Războiul pentru cucerirea independenţei României

În urma constituirii statului naţional şi a reformei agrare din 1864, economia capitalistă a României s-a dezvoltat într-un ritm tot mai viu. În unele din ramurile industriei se constată o creştere a utilizării maşinilor. Extinderea muncii salariate accentua dezvoltarea capitalismului în agricultură. Reţeaua de căi ferate, inexistentă la 1864, ajunsese în 1877 la peste 1.250 km, dar numărul locomotivelor şi al vagoanelor folosite era neîndestulător.

Se creaseră primele instituţii de credit şi asigurare, piaţa internă se lărgise simţitor, iar volumul comerţului exterior se dublase. Dezvoltarea capitalistă a economiei româneşti era însă frânată de resturile de relaţii feudale în agricultură şi de dependenţa ţării faţă de Imperiul Otoman, care împiedica ducerea unei politici vamale de protejare a industriei proprii.

Lovite de concurenţa fabricatelor străine şi de criza comercială şi financiară din anii 1874-1877, toate păturile orăşeneşti îşi puneau speranţa salvării lor din greutăţile economice prin care treceau în cucerirea independenţei statului. Masele ţărăneşti, exploatate crunt atât pe baza relaţiilor capitaliste, cât şi prin utilizarea resturilor de relaţii feudale, legau lupta lor împotriva asupririi economice şi politice de lupta pentru înlăturarea jugului otoman, încredinţate că, odată ţara independentă, vor putea să se elibereze şi ele din jugul exploatării moşiereşti.

Pentru întregul popor, cucerirea independenţei devenise o condiţie a dezvoltării economice şi politice a societăţii româneşti. După căderea ţărilor române sub dominaţia otomană, poporul român n-a încetat o clipă să lupte pentru eliberarea patriei sale. În urma înfăptuirii statului naţional român, mişcarea de eliberare naţională s-a intensificat. În lucrarea sa Note critice în problema naţională, Lenin a arătat că lupta maselor trezite „din somnul lor feudal... Împotriva oricărei asupriri naţionale, pentru suveranitatea poporului, pentru suveranitatea naţiunii este progresistă”.

Toate clasele sociale erau interesate în cucerirea independenţei statului, dar nu toate în acelaşi fel. În timp ce masele producătoare, orăşeneşti şi ţărăneşti, legau strâns lupta de eliberare naţională de lupta împotriva asupririi economice şi politice interne, burghezia urmărea să-şi asigure mai temeinic piaţa internă în vederea măririi profiturilor sale pe seama maselor consumatoare, în timp ce moşierimea ţintea să-şi consolideze proprietăţile şi să continue a participa la conducere.

Pe de altă parte, pe când moşierimea aştepta să obţină independenţa de la bunăvoinţa statelor capitaliste din centrul şi vestul Europei în schimbul unor înrobitoare concesiuni economice, nu pe calea armelor, burghezia, grăbită să treacă la o politică vamală protecţionistă pe baza căreia îşi putea mări profiturile, căuta să utilizeze împrejurările favorabile externe, în primul rând mişcarea de eliberare a popoarelor supuse Imperiului Otoman, pentru a ajunge la suveranitatea statului.

Numai o revoluţie, care să fi cuprins atât Imperiul Otoman, cât şi Austro-Ungaria şi Rusia, ar fi putut duce la independenţa şi la unitatea deplină a poporului român - ca şi la eliberarea naţională a altor popoare ce se aflau în diferite grade de asuprire - dar o asemenea revoluţie a fost împiedicată să izbucnească în anii 1862-1863 cât şi în anii 1867-1868 de către clasele dominante din ţările Europei răsăritene, solidare în faţa ridicării ameninţătoare a maselor.

Dată fiind starea de înapoiere a industriei sale, România burghezo-moşierească nu putea duce singură, nici chiar în alianţă cu Serbia şi Muntenegru, un război victorios contra Porţii, care avea la dispoziţie o armată numeroasă bine echipată cu armament modern de către capitaliştii englezi şi francezi, interesaţi în menţinerea Imperiului Otoman. Nu exista în ţară nici măcar o singură fabrică de armament, iar cantităţile de muniţii ce se puteau produce erau insuficiente purtării unui război de durată.

Chiar dacă guvernele dominate de moşierime dintre 1868 şi 1876 ar fi acceptat să prevadă în buget sume mai importante pentru cumpărarea armamentului, ceea ce n-au făcut, tunurile şi puştile cumpărate în Occident n-ar fi putut ajunge în ţară din cauza opoziţiei Turciei şi Austro-Ungariei, care erau împotriva constituirii unei armate româneşti mai mari.

În aceste condiţii, poporul român n-a putut trece la. acţiuni concrete pentru a-şi cuceri independenţa decât într-un cadru extern favorabil, creat prin războiul ruso-turc început la 12/24 aprilie 1877. Redeschiderea chestiunii orientale prin izbucnirea răscoalei din Herţegovina şi Bosnia în vara anului 1875 şi prin răscoala bulgarilor în aprilie 1876 a pregătit numai dezlănţuirea acestui război, la care a participat şi România cu o mare parte din forţele sale armate.

Cele şapte revendicări

Crezând că Imperiul Otoman ar putea fi uşor învins, la 18/30 iunie Serbia i-a declarat război, urmată îndată şi de Muntenegru. România, solicitată să participe la război, a declarat din ajun că nu poate ieşi din neutralitate. Ea consimţea tacit la înrolarea şi trecerea voluntarilor în grupe mici pe teritoriul său, unde Comitetul revoluţionar bulgar continua să funcţioneze, dar nu putea consimţi, cu toată simpatia ce-i purta Serbiei, la formarea de cete armate şi la transportul masiv de arme, căile ferate fiind administrate de companii străine, care ar fi divulgat totul.

Pornind de la premisa că guvernul otoman era intimidat, încă la 15/27 iunie Mihail Kogălniceanu termina de redactat un lung memoriu, conţinând revendicările României faţă de Poartă, anexându-l a doua zi notei - care, de fapt, îl rezuma - trimisă agenţilor diplomatici români de pe lângă puterile garante şi Poartă.

În schimbul neutralităţii sale, România cerea:

  • recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România;
  • admiterea reprezentantului ei în corpul diplomatic;
  • asimilarea supuşilor români din Turcia situaţiei celorlalţi supuşi străini şi recunoaşterea dreptului de judecată a lor de către agenţii diplomatici români;
  • inviolabilitatea teritoriului român şi delimitarea insulelor Dunării;
  • încheierea cu Imperiul Otoman a unor convenţii comerciale, poştale şi telegrafice, precum şi a unei convenţii de extrădare a răufăcătorilor;
  • recunoaşterea paşaportului român şi abţinerea consulilor Turciei de a se amesteca în afacerile privind pe românii din străinătate;
  • fixarea graniţei între România şi Turcia la gurile Dunării, pe talvegul braţului principal al acestui fluviu.

Nota se încheia cu ameninţarea că dacă revendicările ei n-ar fi satisfăcute, România ar fi silită să ia o altă atitudine decât cea de până atunci. Puterile garante, în majoritatea lor, au primit cu răceală sau ostilitate revendicările României, văzând în ele o cerere de independenţă deghizată. Guvernul rus considera demersul neoportun, neputându-se atunci exercita vreo altă presiune asupra Porţii în afara celei legate de războiul pornit de către Serbia şi Muntenegru.

Decazes, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, referindu-se la revendicările României, declara agentului diplomatic român la Paris că „el este singurul care nu a vrut să discute memoriul tratând despre cele şapte puncte” şi, insistând, vorbea despre „inoportunitatea şi primejdia de a ridica acum aceste chestiuni…”. La Londra, România era înfăţişată ca fiind împinsă de „o ambiţie bolnăvicioasă şi nutrind în taină proiecte fie împotriva Turciei, fie împotriva Austro-Ungariei…”. Poarta, solicitată să dea un răspuns, a declarat demersul nepotrivit, sub pretextul că nu se putea ocupa de el decât după sfârşitul războiului.

Războiul dintre Serbia şi Turcia a pus în primejdie continuarea navigaţiei comerciale pe Dunăre, întrucât de la Conferinţa de la Londra din 1871 Poarta avea dreptul să introducă pe fluviu vasele sale de război, ceea ce ar fi creat o mare pagubă statelor neutre, în primul rând României şi Austro-Ungariei. Deoarece toate marile puteri au sprijinit cererea României de neutralizare a Dunării pe porţiunea dintre gura Timocului şi Vârciorova, Poarta a consimţit la ea, România obligându-se, ca şi Serbia, să aprovizioneze garnizoana turcă din Ada-Kaleh. Pentru apărarea frontierei pe Dunăre în locul unde, la sudul fluviului, se dădeau lupte între sârbi şi turci, s-a constituit corpul de observaţie de la Gruia (judeţul Mehedinţi), sub comanda col. Cerchez.

Războiul Serbiei şi Muntenegrului contra Porţii agrava criza orientală, din care cauză cele două mari puteri vecine cu Imperiul Otoman, Rusia şi Austro-Ungaria, au căutat o soluţie comună. La 26 iunie/8 iulie 1876, Alexandru al II-lea şi Francisc-Iosif, însoţiţi de Gorceakov şi Andrassy, s-au întâlnit în castelul de la Reichstadt în Boemia, unde au ajuns la un acord verbal care prevedea ca, în cazul când Turcia se va prăbuşi, Rusia să reintre în hotarele dinainte de 1856, Austro-Ungaria să ia o parte din Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi Muntenegru să-şi mărească teritoriile în dauna Turciei, iar Bulgaria de la nord de Balcani să devină autonomă. Cercurile româneşti cele mai bine informate şi-au dat seama că se deschidea calea unui război al Rusiei contra Turciei, cu neutralitatea Austro-Ungariei.

Contând pe acordul celor două puteri garante, Mihail Kogălniceanu, nemulţumit că Poarta refuza satisfacerea celor şapte revendicări formulate de el în nota din 16/28 iunie, a căutat să împingă România în război. Pentru a pregăti terenul, el a trimis la 20 iulie/1 august agenţilor diplomatici români de pe lângă puterile garante o notă în care acuza Turcia de ororile săvârşite în Balcani şi declara că „armata română freamătă sub jugul disciplinei, doritoare să ia parte la luptă...”.

Mergând mai departe, la 24 iulie / 5 august, în momentul când guvernul din care făcea parte demisionase, Mihail Kogălniceanu a trimis o notă şi mai categorică, în care arăta că opinia publică din ţară va sili guvernul să renunţe la neutralitate, din care cauză agenţii diplomatici români erau invitaţi să convingă marile puteri să soluţioneze repede cele şapte revendicări. Demisia sa din guvern a pus însă capăt acestei ameninţări adresate direct sau indirect Porţii pentru recunoaşterea de fapt a independenţei României.

Crearea condiţiilor politice ale independenţei

Majoritatea liberal-radicală suporta cu greu în fruntea guvernului pe conservatorul Epureanu, care putea uşor s-o trădeze. Pentru a-l înlătura, la 10/22 iulie N. Fleva a citit o propunere, semnată de 60 de deputaţi, în care se cerea punerea sub acuzare pentru violarea constituţiei şi a libertăţilor publice, pentru risipa banilor publici şi pentru abuz de putere a foştilor miniştri conservatori din guvernele prezidate de Lascăr Catargiu între anii 1871 şi 1876, cu excepţia lui Epureanu, a lui Ion Strat şi a lui Ion Bălăceanu.

S-a numit o comisie de acuzare, al cărei raport a fost citit la 19/31 iulie. Primul ministru Epureanu s-a declarat solidar cu foştii miniştri acuzaţi pentru actele unde semnătura sa figura alături de ale acelora. Raportul comisiei de dare în judecată a fost aprobat de 98 de deputaţi din cei 99 prezenţi, cu toate presiunile făcute de către Carol asupra miniştrilor liberal-radicali.

La 23 iulie / 4 august s-a hotărât alegerea unui comitet care să susţină în faţa Curţii de Casaţie şi Justiţie acuzarea. Epureanu, Mihail Kogălniceanu şi M. Pherekide erau contra dării în judecată a foştilor miniştri conservatori, din care cauză guvernul a demisionat. Încercarea de a înjgheba un partid liberal-moderat, care să formeze un guvern de împăcare cu conservatorii, a eşuat.

Carol a oferit lui Epureanu decretul de dizolvare a Adunării deputaţilor, dar acesta a refuzat, conştient că, lipsit de o organizaţie politică cu sprijin în mase, nu va putea, în împrejurările de atunci, să aleagă o Adunare moderată. De nevoie, Carol a însărcinat pe I.C. Brătianu, cel mai apropiat de el dintre liberalii radicali, dat fiind că reprezenta îndeosebi moşierimea liberală mică şi mijlocie îmburghezită şi conducea fracţiunea de dreapta a grupării, să formeze un guvern care să fie o expresie a majorităţii Adunării.

Scopul grupării liberal-radicale fusese atins. Acţiunea dusă încă aproape un an contra lui Lascăr Catargiu şi a principalilor săi colaboratori a servit grupării liberal-radicale numai în scopuri propagandistice şi pentru ţinerea grupărilor conservatoare departe de conducere. Noul guvern se compunea din liberali radicali, liberali moderaţi, fracţionistul N. Ionescu, care lua locul lui Mihail Kogălniceanu la Ministerul Afacerilor Externe, şi un independent, col. Gheorghe Slăniceanu. Politica sa internă n-a diferit mult de aceea a guvernului precedent, baza lui fiind în bună parte aceeaşi. Formarea guvernului liberal a dus însă la consolidarea întâietăţii burgheziei în cadrul regimului burghezo-moşieresc.

Burghezia va face necontenite progrese în dauna moşierimii. Toate păturile burgheziei şi mica moşierime îmburghezită au primit cu entuziasm noul guvern, care le reprezenta interesele. Pentru a calma nemulţumirea ţărănimii dezamăgite, guvernul, printr-un ordin circular din 27 octombrie / 8 noiembrie 1876 al Ministerului de Finanţe, s-a angajat să împroprietărească din moşiile statului pe însurăţeii şi ţăranii rămaşi fără pământ prin neaplicarea art. V şi VI din legea rurală.

Ordinul circular de împroprietărire, mult difuzat la sate, a putut crea speranţa, printr-o răstălmăcire demagogică, în timpul războiului de independenţă, că împroprietărirea va cuprinde pe toţi ţăranii fără pământ, ceea ce a contribuit la antrenarea maselor ţărăneşti la purtarea şi susţinerea războiului. Politica externă tot mai îndrăzneaţă a lui Mihail Kogălniceanu era părăsită, N. Ionescu fiind un partizan hotărât al „neutralităţii”.

La 29 iulie / 10 august 1876, Epureanu a fost silit să dea o declaraţie în care arăta că n-a avut cunoştinţă de nota circulară trimisă de Mihail Kogălniceanu la 24 iulie/5 august agenţilor români în străinătate, nici de alte documente ce se raportau la ea. La cererea lui Giers ca „guvernul român să închidă ochii”2 în privinţa trecerii de arme şi muniţii din Rusia în Serbia s-a răspuns negativ, numai trecerea voluntarilor ruşi a fost lăsată liberă, chiar când purtau cu ei şi arme.

N. Ionescu nu era însă acela care impunea întru totul politica externă a ţării. Fără ştirea lui, primul ministru lua măsuri pentru a pune politica externă a României în acord cu aceea a Austro-Ungariei şi Rusiei, despre care presupunea că s-au înţeles la Reichstadt. Când Francisc Iosif a făcut o vizită la Sibiu în ultima decadă a lui august, el a mers să-l salute, asigurându-l de buna vecinătate a României. În acelaşi timp, Ion Ghica a fost trimis la Constantinopol spre a căuta să obţină satisfacerea celor şapte revendicări, dar n-a reuşit nimic.

În cursul lunilor iulie-septembrie, turcii au înfrânt forţele armate ale Serbiei, ceea ce crea nelinişte în România şi întărea curentul războinic în Rusia. România a concentrat în a doua jumătate a lunii septembrie cele patru divizii cu rezervele lor, sub pretextul manevrelor de toamnă. Încă la începutul aceleiaşi luni, într-un consiliu ţinut de Alexandru al II-lea la Livadia în Crimeea, s-a ajuns la concluzia că războiul a devenit inevitabil. La 26 septembrie / 8 octombrie 1876, o delegaţie guvernamentală română, compusă din primul ministru, ministrul de Război etc., a mers la Livadia spre a stabili o înţelegere privind eventuala trecere a armatelor Rusiei pe teritoriul României în Turcia. La 29 septembrie / 11 octombrie, delegaţia a fost primită de cancelarul Gorceakov, apoi de Alexandru al II-lea.

În ziua următoare, delegaţia a plecat înapoi. Delegaţia română a acceptat în principiu trecerea armatelor ruse prin România contra Turciei, pe baza unei convenţii ce urma a fi elaborată şi semnată. La 4/16 octombrie, consiliul de la Livadia a ajuns la concluzia că „înainte de trecerea frontierei trebuie încheiată o convenţie cu România”. Guvernul român, înainte de a începe tratative pentru elaborarea proiectului de convenţie cu Rusia, a trimis pe C.A. Rosetti la Paris şi pe Ion Ghica la Londra, cu misiunea oficială de a încheia aranjamente comerciale pe baza prevederilor convenţiei comerciale şi vamale româno-austro-ungare şi cu misiunea secretă de a sonda cele două guverne occidentale dacă erau sau nu hotărâte să apere „neutralitatea” României.

Franţa nu şi-a luat nici un angajament, dar a îndemnat guvernul român să nu se teamă de nimic atâta timp cât va păstra neutralitatea. Salisbury, ministru pentru afacerile Indiei, în resortul căruia intrau şi problemele Orientului, a declarat lui Ion Ghica că Anglia nu va permite nici o încălcare a neutralităţii României. Garanţia specială cerută de C.A. Rosetti şi Ion Ghica nu s-a dat. În realitate, Anglia era potrivnică independenţei României şi Serbiei, pe motivul că o asemenea măsură „ar constitui primul pas spre destrămarea Imperiului turcesc în Europa”.

Ambasadorul englez la Petersburg, preocupat să împiedice Rusia de a colabora cu România împotriva Imperiului Otoman, a căutat să îngrijoreze pe ţar, spunându-i că, dacă România ar deveni independentă, ea n-ar întârzia să devină o republică primejdioasă pentru securitatea monarhiilor vecine. Faţă de această manevră, gruparea liberal-radicală din România lua atitudine, făcând să se sublinieze în editorialul din 20 noiembrie / 2 decembrie 1876 al ziarului „Românul”, că ceea ce o preocupa pe Anglia nu era „existenţa României ca stat suveran... ci mărirea fantastică a Imperiului Otoman...”.

Cu tot insuccesul misiunii lui Ion Ghica la Constantinopol, Lakeman a fost trimis în octombrie să obţină de la Poartă, cu sprijinul ambasadei engleze, acceptarea celor şapte revendicări, fără să primească însă acolo decât promisiuni vagi. Dezorientat, la 5/17 noiembrie, N. Ionescu cerea agenţilor diplomatici români în străinătate să sondeze guvernele puterilor garante în legătură cu ceea ce s-ar putea întâmpla cu neutralitatea României în cazul izbucnirii războiului dintre Rusia şi Turcia.

În timp ce N. Ionescu, sprijinit de liberalii moderaţi, continua să spere că va putea obţine de la puterile garante o garanţie specială pentru neutralitatea României, I.C. Brătianu era preocupat să elaboreze proiectul convenţiei cu Rusia. La 16/28 noiembrie a sosit la Bucureşti, sub nume schimbat, contele Nelidov, însoţit de colonelul rus M. Cantacuzin, din partea lui Ignatiev, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, pentru a negocia convenţia de trecere a armatelor ruse prin România.

Din partea Rusiei, agentul diplomatic rus la Bucureşti, baronul Stuart, era la curent cu vizita lui Nelidov, care a durat trei săptămâni. La 23 noiembrie / 5 decembrie, cele două părţi ajunseseră la acord asupra principiilor care trebuiau să stea la baza convenţiei. Proiectul a fost curând gata, dar nici Gorceakov, nici I.C. Brătianu „nu se grăbeau să ia măsuri în vederea războiului”.

La sfârşitul şederii lui Nelidov la Bucureşti, I.C. Brătianu s-a angajat să semneze proiectul de îndată ce delegatul rus va prezenta împuterniciri speciale. La cererea sa, totuşi, la mijlocul lunii decembrie 1876, Carol a rugat pe Bismarck să-i spună părerea asupra necesităţii semnării convenţiei. Bismarck a dat avizul că nu era probabilă o înţelegere între Austro-Ungaria şi Rusia - ceea ce nu corespundea realităţii, însuşi cancelarul german acţionând în acel moment cu toată energia pentru ea! - şi că era preferabil ca România să permită armatelor ruse trecerea pe baza unui tratat, decât să li se împotrivească.

El considera însă că nu era nevoie de grabă. Marele duce Nicolae, comandantul-şef al armatelor concentrate în sud-vestul Rusiei în vederea războiului, şi generalul Nepokoiciţki, şeful său de stat-major, luând cunoştinţă de acţiunea lui Nelidov, s-au declarat foarte satisfăcuţi. Baronul Stuart nu primise încă până la 25 decembrie 1876/6 ianuarie 1877 instrucţiuni referitoare la convenţie de la Gorceakov pentru a putea cere guvernului român un răspuns hotărât.

La 15/27 ianuarie 1877, decis să amâne războiul pentru primăvară, cancelarul rus telegrafia lui Stuart să nu stăruie pentru semnarea convenţiei. În Serbia, armatele turceşti, mult superioare ca număr, continuau să înainteze. Numai prin ameninţarea cu războiul, Rusia a silit Poarta să încheie cu Serbia la 21 octombrie/2 noiembrie un armistiţiu. România prelungea concentrarea rezervelor armatei permanente. La 9/21 noiembrie, Adunarea a votat un credit de 4.000.000 de lei pentru cumpărarea armamentului necesar şi a muniţiei. La 23 noiembrie / 5 decembrie, Brigada I mixtă a fost fixată la Calafat spre a-l apăra de un eventual atac turcesc.

La 25 noiembrie / 7 decembrie, Adunarea a aprobat un nou credit suplimentar de 1.045.000 de lei pentru acoperirea cheltuielilor de concentrări, furaj şi solda de neactivitate, iar a doua zi s-au creat opt regimente noi de dorobanţi în afară de cele opt existente. Cele 16 regimente de dorobanţi au fost încadrate în patru divizii teritoriale militare, cu sediile la Craiova, Giurgiu, Brăila şi Iaşi. Necesităţile de armament, muniţie, echipament şi cadre ofiţereşti erau însă departe de a fi satisfăcute. Posibilităţile financiare pentru noi cumpărături erau foarte mici, într-un moment când falimentele caselor bancare şi comerciale se ţineau lanţ, iar Austro-Ungaria nu permitea tranzitul armamentului care se cumpăra în Germania.

După încheierea armistiţiului turco-sârb, Gorceakov spera să înlăture războiul printr-o conferinţă a puterilor garante, convocată la sugestia sa de către Anglia la Constantinopol, care să impună Porţii autonomia Bosniei, a Herţegovinei şi a Bulgariei. N. Ionescu şi partizanii neutralităţii au crezut că vor putea utiliza conferinţa de la Constantinopol pentru a obţine de la puterile garante independenţa României prin formula neutralităţii absolute şi a garanţiei speciale pe care puterile s-ar fi angajat s-o dea în cazul unui război între Turcia şi una dintre marile puteri vecine. În acest scop a fost trimis la Constantinopol un delegat în misiune specială.

Conferinţa n-a acceptat însă să ia în discuţie revendicările României. Pentru a nu se supune hotărârilor conferinţei, sprijinit în secret de primul ministru al Angliei, lordul Beaconsfield, sultanul a promulgat la 11/23 decembrie 1876 o constituţie liberală, care-i acorda, între altele, dreptul de a da învestitura şefilor provinciilor privilegiate. Această dispoziţie a provocat o vie nemulţumire în România, unde mulţi, mai ales partizanii „neutralităţii”, se legănau în iluzia că ţara era independentă.

Poporul, care păstra de secole ură împotriva jugului otoman, în care vedea pe drept cauza multor nenorociri ce se abătuseră asupra sa, voia să facă la Bucureşti o demonstraţie antiotomană pe Calea Mogoşoaiei, dar guvernul a reuşit s-o oprească. „Românul”, ziarul principal al grupării liberal-radicale, a început o vie campanie contra prevederilor jignitoare ale constituţiei turceşti.

La 21 decembrie 1876 / 2 ianuarie 1877, majorităţile parlamentare au ţinut o şedinţă secretă comună, în care au autorizat pe ministrul Afacerilor Externe, trezit pentru un moment din iluziile sale neutraliste, să trimită a doua zi o notă de protest Porţii şi puterilor garante împotriva încălcărilor aduse drepturilor României prin prevederile art. 7 al constituţiei otomane. Protestul pornea de la aprecierea nereală că România era un stat suveran. Guvernul român considera nule dispoziţiile constituţiei otomane privind România şi protesta formal contra încălcării drepturilor garantate de tratate statului român.

La 22 decembrie 1876 / 3 ianuarie 1877, Adunarea şi la 23 decembrie 1876 / 4 ianuarie 1877 Senatul au dezbătut pe larg chestiunea pusă de prevederile constituţiei otomane referitoare la România. Adunarea, în aplauzele tribunelor, a votat o moţiune care aproba protestul trimis Porţii. Senatul, dominat de moşierii liberali, a votat o moţiune care considera suveranitatea României ca o realitate şi atrăgea atenţia guvernului să aibă o procedare demnă în acţiunile sale de politică externă. La Bucureşti şi în ţară agitaţia contra Porţii a crescut şi s-a format un curent favorabil războiului pentru cucerirea independenţei în colaborare cu Rusia. În fruntea agitaţiei antiotomane se afla tineretul universitar, în rândurile căruia erau şi adepţi ai socialismului utopic.

În sânul coaliţiei guvernamentale se ajunsese însă, încă de la 6/18 decembrie, la neînţelegere pe chestiunea colaborării cu Rusia. Liberalul moderat D.A. Sturdza şi-a dat demisia din guvern, primită la 5/17 ianuarie 1877. Proiectul de convenţie cu Rusia nu mai putea fi ţinut secret. În noaptea de 5/17 - 6/18 ianuarie 1877 a avut loc o întrunire a deputaţilor şi senatorilor din majoritate, unde s-a discutat semnarea convenţiei cu Rusia. Majoritatea celor prezenţi s-au pronunţat pentru încheierea convenţiei, iar minoritatea, compusă din liberali moderaţi, contra.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …