Războiul pentru Independenţă (1877)

Înaintea actului de la 10 mai starea de spirit produsă de rivalităţile politice şi duşmăniile personale, Ion Ghica nu crezuse că e nevoie de „apărarea naţională” când nu e „existenţa ameninţată”, Carp declarase că „nu suntem destul de bogaţi, nici destul de fericiţi pentru ca să putem face fericirea altora”, iar Blaremberg pusese în perspectivă răzbunarea unui nou Tudor, se potoli un moment, fără ca ea să fie înlocuită, pe tot timpul dramei care începea, de acele sentimente de solidaritate la care din nou, şi cu toată puterea, făcuse apel domnul, conştient de întreaga-i responsabilitate.

Nu se părăsea temerea, întemeiată, că ruşii se lăcomesc la judeţele basarabene, şi organul de presă al liberalilor nu putuse da în această privinţă decât speranţe în care Rosetti însuşi nu arăta să creadă în adevăr. Dar bătrânul conservator C. Brăiloiu, fostul student de la Geneva, îndemna guvernul să caute a-şi asigura sprijinul tare al poporului întreg, formulă prin care desigur el urmărea încetarea absurdului proces contra foştilor miniştri.

Totuşi, „Timpul”, redactat de Slavici şi de Eminescu, recunoştea drept „cea dintâi şi cea mai naturală consecinţă”, a atacurilor turceşti pe Dunăre, „anularea tuturor legăturilor ce ne mai uniau cu Imperiul otoman”. Nu putea vorbi altfel un partid în care se afla creatorul oştirii, generalul Florescu. Şi „Presa” lui Vernescu, şi în numele partidului acestuia, „liberal moderat”, declara că orice român trebuie „să aibă legitima aspiraţie şi nobila dorinţă de a-şi vedea patria de sine stătătoare şi statul român, admis în concertul statelor europene suverane şi independente”.

Studenţii din ţară, cei de la Paris, cu toate îndoielile lui Spiru C. Haret, atunci la studii în acest oraş, şi răceala lui Anghel Demetrescu de curând trimes, deşi era anume profesor, la Berlin, se ofereau să lupte pentru ţară. Dar mai ales se semnala caldul avânt al ardelenilor, care nu putuseră da României libere ofiţeri sfătuitori, în momentul când presa maghiară vorbea de detaşamentul de honvezi care ar ajunge ca să arunce în Dunăre o armată ridiculă, şi „Gazeta Transilvaniei”, amintindu-şi toate suferinţele de acasă, sublinia că „inamicii şi adversarii cei mai încarnaţi ai naţiei sunt, îndată după turci, fraţii lor, ungurii”.

 Câţiva voluntari se înfăţişară. Bariţ se punea în fruntea mişcării pentru ajutarea răniţilor, şi din Bucovina se auzeau aceleaşi glasuri de încurajare. Când veni la Bucureşti marele duce, fantoma lui Mihai Viteazul apăru pe scena Teatrului Naţional şi se zvonea de proclamarea regelui român, ceea ce, după ce se întâmplase în Serbia, cu Milan, nu putea să pară extraordinar.

Era un vânt de război, dar lumea politică nu se încumeta să intre fără garanţii în luptă. Ea aşteptă întâi sa vadă cum se primeşte declaraţia independenţei, pe care Kogălniceanu o comunica, după o circulară, de la 2 mai, în care se arătaseră liniştit toate cele petrecute până atunci de la pornirea acţiunii ruseşti: Poarta refuzase până şi numele de „România” al ţării, puterile nu găsiseră niciun sfat, convenţia cu ruşii se impusese şi actele de ostilitate ale turcilor duseseră la declararea stării de război. Când vestea că se apropie proclamarea solemnă a independenţei sosi, Andrassy, care dezaproba şivoiul de injurii ungureşti, declară că nu poate ţinea samă de dânsa, fiind o chestiune care priveşte Europa întreagă. În Paris, Decazes se ferea să întâlnească pe agentul român. La Londra se refuza orice răspuns.

Îndată se trimese a doua notă, din 22 mai, a lui Kogălniceanu. Insistând asupra caracterului „nedefinit” al legăturilor cu Poarta şi semnalând perfecta înţelegere între Parlament şi acela care putea fi intitulat acuma, cu mândrie, suveranul, deopotrivă gata să apere cu armele hotărârea ce luaseră, un adevărat „crez” pentru toată societatea românească, ministrul de Externe al statului devenit independent nu cerea o recunoaştere, pe care o admitea imposibilă pentru moment, ci numai o „învoire”, un acquiescement, un fel de „adeziune prealabilă”, cu promisiunea că nu se va încerca niciodată sila pentru a readuce România în situaţia de care se desfăcuse.

Protestărilor lui Andrassy, care primise nota prin care Poarta, spălându-se de orice vinovăţie, se arăta uimită de hotărârea ce se luase, Bălăceanu le răspundea că fiul său însuşi s-a înscris voluntar şi că până la moarte se va apăra acea independenţă, contra proclamării căreia spiritul său de mai veche diplomaţie făcuse atâtea rezerve. Atâta doar că, pretinzând o deplină discreţie, Andrassy dezaproba violenta ieşire a lui Coloman Tisza, şeful guvernului ungar, şi taxa de imbecili sau nebuni pe conducătorii presei şoviniste de la Pesta.

În zadar se căută, în iunie târziu, ceva mai mult: o „dovadă; de interes”, o „adeziune”, căpătând doar declaraţia, milogită, că „poziţia (actuală) e bună”. Trebui însă ca, peste puţin, Kogălniceanu, căruia i se cereau măsuri contra ardelenilor trecuţi, pentru orice motiv, în România, să proteste, într-o scrisoare către Bălăceanu, contra prigonirilor ungureşti, amintind ce a făcut el, cândva, pentru refugiaţii unguri.

La Berlin, von Bulow, menţinându-se pe acelaşi teren al viitoarei hotărâri europene, mărturisea cinic că atitudinea Germaniei va fi determinată de ce se va face pentru acţionarii lui Strousberg. Nici Roma nu voia să spună mai mult, deşi, ca de obicei, opinia publică italiană era hotărât simpatică României. Dar se merse până acolo, încât, se declară că, în materie de „acquiescement”, din moment ce se pune nota la dosar, există unul tacit; de altfel, ca şi pentru formarea Italiei înseşi, râurile nu se pot readuce la izvoare; nu lipsea o indicaţie în ce priveşte drepturile evreilor. Franţa nu ieşea din atitudinea, de o rece duşmănie, care se oglindea şi într-o parte a presei.

Dar şi diplomaţia rusească se ferea de orice semn de aprobare. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, la 15/27 mai, Şuvalov, ambasadorul rus la Londra arăta lordului Derby că ţarul vrea neapărat Basarabia. În aprilie încă, întrebat de generalul Ghica, Gorceakov lăsase negociaţiile cu privire la o altă „înţelegere” decât convenţia, în sama lui Nelidov, atunci la Chişinău. La 9 mai, când nu se proclamase independenţa, cancelarul chema pe generalul Ghica pentru a-i spune că în zadar negociază Ion Brătianu la Cartierul-general, cu care diplomaţia din Petersburg era în continuă şi aprigă luptă, „condiţiile de cooperare a armatei române”. Maiestatea Sa m-a însărcinat să vă comunic că nu ţine la cooperaţia României şi că n-o îndeamnă la aceasta”.

