Războiul pentru independenţa naţională a României

Cucerirea independenţei naţionale în anul 1877 este unul dintre cele mai de seamă evenimente din istoria României. Rezultat al războiului just, de eliberare, din 1877-1878, obţinerea independenţei a reprezentat totodată o încununare a sute de ani de lupte eroice ale poporului român pentru dezrobirea sa de sub apăsătorul jug al Porţii otomane.

Dobândirea independenţei a marcat un moment deosebit de important în procesul de formare a României moderne şi de desăvârşire a unităţii naţionale şi de stat a poporului român. Lupta României pentru independenţă face parte din mişcarea generală de eliberare naţională a popoarelor din Peninsula Balcanică. Rezultatul acestei mişcări a fost legat de conjunctura favorabilă creată în primăvara anului 1877, prin izbucnirea războiului ruso-turc şi intrarea în acest război a României ca aliată a Rusiei împotriva Imperiului otoman.

Proclamarea independenţei de stat a României la 9 mai 1877. Premise interne şi împrejurări externe

Unirea Principatelor în 1859 şi reformele înfăptuite în anii următori au contribuit la întărirea autonomiei interne şi au constituit premise esenţiale în pregătirea condiţiilor pentru împlinirea idealului secular al independenţei, în creşterea mişcării de emancipare naţională a românilor aflaţi încă sub stăpânirea străină. Politica externă demnă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în raporturile sale cu Turcia şi cu celelalte puteri europene a dus la ridicarea prestigiului ţării şi la crearea unor premise care să înlesnească obţinerea independenţei. Progresul realizat în toate domeniile - economic, politic, cultural - după 1859 devenise incompatibil cu starea de dependenţă a României faţă de Turcia.

Cucerirea independenţei naţionale devenise o necesitate imperioasă. Idealul independenţei înflăcăra întregul popor, afirmându-se ca o puternică forţă motrice a mersului înainte. Ţărănimea, lucrătorii din industrie, târgoveţii, păturile burgheze manifestau dorinţa de a folosi toate mijloacele pentru a realiza independenţa. Masele populare de la oraşe şi sate îmbinau năzuinţa spre eliberare naţională cu cerinţele de libertate democratică şi o viaţă mai bună.

Grupări ale moşierimii şi unele elemente burgheze considerau că independenţa se poate obţine prin bunăvoinţa puterilor europene, în schimbul unor concesii economice; moşierimea conservatoare se temea ca înarmarea ţăranilor, care formau aproape întreaga armată, să nu-i primejduiască proprietăţile. De fapt, ţărănimea spera ca după un război victorios să obţină pământ.

În anii 1875-1876 s-a intensificat mişcarea de eliberare naţională a popoarelor din Balcani, au izbucnit puternice răscoale în Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria; grupuri de revoluţionari bulgari organizaţi pe teritoriul României au trecut în sudul Dunării; Serbia şi Muntenegru, încurajate de Rusia, încep războiul contra Porţii otomane. Acţiunile Imperiului ţarist, care urmărea să înlăture cu forţa armelor dominaţia otomană în Balcani pentru a-şi întări propriile poziţii, serveau în mod obiectiv popoarelor balcanice, ale căror forţe erau insuficiente pentru a susţine un război victorios.

În aceste împrejurări externe favorabile, guvernul român s-a orientat spre o alianţă cu Rusia. Ca urmare a tratativelor purtate la Livadia în Crimeea, la 4 aprilie 1877 s-a semnat la Bucureşti o convenţie româno-rusă, prin care se permitea armatei ruse dreptul de trecere pe teritoriul României spre Balcani. Nu se realizase însă un acord asupra modului de colaborare militară a armatei ruse cu cea română la sudul Dunării. În schimb, guvernul rus se obliga să menţină şi să apere integritatea teritorială a României şi să respecte drepturile politice ale statului român.

La 11 aprilie, armatele ruse au trecut frontiera României, iar la 12 aprilie, Rusia a declarat război Turciei. Mobilizată încă de la 6 aprilie, armata română era pregătită să respingă incursiunile turceşti la nordul Dunării. Ea aştepta cu nerăbdare clipa intrării în acţiune. La 29 aprilie, după ce cu trei zile înainte bateriile româneşti de artilerie de pe malul Dunării răspunseseră provocărilor turceşti, Adunarea deputaţilor a declarat stare de război între România şi Poarta otomană, iar la 30 aprilie Senatul a votat o moţiune asemănătoare. Opinia publică românească cerea insistent proclamarea independenţei ţării şi începerea războiului împotriva Porţii.

La 9 mai 1877, în timp ce clădirea Parlamentului era înconjurată de mii de cetăţeni din capitală, Adunarea deputaţilor a proclamat independenţa de stat a ţării. „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare; suntem o naţiune liberă şi independentă” - declara în acea memorabilă zi de 9 mai Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, în faţa Adunării deputaţilor. Moţiunea votată lua act „că răzbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Vestea proclamării oficiale a independenţei a stârnit în rândul poporului un uriaş entuziasm, nemaicunoscut de la actul Unirii. Proclamată la 9 mai, independenţa trebuia consfinţită, întărită şi apărată pe câmpul de luptă.

Armata română în războiul pentru independenţă din 1877-1878

Armata română a adus o importantă contribuţie la zdrobirea Turciei, la eliberarea popoarelor din Balcani. Ea s-a acoperit de gloria unor mari bătălii purtate la sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei. Mobilizată în prima jumătate a lunii aprilie, „armata de operaţii” cuprindea 4 divizii, 8 regimente de infanterie de linie, 4 batalioane de vânători, 16 regimente de dorobanţi, 10 regimente de cavalerie, 4 regimente de artilerie, alte subunităţi şi formaţii cu un efectiv total de 58.700 de oameni. Pentru paza teritoriului ţării au fost mobilizate 31 de batalioane, 4 escadroane şi 8 baterii de miliţie, formate din oameni mai în vârstă, precum şi garda naţională.

Trupele de linie au fost puse pe picior de război într-un timp relativ scurt, datorită mai ales contribuţiei maselor, rechiziţiilor, creditelor votate de parlament şi a împrumuturilor contractate. Au fost învinse mari greutăţi în ceea ce priveşte înzestrarea, echiparea şi aprovizionarea armatei. Întregul popor era hotărât să facă cele mai mari sacrificii pentru a cuceri independenţa. «Dorinţa noastră cea mai vie - scria ziarul „Românul” la 14 mai - este de a vedea armata noastră trecând Dunărea şi mergând să contribuiască la nimicirea unei dominaţiuni devenită odioasă lumii întregi. Voim ca românii să-şi datorească lor înşile independenţa absolută a patriei, o dorim pentru că credem că ea va contribui la mărirea şi ridicarea patriei».

În iunie 1877, trupele ruse au forţat Dunărea la Zimnicea. Armata română, aflată în dispozitiv de apărare pe linia Dunării, a ajutat cu foc de artilerie trecerea peste fluviu a trupelor ruse. Acestea, înaintând apoi spre sud, au ajuns pe linia Balcanilor Centrali, împreună cu detaşamentele de voluntari bulgari. Continuarea ofensivei era însă împiedicată de o puternică grupare turcă ce ocupa Plevna şi înălţimile înconjurătoare, ameninţând din flancul drept armata principală rusească. Insuccesul celor două bătălii din 8 şi 18 iulie a determinat guvernul rus să solicite concursul armatei române, prin marele duce Nicolae. Acesta a cerut insistent sprijinul urgent al întregii armate române. De altfel, guvernul român îşi exprimase încă din primăvara anului 1877 dorinţa ca armata română să lupte alături de armata rusă, dar ţarul şi cancelarul Gorceakov refuzaseră colaborarea militară.

Trecând Dunărea la apelul comandamentului rus, unităţile române s-au angajat în luptă alături de cele ruse. Potrivit înţelegerii stabilite, comanda supremă a grupării aliate de la Plevna a fost dată principelui Carol, care avea ca şef de stat major pe generalul rus Zotov. Pentru ziua de 30 august, comandamentul trupelor aliate româno-ruse a hotărât un atac general asupra Plevnei. În cadrul celei de-a treia bătălii pentru Plevna, armatei române îi revenea misiunea de a cuceri mai întâi reduta de la nord de satul Griviţa, adevărată cheie a Plevnei. Lupte îndârjite au dus dorobanţii şi tunarii Diviziei 3 române pentru cucerirea redutei Griviţa.

Batalioanele comandate de maiorul George Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu au reuşit să pătrundă în şanţurile înaintate ale redutei, dar, suferind pierderi mari, au fost nevoite să se retragă. Cei doi comandanţi de batalion au căzut eroic în fruntea luptătorilor. În acelaşi timp, Divizia 4 română a atacat reduta Griviţa I. După patru asalturi deosebit de îndârjite şi de sângeroase, cu toată rezistenţa înverşunată pe care au întâmpinat-o, vitejii dorobanţi au reuşit să cucerească reduta. Pe parapetul acesteia a fost înfipt drapelul tricolor, iar steagul cu semiluna a fost capturat de soldatul Grigore Ion.

Luptele de la Griviţa au rămas înscrise în istoria poporului nostru ca pagini de neasemuit eroism. Alături de armata rusă, ostaşii şi ofiţerii români s-au evidenţiat prin bravură, eroism şi spirit de sacrificiu, care au stârnit admiraţia întregii lumi. Asaltul din 30 august dovedise că Osman Paşa nu putea fi învins decât prin încercuire şi asediu, până la capitulare. Pentru ca gruparea de la Plevna să fie complet izolată de cea de la Vidin, trebuia să se cucerească Rahova, ceea ce s-a realizat la 9 noiembrie. Adresându-se comandantului armatei române după luptele de la Rahova, marele duce Nicolae scria: „Am fost întotdeauna fericit a recunoaşte vitejia şi solidele calităţi militare ale oştirii româneşti. Izbânda de la Rahova aparţine întreagă armatelor române”.

În dimineaţa zilei de 28 noiembrie, trupele turceşti au încercat de a ieşi din încercuire în direcţia Sofia. Sub loviturile combinate ale trupelor ruse şi române, turcii au fost siliţi să depună armele. Rănit, Osman Paşa s-a predat colonelului român Grigore Cerchez, adresându-i-se cu cuvintele: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”. Trupele aliate au capturat peste 40.000 de prizonieri. Generalul rus Todleben, care a condus blocada de la Plevna, a apreciat elogios armata română „a cărei comportare, indiferent de grad, de la general până la soldat, a fost mai presus de orice laudă”.

Prin cucerirea Plevnei, cea mai grea etapă a războiului fusese încheiată. Împreună cu detaşamentele de voluntari bulgari, armata rusă a reluat ofensiva peste Balcani în direcţia Constantinopol, iar diviziile române spre Vidin. Vechea cetate de aici forma principalul punct de sprijin al turcilor pe cursul mijlociu al Dunării. După lupte deosebit de crâncene, unităţile române au reuşit să smulgă din mâinile turcilor poziţiile înaintate ale Vidinului. În cadrul operaţiunilor din zona Vidinului s-a remarcat vestitul asalt de la Smârdan, faptă de arme glorificată de N. Grigorescu în capodopera cu acelaşi nume. Cetatea a rezistat bombardamentului artileriei până la încheierea armistiţiului între Rusia şi Turcia (19 ianuarie 1878).

În războiul de independenţă, armata română a întruchipat pe deplin voinţa de luptă şi vitejia poporului. Eroismul dorobanţilor şi călăraşilor a fost la înălţimea virtuţilor ostăşeşti ale strămoşilor care au luptat la Rovine, Vaslui şi Călugăreni. Zece mii de morţi şi răniţi au căzut în bătăliile pentru cucerirea poziţiilor inamice. Numele unor eroi ai independenţei, ca: George Şonţu, Valter Mărăcineanu, Dimitrie Giurescu, Constantin Ene, Grigore Ion, Constantin Ţurcanu (vestitul Peneş Curcanul cântat de Vasile Alecsandri) şi a multor altora sunt rostite cu emoţie şi recunoştinţă de întregul nostru popor.

Eroismul legendar al ostaşilor şi ofiţerilor români avea drept izvor de tărie morală dragostea înflăcărată faţă de patrie, ura înverşunată împotriva cotropitorilor, dorinţa fierbinte de a vedea ţara liberă şi independentă. Pânzele lui Nicolae Grigorescu, Sava Henţia, Popp de Szathmary, scrierile lui Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Alexandru Macedonski exprimă cu o mare forţă de creaţie şi de evocare istorică impresionante episoade din război, mărturii ale înaltelor virtuţi morale ale poporului nostru.

Independenţa naţională - cauză scumpă a întregului popor

Fiind un război drept, de eliberare naţională, acesta a determinat un adevărat entuziasm în rândurile întregului popor. Însufleţite de o înaltă conştiinţă patriotică, masele săteşti şi orăşeneşti au dat dovadă de un deosebit spirit de sacrificiu în sprijinirea trupelor de pe front. Mii de ţărani, muncitori, meseriaşi, intelectuali au cerut să fie primiţi ca voluntari în armată. Prin rechiziţii şi transporturi, cartiruiri de trupe şi subscripţii pentru cumpărarea de arme, prin importante donaţii în bani şi ofrande (alimente, îmbrăcăminte etc.), populaţia civilă a participat efectiv la câştigarea victoriei.

Muncitorimea, încă puţin numeroasă şi aflată la începutul organizării sale, s-a încadrat în uriaşul efort de luptă a poporului. Prin sacrificii imense, umane şi materiale, prin dăruirea totală pe front şi în spatele frontului, masele ţărăneşti au dus greul războiului. Continuând tradiţiile luminoase ale cărturarilor patrioţi, mii de învăţători, profesori, medici şi alţi intelectuali au plecat voluntari pe front sau au oferit o parte din salariile lor pe toată durata operaţiunilor militare, pentru întreţinerea armatei. Războiul pentru libertatea patriei a avut un puternic ecou în rândurile populaţiei din toate provinciile româneşti.

În ziarele româneşti din Transilvania se exprima solidaritatea cu lupta pentru independenţa naţională. Urmând exemplul patrioţilor din vechea Românie, în provinciile aflate sub stăpânire străină s-au constituit numeroase comitete pentru a veni în sprijinul ostaşilor români. Înfruntând opreliştile şi persecuţiile autorităţilor austro-ungare, transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni au trecut clandestin graniţa pentru a se alătura luptei fraţilor lor (Moise Grozea, Badea Cârţan etc.).

Înrolarea voluntarilor din provinciile aflate sub ocupaţia străină, ajutorul material dat armatei române aveau semnificaţia adâncă a luptei comune pentru grăbirea înfăptuirii idealului unităţii naţionale. Faptele de arme ale oştirii române şi ale patrioţilor bulgari au contribuit în acelaşi timp şi la eliberarea Bulgariei. Monumentele de la Plevna şi Griviţa închinate memoriei ostaşilor români pe pământul Bulgariei sunt un simbol al prieteniei frăţeşti dintre cele două ţări.

Recunoaşterea independenţei. Tratatele de la San Stefano şi Berlin

Prin pacea de la San Stefano (martie 1878), România, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Reuniţi în Congresul de la Berlin în vara anului 1878, reprezentanţii marilor puteri au confirmat şi actul săvârşit de poporul român la 9 mai 1877. Delegaţii români I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au pledat cu energie cauza independenţei şi a respectării integrităţii teritoriului ţării. Prin tratatul de pace de la Berlin s-a restabilit autoritatea statului român asupra Dobrogei, străvechi teritoriu românesc. În acelaşi timp, au fost alipite din nou Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad).

Totodată, Austro-Ungaria şi Anglia au obţinut satisfacerea revendicărilor lor anexioniste, cea dintâi luând în administrare Bosnia şi Herţegovina, iar cea de-a doua, insula Cipru. Încununând actul istoric al Unirii din 1859, transformând statul naţional modern dintr-un stat autonom într-un stat neatârnat, independenţa proclamată la 9 Mai 1877 a fost rezultatul luptei şi jertfelor poporului român. Toate clasele sociale şi în primul rând ţărănimea şi clasa muncitoare au luptat pentru făurirea independenţei.

Alăturându-se armatei ruse şi efortului de eliberare al popoarelor balcanice, armata română a dat o grea contribuţie de sânge pe câmpul de luptă (circa 10.000 de morţi şi răniţi). La aceasta s-au adăugat mari sacrificii materiale făcute de masele largi ţărăneşti şi orăşeneşti. Prin dârzenia şi jertfele sale, poporul român justificase în faţa lumii întregi dreptul său la libertate. România îşi dobândise astfel suveranitatea şi egalitatea juridică cu celelalte state, putând promova o politică externă proprie. Pagină eroică în istoria României, independenţa a reprezentat totodată un moment de seamă şi un nou capitol în istoria frământată a Europei de sud-est.

Deşi efectele pozitive ale cuceririi independenţei nu au putut fi resimţite din plin de poporul român, datorită claselor dominante care au frânat procesul de democratizare a vieţii social-politice, precum şi a marilor puteri care au intervenit deseori în treburile interne ale ţării, independenţa a asigurat noi posibilităţi de dezvoltare a industriei naţionale, progresul mişcării muncitoreşti şi socialiste. Cucerirea independenţei de stat a României a impulsionat lupta de eliberare naţională a românilor aflaţi sub ocupaţia străină. La o jumătate de secol după independenţă, poporul român a reuşit, la capătul unor eforturi neîntrerupte, să-şi desăvârşească unitatea naţională.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …