziţia claselor sociale faţă de război

Războiul din 1736-1739 a pus pentru prima oară diferitele pături sociale din Ţara Românească şi Moldova în contact îndelungat cu armatele austriece şi ruse şi le-a dat prilej să-şi manifeste sentimentele atât faţă de turci, cât şi faţă de austrieci şi ruşi. Atitudinea boierilor a fost, în general, oportunistă. Ei au aşteptat desfăşurarea evenimentelor pentru a-şi preciza orientarea lor politică. Când austriecii au pătruns în Ţara Românească, Constantin Mavrocordat s-a retras la Dunăre, iar boierii mari s-au refugiat în Transilvania.

Boierii mijlocii şi mici care au rămas în ţară s-au menţinut în rezervă, decişi să aştepte „până în primăvară”, după cum scria episcopul de Râmnic în februarie 1738: „lovindu-se oştile, cine va birui, a aceluia va fi ţara”. Totuşi, generalul austriac Lobkovitz remarcase în 1737 o preferinţă vădită pentru ruşi la aceşti boieri: „clerul şi boierii din Moldova şi din Muntenia au făcut o înţelegere cu ţarina şi s-au supus ei în anumite condiţii”.

În Moldova, o parte a marii boierimi, în frunte cu vornicul Ştefan Roset, stolnicul Răducanu Racoviţă şi slugerul Ştefan Catargiu, au trecut de partea austriecilor. Majoritatea evită cu grijă să se compromită faţă de turci. În 1739, când ruşii se apropie de Moldova, boierii cer seraskierului de Tighina să arate la Constantinopol credinţa lor faţă de Poartă şi supunerea lor faţă de domnie.

Dar când armatele ruse intră în ţară, Cantemireştii atrag majoritatea boierilor în partida rusă. Grigore Ghica e părăsit de cea mai mare parte a boierilor rămaşi până atunci în jurul lui. Înclinarea boierimii spre cele două imperii, Rusia şi Austria, dar mai ales spre Rusia, era dictată de nădejdea că acestea vor fi. biruitoare. Dar boierimea n-a făcut nimic pentru a contribui la victoria de la care aştepta eliberarea ţării de sub stăpânirea turcească.

Ţărănimea din Oltenia a avut o atitudine hotărât antiaustriacă. Locuitorii luaţi de austrieci pentru lucrări de fortificaţie, mai ales cei din Mehedinţi, Dolj şi Romanaţi, fug în alte părţi, iar când austriecii se retrag din Oltenia, „ţăranii atacă pe soldaţi, îi dezarmează... şi sunt foarte obraznici”, declară un ofiţer austriac. Aceeaşi ostilitate exista şi faţă de turci. O expediţie întreprinsă de trupele otomane de la Craiova spre Cozia e împiedicată de ţărani. Populaţia războinică a Olteniei a format cete de haiduci, care nu cruţau pe boieri. În judeţul Gorj au ars curţile şi au jefuit boierimea. Şi în Muntenia, în judeţul Saac, haiducii au prădat pe boieri.

În Moldova, ţărănimea a suferit mai ales din cauza incursiunilor tătarilor. Din toate părţile, ţăranii s-au „băjenit”, lăsând satele pustii. Mulţi au fugit în codri şi au format, ca şi în Ţara Românească, cete de haiduci, care atacau atât pe slujbaşii trimişi să ridice provizii, cât şi pe boieri. Când ruşii au intrat în Moldova, ţăranii s-au înrolat în corpurile de voluntari, care, sub comanda fraţilor Cantemir, au îndeplinit importante misiuni militare. Pentru ţărani, războiul a fost un prilej de mari suferinţe, dar şi de manifestare a ostilităţii lor faţă de asupritorii turci şi de boierii exploatatori. Lupta antiotomană se îmbina cu lupta antifeudală.

Check Also

Războiul de 100 de ani

Războiul de 100 de ani (1337-1453) este un conflict militar intermitent dintre Anglia şi Franţa, …