Într-o formă mult mai largă, se comunică guvernului român, la 17 mai, această hotărâre, pe care domnul o găsi la Bucureşti în momentul când se întorcea dintr-o mare inspecţie în Oltenia, unde fusese primit cu cel mai cald şi mai sincer entuziasm. Fără rezerve şi fără măcar cea mai elementară politeţă, se spune în acest act de mândrie şi cruzime, că, „dacă guvernul român ar voi să întreprindă o asemenea acţiune” (dincolo de Dunăre) „pe socoteala sa însuşi şi cu ale sale riscuri şi primejdii, ea n-ar putea să aibă loc decât cu condiţia absolută a unităţii comandamentului superior, care ar rămânea în mariile generalului rus şef al armatei imperiale”. Aceasta, pentru că altfel s-ar rupe unitatea de conducere şi pentru că armata românească n-ar putea să lupte singură, aşa cum se arătase dorinţa: „izolat şi pe un teatru separat”.

Dar o astfel de acţiune e şi supt raportul politic imposibilă. De altfel, „Rusia nu are nevoie de concursul armatei române. Forţele pe care le-a pus în mişcare pentru a lupta cu Turcia Sunt mai mult decât suficiente ca să atingă înaltul scop ce şi l-apus împăratul când a început acest război”. În atitudinea presei româneşti se descoperiseră „consideraţii personale, de o altă natură, şi pe care guvernul român ţine să nu le dezvăluiască”: acestea ar îndemna la o ofensivă contra Turciei, care nu e cerută de siguranţa României. Fără dreptate şi fără sens se aminteşte, într-un moment când nu se putea critica nimic în atitudinea guvernanţilor de la Bucureşti, că numai „în umbra marilor operaţii ale armatei ruseşti, exclusiv, au putut fi aruncate bazele ursitelor viitoare ale statului român”.

Totuşi o oarecare dorinţă de a întrebuinţa pe români se simte când se adauge pe urmă că, în ciuda defensivei de până atunci, care se califică de glorioasă, singura „garanţie de siguranţă pentru teritoriul românesc” e într-o alipire la „sistemul strategic” general. Dar intervine din nou mustrarea pentru că, în ciuda „comunităţii de scop” şi a „simpatiilor tradiţionale care unesc Rusia şi România”, a „numeroaselor semne de încredere şi bunăvoinţă pe care Rusia le-a dat în trecut şi chiar acum în urmă”, acest guvern al României refuză „avantagiile materiale şi politice” care i se ofereau. Cum ţarul stă să vie în România, se cerea imediata alegere între abţinerea militară şi încadrarea în planul rusesc”.

Guvernul, astfel acuzat, nu reacţiona, dar domnul, revenit la Ploieşti imediat, la 19, participă la un Consiliu de război prezidat de marele duce şi, arătând din nou dorinţa de colaborare, punea iarăşi condiţia unui sector separat, în care, la Vidin, să lucreze el însuşi cu armata sa. Şi Kogălniceanu, care vedea în acţiunea militară şi mijlocul de a se apăra de intrigi Coroana, comunica la Viena acelaşi plan de neapărată intervenire autonomă în război. Şi i se răspundea că, dacă totuşi ar fi să se petreacă aşa ceva, cu toate sfaturile contrare, România ar trebui să se uite spre Dobrogea ca răsplată la pace: încă de atunci deci i se interzicea, fără ca Bălăceanu s-o înţeleagă, întinderea în aceste părţi vidinene, unde Austro-Ungaria îşi păstra interesele.

După mai multe vizite de mari duci şi alte rude ruseşti, se anunţa în sfârşit sosirea apropiată a ţarului, pe care şi Brătianu şi Kogălniceanu merseră să-l întâmpine la Prut, domnul însuşi, faţă de care Rusia nu voia să se angajeze prea mult, ca faţă de şeful unui stat liber, fiind rugat să nu îndeplinească această datorie. Când, după trecerea lui Aleksandru al II-lea prin Iaşi şi vizita lui la Brăila, Carol I merse să vadă pe puternicul său oaspete la Ploieşti, unde nu-l primi măcar marele duce, ci numai membrii mai tineri ai familiei imperiale şi puţin prietenosul Gorceakov, el întâmpină, la acela care nu-l recunoştea nici ca aliat, nici ca suveran şi care de aceia purta numai ordinul Hohenzollern, onorurile, inclusiv revista trupelor imperiale, care erau datorite prinţului prusian.

În zadar se aduse înainte chestia colaborării, cerută formal de marele duce, a independenţei chiar, şi se prezintă un raport asupra acestei armate româneşti care nu se primea ca o formaţiune deosebită. I se vorbi doar de raporturile oştilor ruseşti cu „populaţia”. Se căpăta numai făgăduiala că această campanie rusească nu va aduce decât „bine” României”, care „datoreşte din trecut mult Rusiei”.

La Bucureşti, Aleksandru al II-lea apăru numai din datorie de politeţă şi pentru a prezintă omagiile sale doamnei, nepoată a marii ducese Elena. Rosetti, primar, putu să-i vorbească de „statul complet independent” şi liber, de „puternica garanţie pentru viitor”. Palidul monarh privi cu îngrijorare demonstraţiile unei „populaţii” care-l credea venit ca să recunoască ţara neatârnată, ca s-o onoreze şi s-o asigure. Când doamna întovărăşi pe soţul ei într-o nouă vizită a lui la Ploieşti, ţarul ieşi la gară şi se opri, la plecarea oaspeţilor, înaintea vagonului domnesc.

Din hotărârea, impusă de Gorceakov şi aprobată de Ignatiev, care fură primiţi amândoi da domn, unul la Ploieşti, altul la Bucureşti, nu se ieşi câtuşi de puţin înţelegere cu Rusia, directă, deplină, pe baza independenţei. Nicio invitaţie la o colaborare, pe care Cartierul-general n-avuse chemarea s-o ofere, şi marele duce Nicolae, care mai apăru la Bucureşti ca şi ţarul însuşi, se supuse năcăjiciosului şi îndărătnicului bătrân, care, de altfel, se făcea ridicol la peste optzeci de ani curtenind actriţele prin grădinile publice: Gorceakov, apăsând că Rusiei îi trebuie braţul Chiliei, afirma încă odată hotărârea de a se anexa Basarabia. Peste câteva zile Aleksandru al II-lea privea trecerea trupelor sale pe la Brăila în Dobrogea şi, ceva mai târziu, după simularea altei treceri la Giurgiu, se întindeau pontoanele la Zimnicea, pentru a începe campania încrezătoare, grăbita şi rău condusă în inima însăşi a Bulgariei.

Carol I, atât de brutal jignit şi lăsat în nesiguranţă, consimţi să-şi aducă din Oltenia trupe care să păzească malul stâng până la Flămânda. El, care mersese la Brăila să cerceteze podul rusesc, îngădui ca tunurile româneşti să ajute pe ruşi la bombardarea Nicopolei. I se cerea, dar nu de comandantul şef însuşi şi direct, ci de cercurile militare ruseşti, să reţină prin trecerea Dunării pe Osman Paşa de la Vidin, care comanda forţe importante, dar al cărui geniu strategic nu era încă bănuit. Se invocau înţelegeri verbale, care niciodată nu existaseră.

Când marele duce, care nu pomenea în rapoartele sale oficiale de ajutorul românesc, pe care-l ceruse, se găsi atât de departe de vechea capitală bulgărească a Târnovei cu prea puţine trupe ca să se îndrepte într-o fulgerătoare ofensivă spre Balcani, unde înaintase, cu moştenitorul rus, iutele Gurko, prin „ordin” trimes generalului Krudener el ceru românilor să ocupe, fără să fi existat vreo convenţie sau măcar acea înţelegere verbală, Nicopolul şi să păzească pe jenanţii prizonieri turci.

Aceiaşi mişcare de mândrie ofensată se produse şi la domn şi la Kogălniceanu, care dădură instrucţiile cuvenite comandantului trupelor din acest sector, generalul Manu. Ruşii fură miraţi, ei care veneau „să libereze” şi pe bulgari, după ce liberaseră pe români şi pe sârbi”, când le se răspunse că „armata română nu păzeşte prizonieri pe care nu i-a făcut”. Se produse atunci un conflict nu numai între diplomaţia rusească, ci şi marele duce şi ţar, de o parte, şi guvernul român, ba chiar domnul, de alta, mergându-se până la acuzaţia că românii provoacă dezastrul ameninţător al armatei ruseşti, aşa de sigură de sine, pe care Osman, prin coborârea sa neaşteptată, o încremenise la Plevna, crezându-se că ar putea s-o respingă până la Dunăre, ba chiar dincolo de dânsa.

În guvernul însuşi era însă o completă dezorientare. Kogălniceanu alerga la Viena pentru a cere personal garanţii lui Andrassy. El protesta chiar contra hotărârii pe care o luase domnul, a cărui politică personală era dusă supt acoperirea unor necesităţi militare asupra cărora el singur ar avea dreptul de a decide, de a îngădui generalului Manu să ocupe Nicopolul. Temându-se de efectul ce va produce această hotărâre, pe care iei n-o voise şi n-o aştepta, ministrul întreba dacă, măcar, „cererea imperială a fost făcută verbal sau în scris”, adăugind că, în orice caz, toate piesele privitoare la aceasta, trebuie să fie cu grijă păstrate”.

Şi i se răspundea de domn că trecerea, care nu era cea avută în vedere, - adecă prin Oltenia. În alte condiţii tehnice, s-a făcut numai „după insuccesul” (revers) ruşilor, care au întâlnit forţe superioare la Plevna şi după stăruinţele personale ale împăratului”. Astfel, oarecum asigurat, Kogălniceanu anunţa unuia din agenţii români că ea s-a executat măcar supt steagul românesc şi în sunetele imnului naţional român.

Dar vechiul plan al acţiunii izolate în sectorul Vidin, ca apărare a aripii drepte ruseşti, era să cadă complet peste câteva zile, o împingere în această parte, pentru care se va întâmpina din nou, şi în chipul cel mai imperios, opoziţia austro-ungară având a se produce numai foarte târziu, spre sfârşitul campaniei pe care intervenţia românească o salvase. În adevăr, la Plevna, formidabil întărită, cu o adâncă pricepere, de Osman Paşa, nu era numai un trecător „insucces”, ci ameninţarea unei catastrofe, cu toate consecinţele ce putea să aibă pentru România ea însăşi.

La 19 iulie, notele lui Carol I înseamnă că Brătianu era pentru o acţiune completă dincolo de Dunăre, numai astfel putând să se înlăture primejdia ce ameninţa România însăşi. În adevăr, pe când trupe ruseşti în debandadă se îmbulzeau spre podul de la Zimnicea şi ţarul însuşi, care era la Biela Slatina, se pregătea de plecare, pe când prizonierii turci erau socotiţi ca nişte başbuzuci în ofensivă, marele duce, gata, ca totdeauna, de retractări îndată după ce ar trece momentul de primejdie, ceru neapărat lui Carol I, căci „turcii, grămădind cele mai mari forţe la Plevna, ne prăpădesc” (nous abîment), să facă fuziune, demonstraţie”, ce vrea, şi, „dacă, se poate, trecerea Dunării pe care doreşte a o face între Jiu şi Corabia”. Numai prin această „demonstraţie” „i s-ar uşura lui mişcările”.

Domnul, mai nutrind îndoieli şi dorind o nouă învoială, primul ministru avea dreptate să spună că, în dispoziţia din acel moment a diplomaţiei ruseşti, pe care totuşi o influenţa situaţia armatei, şi ea cerea, la rândul ei, concursul românesc, s-ar putea reveni asupra acestei formule de asigurare pe care el credea s-o aibă în actul de la 4 aprilie. Deocamdată se întăriră trupele de la Nicopol, ca să poată rezista la un eventual atac turcesc. Cum generalul Manu primise ordinul de a întări garnizoana din Nicopole şi refuzase, pentru a da o satisfacţie ruşilor, el trecu deci la comanda artileriei şi generalul Al. Angelescu îi luă locul.

Situaţia se schimbă însă la Plevna, panica putând să fie repede oprită. Îndată se reveni la vechea atitudine de neîncredere şi despreţ faţă de ajutorul românesc. Pe când Carol I înştiinţa pe marele duce că se pregăteşte să intervină cu 30.000 de oameni „pentru a lua într-o sforţare comună Plevna”, la ruşi se punea acum temei pe cele şase divizii aşteptate din Rusia, avându-se în perspectivă şi colaborarea, până atunci respinsă, a sârbilor; pentru moment chiar se promitea concurs românilor, dacă ei trec Dunărea, şi se specifica anume la ce unităţi ruseşti se vor adăugi ei; ţarul vorbea numai de un „eşec” trecător, care fusese reparat. Trupele româneşti apăreau într-o nouă telegramă a marelui duce ca un concurs oferit stăruitor de Carol I fără să se fi simţit în adevăr nevoie de dânsul şi se încerca şi unde s-ar putea racorda, tot la Nicopole, cu trupele ruseşti.

Fireşte că domnul român rămase la ideea acţiunii separate. Dar iată că şi armata moştenitorului, care înaintase biruitoare prin pasul Şipka, se găsi în faţa unei energice contraofensive turceşti, care o sili la retragere. Anumite mişcări ale lui Osman făceau să se creadă într-o acţiune concertată a celor trei armate turceşti. Nu numai Nicolae Aleksandrovici, dar şi ţarul, repetând că României „nu-i va părea rău”, şi de teama clauzei basarabene nu se ceru ceva scris - admiteau acum „individualitatea” armatei româneşti: ea va putea trece, afară de cavalerie, pentru motive tehnice, pe la Siliştioara-Corabia, unde se făcuseră, cu o repeziciune admirată, pregătirile podului. O nouă telegramă a marelui duce semnala „învierşunarea” turcilor în Balcani şi grăbea trecerea românilor. Şi, când Carol I veni la Cartierul general pentru ultimele măsuri, comanda armatei de operaţie comună îi fu oferită.

Din acel moment, toată baza osebită de acţiune se părăsi. Suveranul, măgulit personal, era sprijinit şi pe o evidentă necesitate militară. O nouă înfrângere rusească arăta cât de necesară era şi din punctul de vedere românesc grabnica intervenire. Lui Kogălniceanu nu-i rămânea decât să regrete că guvernul n-a avut în această deciziune nicio parte; rostul lui era numai să redacteze frumoasa proclamaţie şi să îndreptăţească o deciziune pe care n-o voise.

Apoi, fără a se fi luat nicio nouă garanţie, ci numai după cuvântul dat pentru a doua oară de împăratul ameninţat şi prins de descurajare, stăruinţele marelui duce deveniseră tot mai grăbite, ostile româneşti trecură, pentru întâia oară din zilele lui Mihai Viteazul, la trei secole de distanţă, Dunărea la Corabia, pentru o mare ofensivă (30 august).

Cercetările cele mai nouă asupra acestui război cu multe peripeţii arată ce frumoasă fusese în defensivă, de-a lungul Dunării, atitudinea acestor ostaşi tineri. Pretutindeni artileria turcească fusese redusă la tăcere. Vase duşmane fuseseră lovite şi silite să fugă, insule dunărene erau ocupate, hotarul se asigurase; doar dacă puştile Dreyse ale dorobanţilor se dovediseră, în lupta la distanţă, inferioare celor Martiny, de tip nou, ale turcilor. Cele mai moderne sisteme de lucrări defensive fuseseră întrebuinţate de soldaţi care ştiau să lucreze cu sapa şi lopata.

Un „ofiţer superior” francez are, în 1878, această judecată despre valoarea armatei româneşti, care i se pare totuşi „mai asemenea cu o miliţie decât cu o armată permanentă”: „această miliţie era bine pregătită, armată, echipată şi destul de exercitată; cadrele singure-i lipseau; dar cea mai mare parte dintre oamenii care o compuneau aveau acel instinct războinic şi acea inteligenţă naturală care sunt caracterele osebitoare ale raselor latine şi care pot produce mari şi roditoare urmări”.

De la început chiar, pe lângă ce putea aduce această mică armată, a carii superioritate ca armament, ca disciplină şi avânt fu semnalată imediat de toţi corespondenţii militari, ajutorul în sine ridică moralul, atât de scăzut, cu toate bravadele unui Skobelev, figură, de legendă, şi de aventuri, a ruşilor. „Mulţi dintre ofiţerii ruşi îşi arătau speranţa că intrarea în acţiune a armatei române, care fusese salutată aşa de măgulitor de către ţar, va întoarce nenorocirea care începuse a urmări armele ruseşti, că românii vor aduce cu ei „un fel de vrajă”. În aceiaşi măsură scădea steaua lui Ignatiev, ale cărui ştiri false erau socotite ca motivul de căpetenie al nenorocirii.

Această frumoasă armată nouă de 30.000 de oameni, turcii nu aveau mult mai mult, iar ruşii 65.000, trebuia să fie sacrificată, împotriva observaţiilor lui Carol I, a cărui comandă era socotită, trebuie s-o recunoaştem, ca mai mult onorifică, dorinţei marelui muce şi a ofiţerilor ruşi, stăpâniţi de experienţa, aici deficitară, a generalului Zotov, de a oferi ca dar ţarului, de ziua Sfântului Alexandru, această fiară în sfârşit pusă la pământ: Plevna. Aşa se dădu la Griviţa, pe cea mai nepotrivită vreme, de noroi şi negură, înaintea unor redute incomplect recunoscute, eroica luptă de la 30 august. Cu ofiţerii în frunte, Ipătescu, Grozea, Valter Mărăcineanu, Poienaru, Voinescu, se luptă cu înverşunare, îngrămădind morţii, pentru câştigarea acelor şanţuri blestemate; seara, se putea aduce prinos împăratului, o clipă prins iarăşi de panică şi despreţuind pe aceşti viteji ţărani, reduta numărul 1, scăldată în sânge.

Generalul Ghica, martur al acestor sforţări supraomeneşti pentru atingerea unui scop nesocotit, scria, peste 3 zile. „Niciodată, niciodată nu m-aş fi aşteptat să văd o astfel de desfăşurare de eroism”. Dovada, care era necesară, a valorii acestei oştiri, atâta vreme neţinută în samă, fusese astfel făcută. Dorobanţii şi infanteria de linie erau tot aşa de adevăraţi ostaşi ca şi cei mai buni din vechile trupe ruseşti pe care le ducea la un sigur măcel nebunia eroică a lui Skobelev.

Jertfa, pe care nu şi-o ascunsese Carol I, însemna consolidarea morală a statului român. El se putea mândri şi cu aceia că unei mari oştiri deprinse prea mult cu loviturile îndrăzneţe i-a impus migăloasele măsuri de precauţiune pe care le învăţase el ca tânăr ofiţer în războiul danez: pregătirea prin artilerie şi continua ei susţinere a asalturilor, întrebuinţarea acoperirii prin şanţuri, ocrotirea prin fascine şi gabioane.

Ca acţiuni politice trebuie să se considere, din moment ce, de la început, trebuise părăsit planul unei campanii româneşti în faţă cu Oltenia, şi poate în vederea unei extensiuni teritoriale, care trebuia să întâmpine şi gelozia sârbilor şi împotrivirea decisivă a lui Andrassy, tot ce urmă, la Plevna şi în jurul Plevnei, de-a lungul acelor două luni de mucenicie, în toamna mucedă şi rece, până la predarea eroicului comandant turc.

După atacurile turceşti asupra redutei acum cucerite (2, 3, 4 septembrie), un nou atac la Griviţa, contra redutei numărul 2, care nu putuse fi cucerită, se dădu la 6 septembrie) pentru ca silinţele desperate ale infanteriei româneşti să se lovească de o apărare în tranşee perfect organizată, cu tragerea în etaje. Osman îşi pângări gloria neîngăduind, nu numai căutarea răniţilor, pentru că, apropiindu-se prea mult de liniile turceşti, i s-ar putea vădi sistemul de apărare, dar nici măcar înmormântarea miilor de morţi rămaşi pe ultimul câmp de luptă.

În acest timp Zotov era pentru o retragere dincolo de Osman, ceea ce fu combătut de domnul român, ca şi de ministrul de Război rus, care recunoşteau nereuşita asaltului şi propuneau în jurul Plevnei, cu ajutorul gărzii imperiale, care se aştepta, şi ea trecu prin Bucureşti, împotriva prevederilor convenţiei, acel „colan de oţel” de care, în legătură însă numai cu Griviţa, vorbeşte Alecsandri, în poemele de glorificare întârziată a războiului.

Ţarul primi planul, de mult alcătuit şi sprijinit statornic, al lui Carol I. Chemat ca vechi specialist din timpul Crimeii, bătrânul general Todleben recomandă şi el acelaşi sistem. Se începu deci interminabilul asediu, marele duce trebuind să ceară prin domnul român ca ruşii lui Imeretinski, caucazianul, să se retranşeze ca şi românii. Cea mai competentă autoritate militară recunoaşte necontenita acţiune tehnică a unei oştiri care n-a cunoscut o clipă de odihnă.

În aceste împrejurări, de fapt unitatea de comandă se desfăcuse, deşi marele duce dădea şi mai târziu lui Carol I îndrumări pentru păstrarea poziţiilor. Armata românească lucra de sine, cu cartierul ei deosebit, în faţa aceluia al lui Zotov, care se întâlnea numai la Consiliile de Război cu domnul român. Odată, generalul Krâlov primi de la cei doi şefi, rus şi român, ordine opuse, şi fireşte el urmă pe al lui Zotov.

Osman Paşa voia încă în octombrie să se retragă spre Orhanie, dar i se trimese de la Constantinopol, unde şi operaţiile militare erau conduse de ignorantul ginere al sultanului, ordinul de a rămânea cu orice preţ în Plevna. Luptele continuară deci, şi în cursul lor se observă extraordinara rezistenţă a românilor în tranşeele lor umede şi în curând îngheţate de o iarnă timpurie. Orice încercare de a-i scoate din poziţiile lor rămase zadarnică.

„Puternicele lucrări făcute de români în curs de o lună ţinuseră zi şi noapte de pază (in Athem) pe duşman de la 13 septembre înainte”, spune un judecător competent, pe care nu-l impresionau numai asalturile. Întăriturile erau vizitate şi de ruşi şi de străini: după prinţul Arnulf de Bavaria, şi ţarul se expuse în ele şi primi de la Carol I medalia pentru bravura.

Aceasta deşi până la luptători nu ajungeau nici manifestaţiile aranjate la Bucureşti pentru o biruinţă desigur mult exagerată, nici criticile amare prin care, arătându-se, în impresionanta formă a simţitelor articole din condeiul lui Eminescu, adânca lor mizerie, se cerea darea în judecată a lui Brătianu pentru că, împotriva Constituţiei, a îngăduit, în condiţii defavorabile, trecerea Dunării. Nu se ţinea samă în această judecare aşa de severă a stării de lucruri într-o admirabilă oştire care trecea astfel prin toate încercările de la un îndărătnic şi necruţător duşman şi de la o sălbatec de neprielnică natură, nici de acea exemplară organizare a serviciului sanitar, care se datoria priceperii şi puterii de muncă a doctorului Davila.

Un nou atac la Griviţa se produse la 7 octombrie. Se câştigă ucigătoarea întăritură, dar în urmarea luptelor de noapte ea fu reluată de turci. Armata rusească în schimb fu întărită în curând prin sosirea celor 70.000 de oameni ai gărzii imperiale. Ajutorul românesc nu mai era aşa de folositor. Înainte de sfârşitul lui octombrie, Plevna era închisă din toate părţile. Mari succese recente îngăduiau Marelui Duce Nicolae să ceară, în numele umanităţii, capitularea eroicului apărător al glorioasei cetăţi de foc.

I se răspunse că până atunci în toate întâlnirile trupele turceşti au avut conştiinţa că Sunt biruitoare, ceea ce a provocat actul desperat al chemării gărzii. „Răspunderea sângelui vărsat cade asupra celor care au provocat războiul”. Un englez, care cunoştea locurile şi oamenii va scrie, ceva mai târziu: „Bulgaria, de când există, n-a produs cantitatea mărimii de suflet ce se exală într-o singură zi înaintea Plevnei”.

Se căută, în aşteptarea capitulaţiei care nu putea să întârzie prea mult, izbânda pe alte puncte, şi astfel, în noiembrie, românii, uniţi cu trupele ruseşti ale generalului Mayendorf, luară Rahova. Generalul Lupu şi colonelul Slăniceanu fură ajutaţi în paza Dunării de maiorul Dumitrescu-Maican. Cu toată apărarea îndârjită a turcilor, ei trebuiră să se retragă. În această retragere, vitejia fără pereche a căpitanului Merişescu a însemnat unul din cele mai mândre momente ale campaniei româneşti. Se reluă apoi spre Vidin ofensiva pregătită la început şi pe care împrejurările o împiedecară. Turcii aveau încă în această regiune până la 15.000 de oameni. „Pălăncile” din cale fură ocupate.

În acest timp Osman-Paşa preferă să isprăvească luptând pentru o ieşire pe care probabil n-o credea cu putinţă. Ea se încercă la 28 noiembrie cu mase mari. La înfruntarea ei, românii îşi avură partea lor osebită, dar fireşte rolul lor, cu numărul covârşitor al ruşilor, trebuia să fie foarte redus. Către generalul Cerchez se adresară însă bulgarii din oraş, cerând să fie ocrotiţi împotriva elementelor de jaf, şi astfel soldaţi români întrară cei dintâi în Plevna.

În acelaşi timp se atacau redutele al căror foc nu încetase; se începu urmărirea turcilor în retragere, provocând totala rupere a rândurilor şi ridicarea steagurilor albe. Dintr-o redută românească putu să vadă ţarul desăvârşirea victoriei. Osman însuşi fu rănit la picior în momentul când căuta să revie spre redutele încă păstrate ale teribilului său cuib, şi astfel ultima resursă a priceperii sale ostăşeşti căzu.

El chemă deci din trăsura suferinţelor sale pe colonelul Cerchez, şi acesta răspunse la întrebările eroului turc că va cere condiţiile pentru capitulare de la domnul său ca şef al operaţiilor. Dar doi generali ruşi se prezentară îndată, şi unuia dintre dânşii îi întinse Osman sabia de onoare a capitulaţiei celor 40.000 de oameni ai armatei sale. Condus de călăraşi, cărora le urmau ulani ruşi, comandantul suprem fu adus înaintea grupului de ofiţeri superiori în fruntea cărora Carol I stătea lângă marele duce. Ţarul ţinu să recunoască partea avută de domnul roman în această aşa de scump plătită ispravă, decisivă pentru întreaga soartă a războiului. Când se restitui de Aleksandru al II-lea sabia lui Osman, el mulţămi, pentru ovaţiile lor, ofiţerilor ruşi şi români.

Printr-o scrisoare plină de recunoaştere pentru partea românească în acţiunea „trupelor aliate”, ţarul conferea lui Carol I Ordinul „Sf. Andrei” cu spade; marele duce vorbea de „operaţiile armatei ruso-române” şi, în cuvintele cele mai măgulitoare pentru ruda sa, recunoştea că „strălucitele rezultate care s-au câştigat înaintea Plevnei sunt datorite în mare parte cooperaţiei vitezei oştiri româneşti”; „frăţia de arme a armatei ruseşti şi româneşti a legat noi raporturi între cele două popoare”.

După căderea Plevnei, românii, urmând ideea sectorului osebit, se îndreptară contra Vidinului, care putu să reziste însă, până la armistiţiu; nu putea fi vorba de întovărăşirea armatei ruseşti în mersul ei, de acum sigur, dincolo de Balcani, spre Adrianopol şi ispititoarea capitală bizantină. Dar în această direcţie ostaşii lui Carol I întâlneau, dacă nu pe sârbi, reintraţi în acţiune, cărora le se desemnase linia Niş-Sofia, dar colonelul Horvatovici oferea o colaborare, care fu refuzată, aspiraţiile lor asupra acestei regiuni şi pomenită opoziţie austro-ungară. Totuşi cetatea fu asediată, căderea ei având să se producă mai târziu numai, la armistiţiu.

Până atunci maiorii Teleman, Ulescu şi Stoilov, supt ordinele generalilor Cerchez şi Haralambie, câştigară prin luptă grea întăriturile de la Smârdan. Cetatea Vidinului era bătută, de pe ambele maluri ale Dunării, din 150 de guri de foc. Toate aceste operaţii anterioare fură privite de ruşi cu o neîncredere mergând până la duşmănie. Nelidov, credincios vechii sale antipatii, acuza în decembrie pe români că pradă populaţia bulgărească în regiunile pe care le ocupaseră. „Budarea” între cele două armate, de care, de mult, vorbise Andrassy, se prefăcea în duşmănia, înviată, a celor două politice.

Relaţiile trebuiau să devie tot mai rele din cauza Basarabiei, încă înainte de căderea Plevnei foile conservatoare, care-şi continuau lupta cu guvernul, puteau să anunţe că Rusia va cere neapărat, în ciuda serviciilor esenţiale aduse de armata română, retrocedarea celor trei judeţe, aceasta în ciuda siguranţei pe care o avea domnul că o astfel de pretenţie a fost înlăturată, părere pe care o păstră şi după întoarcerea, grea pe o iarnă cumplită, străbătând drumuri semănate cu cadavrele soldaţilor turci, mânaţi pe jos de păzitori tot aşa de nenorociţi, în ianuarie 1878. Informat la Viena de Andrassy, Kogălniceanu afirma în noiembrie 1878 că desigur teritoriul român va fi amputat şi el ştia că se şi luau măsurile de luare în stăpânire la Dunărea de Jos. El căuta din nou în Austro-Ungaria un sprijin pentru rezistenţa de fapt, pentru care era gata.

Refuzul fu absolut: Monarhia nu se va lăsa întrebuinţată de români contra ţarului. În desperarea care-l cuprinsese, ministrul de Externe român bătea la toate uşile, şi la cele despre care putea fi sigur că nu i se vor deschide: la Londra, la Paris, ba chiar la Petersburg, unde se ceru sfatul lui Jomini, trimeţându-se acolo din nou generalul Ghica, aşezat până atunci la Cartierul general împărătesc.

La trecerea ţarului prin Bucureşti, toate măgulirile fură întrebuinţate, nu numai pe lângă dânsul, ci şi pe lângă Gorceakov şi Ignatiev, a căror atitudine revenise la recea cruzime a începutului lor, ca şi cum de atunci nu s-ar fi petrecut nimic. Din gura lui Aleksandru al II-lea nici Brătianu, nici domnul însuşi nu putură culege altceva decât că România nu va trebui să regrete participarea ei la război şi jertfele care i se recunosc pe deplin, dar, când se atinse chestia unei participări la negocierile de pace, se lunecă asupra acestei chestiuni.

Se încercă trimeterea la Adrianopol, unde începuseră acele negocieri, fără înţelegerea cu ruşii, a unui ofiţer superior român, colonelul Eraclie Arion, om de ispravă, priceput în ale războiului, dar care trebuia să fie total dezorientat în meandrele diplomaţiei şi jignit în demnitatea sa de militar prin furişarea lui Nelidov, însărcinat cu conducerea acestor discuţii, de la orice schimb de păreri. În scrisori deznădăjduite el arată tot zbuciumul său pentru a smulge un răspuns: capătă doar pe acela că lucrurile se hotărăsc nu acolo, la cartierul general, ci la Petersburg.

Şi alte argumente, pentru a le zice aşa, se adăugau: că se negociază doar cu domnul, că, la 1870, Prusia a vorbit, la pace, în numele aliaţilor ei, că România-şi va avea independenţa, despăgubiri, „o creştere de teritoriu”, dar în „amănunte” nu se poate intra, îndată însă Gorceakov şi Ignatiev interveniră cu cea mai brutală sinceritate, în numele unor drepturi incontestabile şi unor interese care nu pot fi supuse discuţiei, şi Ghica nu putea să anunţe de la Petersburg decât că României independente trebuie să-i ajungă Dobrogea.

Se vorbea la ambasadele ruseşti din Apus, ca răspuns la pipăirile agenţilor, la care se adăugase influenţa şi prestigiul personal al lui Ion Ghica, de mai vechi amintiri ale luptelor ruseşti în aceste regiuni basarabene, a căror reluare, cerută neapărat de ţar, trebuie să pecetluiască dispariţia clauzelor Tratatului din Paris. De altfel judeţele basarabene au fost cedate Moldovei dispărute şi nu României, care încă nu exista. Acest nou stat ar putea să trimită şi un delegat cu titlu consultativ la „conferinţa” care va avea să se ocupe de situaţia europeană după încheierea păcii ruseşti, care se va iscăli lângă Constantinopol, la San Stefano.

A se adresa Puterilor, a cere neutralitatea statului independent s-ar considera ca o ofensă intolerabilă adusă împăratului însuşi. Iar Kogălniceanu mergea până acolo, încât el, care ştia că niciun guvern român nu s-ar putea prezintă cu o astfel de propunere ca a sfâşierii teritoriului, vorbind de „opinia publică”, de „conştiinţa umană” jignită printr-o asemenea pretenţie, cuteza să afirme că pentru atâta sânge vărsat peste Dunăre i s-ar fi cuvenit poporului român „restituirea întregii provincii a Basarabiei, luată pa nedreptul la 1812”.

Şi, în acest timp, ocupându-se de amănunte militare, marele duce nu vorbea nimic, asupra acestei intenţii, domnului însuşi, care, din parte-i, se temea să întrebe. Aceiaşi tăcere o păstra, foarte încurcat, ţarul, care trimetea o scrisoare prin Ignatiev, care fu silit să mărturisească adevărul lui Carol I, şi acesta păru mai zguduit decât decis să unească glasul său de indignare cu protestările lui Kogălniceanu, la care se adăugase îndată acea manifestare a Parlamentului care crea faţă de ruşi, hotărâţi să nu cedeze, abisul.

Pe când se făceau ultimele încercări, zadarnice, la Petersburg, în ţară, unde durerea ajunsese la culme şi, din nenorocire, se găsea, la conservatori, prilejul bine venit pentru o mare acţiune de răsturnare a unui guvern, nu numai taxat de incapabil, dar de-a dreptul de criminal, Brătianu crezu că e mai bine ca îngrijorarea sufletească pentru Basarabia să fie adusă în Cameră de un membru al partidului, şi cu această misiune fu însărcinat vechiul naţionalist moldovean V.A. Urechia.

Primul ministru îi răspunse la 26 ianuarie 1878, declarând că trebuie să treacă peste „cuviinţile diplomatice”, căci, spunea el. Rusia n-a vorbit încă oficial, dar la presimţiri oficioase s-a răspuns, textul declaraţiei însă nu-l avea, că „niciodată naţiunea română nu va consimţi, nu la cesiunea, dar nici chiar la schimbul unei părţi din teritoriul său, fie măcar cu despăgubirile cele mai avantagioase”.

„Când un proprietar mic”, un moşnean, spunea moşneanul de la Florica, „are o moşioară de la moşii lui rămasă, pe care fiecare străbun al lui a apărat-o şi a asigurat-o prin sudoarea şi chiar prin sângele lui, acela iubeşte cu drept cuvânt pământul său şi, orice schimb i s-ar propune, el niciodată nu va da mica lui moşioară pe acel schimb”. Atingând nu numai „interesele” adevărate ale Rusiei, dar şi o „onoare” care nu putea fi decât a împăratului, şi astfel jignirea, care se aştepta la Petersburg, se şi produse, el îşi arăta adânca părere de rău că n-a putut zgudui pe acei care erau doar amicii şi aliaţii patriei lui.

Ministrul român adăuga că, ştiind ce suflet are ţarul, acesta va simţi, la „vocea unui popor întreg”, ceea ce nu atinge pe miniştrii lui. Cita pentru aceasta mărturia generalului Ghica la Poradim, când acesta a sfătuit pe ministru să nu aducă în discuţie înaintea Suveranului rus ceea ce nu fusese niciodată o cerere a acestuia. Şi, când se vota moţiunea contra ideii unei înstrăinări teritoriale, Brătianu ceru să se înceteze procesul contra foştilor miniştri pentru ca să fie astăzi o deplină unitate românească în rezistenţa ce se hotărâse. Senatul, unde vorbise Kogălniceanu, luă aceiaşi hotărâre, contrară propunerilor ameninţătoare ale Rusiei. Instrucţii se dădură în acest sens agenţilor români în străinătate, şi Gorceakov primi oficial înştiinţarea despre refuzul României.

Peste patru zile condiţiile înseşi ale armistiţiului, până atunci nesigure, erau aduse în această Adunare de D.A. Sturdza. Pentru moment se cerea în străinătate un singur lucru: acea recunoaştere a independenţei care ar fi permis, se credea, participarea la negociaţiile păcii, închise până atunci între ruşi şi turci. Circulara din 3/15 februarie a lui Kogălniceanu, după cea din 11 ianuarie, care privea numai relaţiile cu ruşii, se mărginea deci la explicaţia măsurii de a se proclama o independenţă care se cere acum admisă de puteri, cu toate consecinţele ei.

Dar nicăieri, şi de data aceasta, nu se întâlnea un sprijin: la Viena era numai grija de a nu se instala la Vidin românii, şi fireşte nici sârbii, cu care, un moment, şi printr-o intrigă rusească, păruse că se va ajunge la un conflict pentru acest teritoriu. La Berlin se făceau de la început greutăţi pentru, a se admite delegatul român. Guvernul francez păstra vechea atitudine, întru câtva îndulcită doar prin făgăduiala unui sprijin în viitor, care ni va lipsi.

În acest timp, atitudinea ruşilor consista în a măguli pe domn, căruia i se comunică încheierea păcii prin care ruşii căpătau Dobrogea „până în jos de Chiustenge”, ca să o ofere românilor în locul judeţelor basarabene”, ca şi cum acesta ar fi fost un motiv de mândră bucurie pentru suveranul român”, şi, tot de odată, în a ignora un guvern socotit că insultase pe ţar: se mergea până acolo, încât se comanda de consulul Stuart serviciu la mitropolie pentru Tratatul de la San Stefano.

O ultimă speranţă făcea să se îndrepte la Petersburg întrebarea formală, mai mult o rugăminte, „în numele dreptăţii”, a jertfelor, a sângelui vărsat”, dacă în adevăr se va lua Basarabia, unde, de altfel, începeau a se executa măsurile de înstăpânire, fără a se aştepta „conferinţa” de care Rusia credea că va putea să scape. Gorceakov ajungea să-şi însuşească părerea lui Nelidov că asigurarea din convenţie priveşte numai încercările turcilor de a sfâşia teritoriul românesc. Ca o demonstraţie, se dădu de la Bucureşti ordinul de a se retrage trupele din regiunea Vidinului, ceea ce din partea rusească se consideră numai ca o recunoaştere că România nu le mai poate întreţinea.

În acest timp, unirea naţională, cerută de şeful guvernului, nu se putea realiza. După D.A. Sturdza, Manolachi Costachi întră în luptă contra guvernului care, se spunea, adusese din nepriceperea lui catastrofa. În momentul crizei, Brătianu era dator să se apere contra lui Boerescu, care vorbea „în numele tuturor nuanţelor partidului conservator”. Şi cu acest prilej, el risca asigurarea că „Rusia nu o să ne mai ia Basarabia”, citând şi un articol din presa rusească, în care se arăta existenţa acolo, în Rusia, a unui curent contra retrocedării.

Dacă el se gândea la părăsirea lui Kogălniceanu, asupra căruia era gata să arunce răspunderea încheierii convenţiei. Domnul fu prea loaial faţă de ministrul său de Externe pentru a admite această desolidarizare. Dar Carol I însuşi ajunsese la părerea că nu se poate face nimic pentru Basarabia şi că deci Rusia nu mai trebuie iritată pe această chestie. Cu prilejul unei solemnităţi la Curte, Aleksandru al II-lea amintea generalului Ghica „serviciile imense făcute de Rusia pentru România, sângele vărsat pentru dânsa”.

În acest moment însă, în martie 1878, se punea chestia, în care şi domnul nu putea să fie decât de părerea miniştrilor săi, hotărâţi la o rezistenţă absolută, cu orice preţ: aceia a dreptului ce-şi rezerva Rusia prin tratatul acuma încheiat de a păstra prin România legăturile ei militare cu principatul bulgăresc, pe care-l crease până în marginea Adrianopolului.

În această privinţă, încă din ianuarie Ghica putea, în acest bal mascat de propuneri înşelătoare şi de împotriviri, cu unele rezerve, să anunţe că Gorceakov i-a declarat cum că personal nu e pentru reluarea Basarabiei şi că împăratului, care ţinea morţiş la dânsa, i-ar fi sugerat un „expedient”, iar acesta, după un vechi sistem al cancelarului, ar fi consistat în aceia că Basarabia, odată dăruită de România puternicului aliat, ar fi restituită de acesta dacă printr-un act secret i s-ar asigura trecerea liberă pe teritoriul românesc a oştilor lui.

Trecerea ruşilor fără termin era o imposibilitate, declara Kogălniceanu, în Cameră, la 17 martie. Şi la aceasta Gorceakov răspundea prin mojicia senilităţii lui continuu iritate, arătând generalului Ghica, în termenii cei mai jignitori, că, ţarul pierzându-şi toată răbdarea, ameninţă că, în caz de împotrivire la această comunicaţie militară, „va face să ocupe România şi să dezarmeze oştirea”.

Răspunsul din partea domnului însuşi, comunicat prin Kogălniceanu, la 21, lui Ghica fu acesta, de o nobilă mândrie indignată: „O armată care a luptat la Plevna supt ochii împăratului Aleksandru al II-lea va putea în adevăr să fie strivită şi măcelărită, dar nu se va lăsa niciodată dezarmată”. Lui Stuart, chemat la Palat, Carol I însuşi îi spusese aceleaşi cuvinte, amintind că în fruntea armatei şi a statului e un Hohenzollern şi că valoarea acestei armate o arată şi cele trei sute de cruci ale Sf. Gheorghe, împărţite chiar de ţar, pe lângă cele opt sute ale Ordinului propriu.

Dar diplomaţia rusească stăruia în această ameninţare. Doar dacă Jomini lămurea că „intenţiile împăratului sunt eventuale. Nu e vorba încă de execuţie afară numai dacă actele guvernului d-voastră nu ar face-o necesară”. Era o întoarcere a zilelor unui Mihai Sturdza... Oricum, adăuga Jomini, „s-au dat ordine pentru a creşte şi întări trupele ruseşti care sunt în România”. Explicaţia cea adevărată era alta.

Anglia nu primea nici într-un chip hotărârile de la San Stefano, schimbarea printr-un simplu act bilateral a hotărârilor europene de la 1856. Andrassy, şi sub presiunea opiniei publice europene, ameninţa cu o intervenţie militară alături cu a flotei engleze la Strâmtori. Înaintea unor astfel de posibilităţi ruşii ţineau să-şi păstreze, cu orice risc, contra românilor inşii, baza militară din România, şi o vor şi recunoaşte peste câteva zile.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât se ştia la Petersburg că Ion Brătianu a plecat, ca să capete ajutor, la Viena şi, apoi, şi la Berlin. La Londra se aflaseră ameninţările ruseşti, şi o interpelare se dezvoltase în Camera Comunelor, iar la Viena se considera acest gest ca o provocare a Monarhiei înseşi, aşa încât trebui ca ambasadorul Rusiei să înfăţişeze la Ballplatz totul ca o simplă născocire a duşmănosului guvern român...

De altfel, ţarul revenise la politica atenţiilor faţă de domn, condamnând numai guvernul român. La 17 ale lunii martie, ca răspuns dat unei scrisori tocmai de la 20 februarie, el telegrafia cu urări pentru pace, cu dovezi de afecţiune, dar „regretând apucăturile (allures) persoanelor care Sunt în capul guvernului vostru şi care au creat raporturi aşa de încordate, cu totul în contrazicere cu adevăratele interese ale României”. Şi Giers, luând locul furtunosului său şef, oferea să discute cu România o convenţie de trecere.

Dar, fără să se aştepte vreo discuţie, trupele româneşti se îngrămădeau. Se va ajunge astfel la aşezarea lor în marginea muncelelor, pe un front de luptă. De altfel, Brătianu fusese rechemat de Kogălniceanu, înspăimântat de ce ar fi să se întâmpla137. El nu adusese de la Viena şi de la Berlin decât numai sfaturi de prudenţă, Bismarck vorbindu-i de cedare în chestia Basarabiei, ca să poată căpăta mai mult. Şi el şi Kogălniceanu erau pentru retragerea în Oltenia a domnului, cerută de Parlament, dar Carol I o refuză. Şi totuşi, deşi ruşii dădeau asigurări, se produse o lipsă de câtva timp a lui supt cuvânt de inspecţii.

Destinderea nu venise nici prin scrisoarea din 1 aprilie a ţarului, care vorbea de „relaţiile penibile create de procedeele miniştrilor voştri”, adăugind totuşi că „a trebuit cu regret să-i fac să presimtă măsurile eventuale la care felul lor de a lucra ar putea să-l oblige”, însă, s-ar felicita că ar putea să se scutească de ele”, din cauza „relaţiilor tradiţional amicale, cimentate de frăţia noastră de arme”; trebuie convenţia de trecere, căci „pacea nu e definitivă” şi vechea convenţie e în vigoare”.

Dar vechiul antagonism între marele duce Nicolae şi diplomaţia care dovedise că stăpâneşte pe ţar, un publicist danez bine informat strecoară chiar ştirea că acesta ar fi voit să-şi înlocuiască fratele în conducerea armatei prin moştenitor, şi de aici atacul bruscat în Balcani -, continua, şi, astfel, pe cale indirectă Carol I era îndemnat de la Cartierul General din Turcia la rezistenţă.

Din Apus, Anglia, care oprise intrarea marelui duce la Constantinopol, era hotărâtă să strice Bulgaria Mare a Tratatului de la San Stefano, iar Andrassy aştepta fără să aibă curajul de a merge până la o atitudine de făţişă duşmănie. România nu primise nicio încurajare hotărâtă. Cele câteva simpatii engleze erau pur platonice, deşi Salisbury nu respingea ideea colaborării României dacă s-ar ajunge la un război. Andrassy primi fără să se mişte ştirea dată de Kogălniceanu, într-o telegramă desperată, că ruşii luau în stăpânire judeţele basarabene: era doar o parte din contractul de la Reichstadt, trebuind să urmeze apoi intrarea trupelor austro-ungare în Bosnia şi Herţegovina.

În zadar se spera că Monarhia, care nu înţelegea însă a primi tratatul şi spera să atragă la Viena „conferinţa”, va mobiliza în adevăr pentru ca să influenţeze pe aşa de lacomul aliat. Ministrul lui Francisc Iosif se făcea însă a crede că totuşi va fi războiul, că România ar putea recăpăta Basarabia, pentru că „ un drept de la care cineva n-a abdicat însuşi nu e niciodată pierdut” şi că, oricum, ea va ajunge la Mare.

Când domnul se întoarse din „inspecţia” sa, care-l duse şi la Vidin, la Rahova, pe acele locuri de lupte înnoind camaraderia, care se prefăcuse aproape în duşmănie pe teritoriul român, cu ostile ruseşti, el aducea, după ştirile primite în drum, siguranţa că nu va fi acel război cu englezii, pentru posibilitatea căruia se anunţa că măsuri au fost luate la Gurile Dunării. Şuvalov, şi el, ca şi Ignatiev, în rivalitate cu aşa de bătrânul Gorceakojv, vrăjmaş şi al războiului şi al păcii, căzuse la înţelegere cu englezii, pe care şi Bismarck era hotărât să-i sprijine, ca şi, fireşte, pe austro-ungari. De fapt, rezultatul ultim era pus la cale: Basarabia, înseamnă ei, va fi deci jertfită.

Se ştiu îndată că, deşi Andrassy ameninţa cu un război, Berlinul, înlocuind Parisul napoleonian, va fi locul de adunare, în iunie, al congresului. Invitat a-şi trimete un delegat consultativ, ceea ce era totuşi un câştig, aşa s-a procedat şi cu Grecia, Carol I îşi arăta dorinţa ca acest trimes să fie însuşi preşedintele Consiliului, dar Kogălniceanu dori să aibă aceiaşi misiune.

Rosetti luă deci Internele pentru ca prietenul lui să poată apăra la Berlin drepturile ţării, reprezentanţii români aveau instrucţia de a protesta numai de formă contra amputării teritoriale, ca să capete cât mai mult peste Dunăre, unde, pe lângă scormonirile, mai vechi, ale lui Obedenaru, agent la Roma, ministrul de Externe orânduise cercetări asupra întinderii elementului românesc de la Chiustenge la Vidin, Brătianu, susţinut de Rosetti, rămânând însă ireductibil. Şi, în scrisoarea publică adresată la 14 mai şefului guvernului. Domnul vorbi a nu numai de sacrificiile din timpul campaniei, ci şi de cele ce „ţara este gata a îngădui încă pentru independenţa şi mărirea ei”. O încercare se făcuse, prin Dimitrie Brătianu, şi la Constantinopol.

Congresul îşi începu încă de la 1 iunie şedinţele, dominate, când de împăciuitoarea dibăcie, când de ameninţătoarea bruscheţe a cancelarului german. Abia la 19 cei doi miniştri români, care, contra primelor aşteptări, avuseră să se bucure continuu de antipatia lui Bismarck, care nu-şi uitase vechiul năcaz, fură ascultaţi, nu consultaţi. Prin graiul lui Kogălniceanu. care aminti fără folos vechea obligaţie a românilor faţă de areopagul european, ei arătară că „forţa majoră” li-a mânat ţara în primejdiile războiului. Nu se vorbi, cu discreţie, de folosul adus de ostile româneşti şi nu se arătă vreo plângere pentru înlăturarea de la negociaţiile de pace.

Conform cu memoriul mai întins ce înaintaseră, ei protestau, spre marea supărare a ruşilor, contra răpirii teritoriului basarabean, ba mergeau şi mai departe atacând şi actul din 1812, care smulsese toată Basarabia, acea „trunchiare de la 1812”, care „nu putea să se îndreptăţească nici prin faptul, nici prin dreptul de cucerire”, insistând pe larg asupra acestui lucru de trecut, nu fără a se invoca amintirea lui Aleksandru I, care păstreze caracterul moldovenesc al provinciei. Era, de altfel, ce spusese însuşi Brătianu la Cameră, în mai.

Se trecea de la această pasionată prezentare istorică la condiţiile convenţiei din aprilie 1877, pe care nu putea, în ce priveşte integritatea teritorială, decât să le întărească o „efectivă cooperaţie militară, într-o completă alianţă”. Examinându-se argumentele ruseşti, se arăta, alături de meritele împărăţiei faţă de mica ţară vecină, şi „toate acele sacrificii pe care şi le-a impus pentru mărirea, izbânda şi gloria Rusiei”. Nu se admitea nici dreptul de trecere al oştilor ruseşti. Se cerea însă Delta şi Insula Şerpilor, după hotărârea Tratatului din Paris, şi cuvenita despăgubire bănească.

Independenţa nu este a se dărui de Europa, ci a se recunoaşte după „dreptul cel vechi” şi potrivit cu acele jertfe noi. Nu se uita nici acea dorinţă a neutralităţii contra căreia cu atâta iritaţie se ridicase diplomaţia rusească. Cele câteva cuvinte ale lui Brătianu culminau, nu fără un apel către ţar, în concluzia că, dacă aceste cereri ar fi respinse, aceasta „ar dărâma în sânul naţiunii române orice încredere în tăria tratatelor” şi atât a principiilor de dreptate absolută, cât şi a drepturilor scrise”. Consiliul de miniştri nu admisese tranzacţia cu Rusia nici după ce Brătianu anunţase că Basarabia e pierdută.

Conform cu înţelegerile de la Londra se vota compensarea României despoiate de Basarabia cu acea Dobroge care, cu toată valoarea ei intrinsecă prin frontul ei de Mare, trebuia să fie creată pentru civilizaţie. Se impusese României, cu enormul ei contingent de evrei, egalitatea de drepturi prevăzută pentru Serbia, care n-avea nicio populaţie străină mai importantă, de acceptarea acestei clauze va atârna însăşi recunoaşterea independenţei, care însă fusese admisă ca un fapt, în mai, de ministrul de Externe al Franţei, cu prilejul congresului internaţional al Puterilor. Comisiunea Dunării fusese declarată permanentă, cu participarea şi a României.

Nimeni, nici plenipotenţiarii francez şi italian, Waddington şi Corti, nu susţinuse pe români. În zadar contase domnul pe amicul său, prinţul de coroană german, împăratul fiind greu bolnav de pe urma unui atentat. Brătianu arătase, din contra, că Germania e cea mai puţin favorabilă României; nici speranţele aduse de D. Brătianu despre un concurs turcesc nu se adeveriră. Cu această dureroasă conştiinţă a iremediabilului se închideau, la 4 iulie, în absenţa lui Brătianu, rănit într-un accident, Corpurile Legiuitoare, menţionându-se că „România este chemată a face păcii lumii sacrificii grele şi dureroase”.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …