Războiul de apărare a independenţei Ţării Româneşti faţă de turci. Victoria de la Rovine din 1394

După 1388, turcii îşi continuă cuceririle în Peninsula Balcanică. La 15 iunie 1389, are loc o importantă luptă între forţele creştine, în special sârbeşti, conduse de cneazul Lazăr, şi cele otomane, sub conducerea personală a sultanului Murad. Lupta ce se dă la Kossovopolje se încheie cu moartea ambilor conducători, dar cu victoria turcilor.

Însemnătatea acestei bătălii constă în afirmarea superiorităţii militare osmane, care folosea, împotriva cavaleriei feudale, arcaşii pedeştri al corpului de ieniceri, recent constituit de către Murad. Aceştia au hotărât, de fapt, rezultatul luptei, cu tot numărul lor relativ mic. După victorie, noul sultan, Baiazid, transformă provinciile din vestul şi sud-vestul Serbiei în sangeacuri, în care se instalează reprezentanţii guvernării otomane directe, în strânsă dependenţă de sultan.

În 1390-1391, unul din comandanţii turci primise din partea lui Baiazid misiunea de a ocupa Vidinul şi de a preface ţinutul înconjurător în provincie turcească. După ce îl alungă pe Sraţimir, Firuz bei îşi trimite bandele prădalnice de achingii şi peste Dunăre, în Ţara Românească, unde acestea jefuiesc cumplit. Tradiţia literară bulgară adaugă şi de această dată că Mircea cel Bătrân a condus la victorie oştile sale, care au participat alături de Sraţimir la reluarea ofensivei împotriva turcilor: „Mircea, voievodul valah, i-a lovit <pe turci> şi i-a nimicit rău şi abia au scăpat”. Firuz bei a fost alungat din Vidin, iar Sraţimir, reinstalat, păstrează Vidinul până în 1396. Se dovedea din nou că forţele aliate româno-bulgare, de care pomeneşte cronica, pot lupta cu succes împotriva primejdiei turceşti.

În Peninsula Balcanică, înaintarea otomană continuă, înlesnită de frământările politice ale feudalilor locali. Teritoriile bizantine sunt reduse la oraşul Constantinopol cu împrejurimile sale şi o îndepărtată posesiune în Peloponez. În Tesalia, Epir şi Albania, feudalii mărunţi, care îşi disputau întâietatea, cad sub stăpânirea turcilor, în perioada anilor 1391-1396.

În nordul Peninsulei Balcanice, în condiţiile reizbucnirii conflictelor dintre Şişman şi Sraţimir, cad în mâinile turcilor şi cetăţile de la Dunăre. În 1393, turcii cuceresc teritoriul ce mai rămăsese în stăpânirea lui Şişman. Ţarul e luat în captivitate, patriarhul Izgonit, iar marii feudali siliţi să aleagă între trecerea la islamism şi confiscarea averilor. Se instalează, astfel, pentru o jumătate de mileniu, crâncenul jug otoman.

În urma evenimentelor din 1393, Ţara Românească a devenit vecină a Imperiului otoman. Primejdia transformării ţinuturilor de la nordul Dunării în paşalâcuri, de felul celor instalate pe pământul Bulgariei, devenea în acest fel iminentă. Expediţia împotriva lui Şişman lovise şi unele posesiuni ale lui Mircea cel Bătrân; Silistra căzuse în mâinile turcilor, ca şi o parte din fostele ţinuturi ale lui Ivanco. Din cauza frământărilor din sânul clasei stăpânitoare a Ţării Româneşti, tipice pentru fărâmiţarea feudală, localnicii din Silistra sunt siliţi să lupte singuri şi, în cele din urmă, să capituleze.

În primăvara anului 1394, domnul Ţării Româneşti trimite o oaste pentru a întări cetăţile din dreapta Dunării, atât de importante pentru apărarea propriei sale ţări. Sfărâmând bazele otomane de la Cavarna, unde în 1393 se instalase o garnizoană turcească, Mircea îşi creează condiţii favorabile în vederea respingerii marelui asalt, care se arăta a fi iminent, din partea forţelor principale ale Imperiului otoman. Preocuparea primordială a domnului Ţării Româneşti era însă de a scoate din forţele interne disponibile tot ce puteau ele să dea în condiţiile unei epoci de fărâmiţare a puterii armate.

Succesul său a fost în această privinţă înlesnit de teama boierilor din Ţara Românească faţă de măsurile luate de Baiazid la sudul Dunării, în anul precedent. Deposedarea de moşii şi desfiinţarea clasei stăpânitoare bulgare a pus frână conflictelor feudale din Ţara Românească, în momentele decisive ale asaltului otoman. Aceste împrejurări favorabile i-au îngăduit lui Mircea să elaboreze şi o tactică specială de luptă, care a constituit multă vreme forma clasică a rezistenţei militare româneşti împotriva agresorului turc.

Îndreptăţind numele ce i s-a dat, de Ilderim-Fulgerul, Baiazid se aruncă, cu iuţeala ce caracterizează toate campaniile sale, asupra Ţării Româneşti, având sub comanda sa aproximativ 40.000 de oameni, la care se adăuga oastea vasalilor săi din Serbia şi Macedonia: Ştefan Lazarevici, Marco Cralevici şi Constantin Dejanovici, care singură însuma peste 8.000 de oşteni. Oastea Ţării Româneşti, ce nu trecea de 10.000 de oameni, era ameninţată cu distrugerea.

Atunci, Mircea a opus masei năvălitorilor o formă de apărare menită să restabilească echilibrul de forţe dintre adversari. Ferindu-se să dea lupta îndată după pătrunderea turcilor în ţară, domnul a creat condiţiile unei treptate slăbiri a forţelor agresorului. Evacuând satele pe o mare întindere, în regiunea străbătută de Baiazid şi strămutând pe locuitori în ţinuturile muntoase din nordul ţării, Mircea şi-a lăsat duşmanul să înainteze prin pădurile aflate în calea sa, fără însă a pierde contactul cu el.

Domnul a aplicat o energică apărare activă, sleind forţele duşmanului prin atacuri date prin surprindere, de obicei în timpul nopţii. Pe măsură ce se răzleţeau din grupul principal de trupe otomane cete care îşi căutau hrana sau prilejuri de a jefui, misiunea armatei lui Mircea era uşurată căci, nimicindu-le pe rând, se măcina şi puterea de atac a agresorului. Hărţuit şi chinuit de întregul şir de încercări la care-l supusese oastea domnului Ţării Româneşti, oastea turcească atinge malurile Argeşului, nu departe de cetatea de scaun a ţării.

Aici, la Rovine, s-a dat, la 10 octombrie 1394, una din cele mai grele şi mai glorioase bătălii din istoria războaielor turco-române. Încleştarea celor două oşti a fost extrem de sângeroasă. Asaltul turcilor şi vasalilor lor s-a zdrobit de înverşunarea cu care luptau românii, pentru apărarea libertăţii ţării lor. În luptă cade şi Marco Cralevici, eroul atât de cântat al baladelor sârbeşti. Cronicile turceşti povestesc că „din ambele părţi s-a prăpădit o mulţime de oameni”. Alte cronici, bulgăreşti şi bizantine, scriu că „lănci nenumărate s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu se putea vedea de mulţimea lor”.

Ele precizează, de asemenea, că Baiazid - înspăimântat de pierderile pricinuite de români în această grozavă încleştare - a fugit. Lovitura oştilor lui Mircea cel Bătrân a epuizat astfel rămăşiţele forţei de atac a oştirii otomane şi a înlăturat orice perspectivă de restabilire a situaţiei în favoarea turcilor. În asemenea condiţii, ameninţat fiind de a i se tăia retragerea de către oştile maghiare ale lui Sigismund, aliatul lui Mircea, care sosise la Timişoara, Baiazid părăseşte orice gând de cucerire la nordul Dunării şi se retrage în mare grabă.

Victoria lui Mircea se datorează în primul rând jertfelor aduse de popor, atât în lupta propriu-zisă, cât şi în pregătirea ei. Pustiirea teritoriului aflat în calea duşmanului, distrugerea bunurilor materiale, însemnau pentru ţărănime mari sacrificii, la care ea, prin felul cum a luptat la Rovine, a arătat că a consimţit total. Sub presiunea evenimentelor din sudul Dunării, a desfiinţării boierimii lui Şişman, boierii Ţării Româneşti au dat şi ei un concurs vremelnic la eforturile generale ale ţării.

Şi în cursul evenimentelor viitoare, presiunea otomană a jucat rolul de regulator al atitudinii lor: în măsura în care întrezăreau că turcii îi vor lichida, aşa cum au procedat în Bulgaria, boierii, deţinători ai principalelor mijloace militare ale ţării în acea epocă, participau şi ei la apărarea împotriva cotropirii otomane; îndată însă ce primejdia se îndepărta, reîncepea anarhia, cu certurile şi luptele ei sterile şi, în acelaşi timp, primejdioase pentru integritatea ţării.

Aşa s-a întâmplat şi acum. Odată cu plecarea turcilor, a dispărut şi unirea dintre feudali, pe care nimic nu-i mai silea să suporte stăpânirea de tendinţe autocratice a lui Mircea cel Bătrân. Se constituie în ţară o tabără de boieri nemulţumiţi de Mircea, care se grupează sub conducerea unuia dintre ei, numit Vlad. Domnul Ţării Româneşti primeşte însă şi o altă lovitură puternică: aliatul său, domnul Moldovei Roman voievod, este răsturnat din domnie, iar urmaşul acestuia, Ştefan, încă de la începutul anului 1395, îşi manifesta, prin tratatul încheiat cu regele Poloniei, adversitatea faţă de Mircea, ca şi faţă de Sigismund.

Se pare că Vlad s-a pus de la început sub scutul domnului Moldovei, al cărui ajutor îi era necesar şi despre care unele cronici pomenesc că ar fi fost în această vreme „domn în amândouă Valahiile”. Vlad însuşi recunoştea că la înscăunare a primit ajutorul Poloniei. Contrar afirmaţiilor vechii istoriografii, aceste mărturii arată că Mircea a fost alungat din scaun de forţele boiereşti interne, ajutate de blocul politic moldo-polon, sprijinitor al lui Vlad şi al partidei sale, şi nu de către turci.

În jurul lui Mircea rămăseseră, totuşi, o parte din boierii ţării, care continuau să-l sprijine, alături de oştile regelui maghiar. În aceste împrejurări tulburi, se încheie la Braşov, în martie 1395, - în condiţii de egalitate deplină - tratatul de alianţă dintre Mircea şi Sigismund, în care se stabilea iun plan amănunţit de cooperare a forţelor româno-maghiare într-un viitor război împotriva turcilor, pentru izgonirea lor deplină din Peninsula Balcanică. Nădejdile în acest sens erau acum mult sporite de victoria obţinută la Rovine de oştile Ţării Româneşti.

Imediat după încheierea tratatului, forţe maghiare şi româneşti izbutesc să recucerească Dobrogea, unde turcii îşi reinstalaseră garnizoanele. Sub presiunea acestor succese, tabăra lui Vlad şi Ştefan al Moldovei părea slăbită. În acest moment, se produce o lovitură cu totul neobişnuită, necunoscută până atunci ţărilor române: o cerere de ajutor adresată turcilor, de către Vlad, după unele cronici, de către Ştefan, după altele. Este de reţinut că acesta este cel dintâi act de făurire a unei înţelegeri între reprezentanţii clasei stăpânitoare româneşti şi turci, acţiune iniţiată de boieri, care se va repeta din ce în ce mai des în veacurile următoare.

Din partea lui, Baiazid îi asigura pe noii săi aliaţi că nu va generaliza pe teritoriul Ţării Româneşti sistemul politic aplicat în Bulgaria şi Serbia şi că boierii îşi vor păstra mai departe privilegiile lor de clasă. Trebuie precizat că în înţelegerea dintre Vlad şi Baiazid nu a fost vorba de aservirea Ţării Româneşti şi nici măcar de plata vreunui tribut, ceea ce a dat boierilor iluzia că se poate ajunge la înţelegeri acceptabile cu turcii. De fapt, brusca scădere a agresivităţii otomane nu era decât efectul înfrângerii de la Rovine.

Oştile turceşti răspund în grabă chemării şi, în luptele care se dau, înfrâng forţele româno-maghiare, care-l sprijineau pe Mircea, alungându-l pe acesta din domnie şi instalându-l pe Vlad. O încercare a lui Sigismund de a restabili situaţia rămâne fără succes. Oştile sale cuceresc cetatea Turnu, unde este lăsată o garnizoană maghiară, dar, la întoarcerea spre casă, Sigismund suferă o înfrângere din partea lui Vlad.

Bilanţul acestor campanii din cursul anului 1395 arată o însemnată victorie a forţelor de fărâmiţare feudală; beneficiarul acestor stări de lucruri a fost Vlad, exponentul unei puternice grupări boiereşti. Acesta, în primăvara anului următor, este solicitat să intre într-o alianţă cu Sigismund, care îşi calcă astfel obligaţiile ce şi le luase faţă de Mircea. Vlad însă respinge oferta, declarându-se, în 1396, vasal al regelui Poloniei, pe care-l recunoaşte ca singurul său suzeran. În felul acesta, el rupe legătura politică cu sultanul, consecinţă a ultimei campanii a acestuia în Ţara Românească, rămânând credincios alianţei moldo-polone.

Pe plan intern, domnia lui Vlad a însemnat întărirea particularismului local, ce se întemeia pe organizarea domeniilor feudale. Respectarea autonomiei stăpânilor de mari domenii - care era însuşi programul ce l-a adus la putere - l-a silit pe Vlad să îngăduie poziţia de sine stătătoare şi a unor mari boieri rămaşi credincioşi lui Mircea şi care îi vor pune acestuia la dispoziţie steagurile lor de oaste, în lupta de la Nicopole. Edificiul politic ridicat de boierii lui Vlad se bizuia şi pe un fragil echilibru între marile puteri: Ungaria, Polonia şi Imperiul otoman. El se va prăbuşi odată cu ruperea acestui echilibru, care, în 1396, devenise inevitabilă.

Check Also

Meşteşugurile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie şi adâncirea diviziunii sociale a muncii au dat posibilitate meşteşugarilor să …

Premise istorice ale redobândirii independenţei poporului român

Este o caracteristică a istoriei poporului român străduinţa de a asigura o dezvoltare liberă alcătuirilor …

Efortul făcut de masele populare din toate provinciile româneşti pentru susţinerea Războiului de Independenţă

Războiul de Independenţă din 1877-1878 a solicitat întregul potenţial economic al statului şi a beneficiat …

Ruinarea proprietăţii ţărăneşti şi creşterea celei feudale în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Încă din a doua jumătate a veacului al XV-lea, gospodăria ţărănească a fost atrasă în …

Organizarea luptei revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Mişcarea revoluţionară din Ţara Românească avea o organizaţie în societatea secretă „Frăţia”, întemeiata la 1843 …