Războiul de 100 de ani

Războiul de 100 de ani (1337-1453) este un conflict militar intermitent dintre Anglia şi Franţa, având drept obiect drepturi teritoriale şi problema succesiunii la tronul Franţei. A început în 1337, când Edward III a invadat Flandra pentru a-şi impune pretenţiile asupra coroanei Franţei.

Edward a obţinut o victorie răsunătoare în Bătălia de la Crecy (1346); după ce fiul său, Edward Prinţul Negru, a reuşit să-l captureze pe Ioan II în bătălia de la Poitiers (1356), francezii au fost nevoiţi să cedeze mari teritorii, prin Tratatele de la Bretigny şi Calais (1360). Ioan II a murit în captivitate, iar fiul său Carol V a refuzat să respecte tratatele şi a reiniţiat conflictul, silindu-i pe englezi să se apere. După moartea lui Carol V, în 1380, ambele ţări au fost preocupate de conflictele interne, iar războiul s-a încheiat cu o pace nesigură, în 1415, Henric V a hotărât să profite de războiul civil din Franţa, pentru a reclama drepturile Angliei asupra tronului Franţei.

La 1422, englezii şi aliaţii lor burgunzi controlau deja Aquitania şi tot teritoriul francez de la nord de Loara, inclusiv Parisul. Anul 1429 a fost un moment crucial, când Ioana d’Arc a pus capăt asediului oraşului Orleans de către englezi. Regele francez Carol VII a cucerit Normandia şi apoi, în 1453, a preluat din nou controlul asupra Aquitaniei, lăsându-i Angliei doar portul Calais. Războiul a devastat o mare parte din Franţa şi a provocat suferinţe enorme; practic, a distrus nobilimea feudală şi, prin urmare, a dus la instaurarea unei noi ordini sociale. Punând capăt influenţei continentale a Angliei, i-a determinat pe englezi să-şi extindă dominaţia şi puterea asupra altor teritorii.

Între Franţa şi Anglia un război decisiv devenise aproape inevitabil. Caracterul întâmplător al moştenirilor feudale ducea la o încrucişare de destine şi teritorii. Regele Angliei (de altfel, pe jumătate francez) deţinea în mod legal Guyenne şi Gasconia, care erau necesare regelui Franţei pentru împlinirea teritorială a regatului său. Regele francez sprijinea, împotriva regelui Angliei, Scoţia, pe care acesta trebuia s-o cucerească pentru a se simţi în siguranţă pe insula sa. Nici una dintre cele două situaţii nu mai putea dura. Se afirmă îndeobşte că pricina imediată a conflictului a fost candidatura la tronul Franţei a lui Eduard al III-lea, fiul lui Eduard al II-lea şi al Isabelei de Franţa, şi prin urmare nepotul lui Filip cel Frumos. Nu este exact.

E adevărat că, dacă juriştii francezi ar fi admis, aşa cum făcuseră de nenumărate ori englezii, succesiunea la tron în linie feminină, titlurile lui Eduard la coroana Franţei ar fi avut aceeaşi valoare ca titlurile lui Carol de Evreux, alt nepot al lui Filip al IV-lea, prin Ioana de Navarra. Dar când, sub pretextul de a aplica o veche lege a francilor, numită legea salică, juriştii i-au îndepărtat pe cei doi pretendenţi şi l-au ales pe cel mai apropiat moştenitor în linie masculină, pe Filip de Valois, fiul unui frate al lui Filip al IV-lea, Eduard al III-lea s-a gândit atât de puţin să declare război pentru a-şi apăra drepturile, încât a acceptat să vină la Amiens, să-i presteze rivalului său omagiu pentru Gasconia. Şi a făcut-o, contrar uzanţelor feudale, cu coroana pe cap şi purtând o mantie de catifea stacojie, brodată cu leoparzi de aur; dar Filip se mulţumi să protesteze de formă, iar Eduard s-a întors în Anglia mulţumit de onorurile care i s-au adus. În 1331 a confirmat, printr-o scrisoare patentă, omagiul său direct.

Dacă în 1340 şi-a asumat titlul de rege al Franţei şi a pus pe blazonul său crinii Franţei alături de leoparzii Angliei, a făcut-o la cererea orăşenilor din Flandra. Iată de ce: principalul produs al Angliei era lâna; principala ocupaţie a flamanzilor era ţesutul şi apretatul stofelor. Anglia agricolă şi Flandra manufacturieră trăiau în simbioză. Îndată ce regele Franţei păru să râvnească la Flandra şi îi impuse un comite francez, negustorii englezi se agitară. „Era vorba (scria Michelet), pentru rege, de succesiunea Franţei; pentru popor, de libertatea comerţului. Adunată în jurul Sacului cu lână, Camera Comunelor votă cu dragă inimă armate. Amestecul de industrialism şi cavalerism dă întregii acestei istorii un aspect bizar.

Mândrul Eduard al III-lea, care la Masa Rotundă s-a legat prin jurământ să cucerească Franţa, ca şi această tagmă de cavaleri de-a dreptul nebună, care, în urma unui legământ, poartă un ochi acoperit cu postav roşu, nu este totuşi atât de nebună ca să lupte pe cheltuiala sa. Candoarea cruciadelor ţine de altă epocă; cavalerii de acum sunt de fapt comis-voiajorii negustorilor din Londra şi Gand”. Dar negustorii din Gand ezitau să declare război regelui Franţei, suzeranul lor, frământaţi de scrupule cu atât mai mari cu cât se angajaseră să plătească două milioane de florini papei dacă ar fi comis această încălcare a îndatoririlor lor. Iacob Artevelde, şeful lor, găsi mijlocul să îmbine respectarea tratatelor cu violarea lor. Îl sfătui pe regele Angliei să pună alături de emblema de pe blazonul său emblema Franţei. Şi astfel aliatul flamanzilor, şi nu adversarul lor, ar deveni adevăratul rege al Franţei şi cel căruia îi prestau jurământ.

Războiul de 100 de ani a fost deci un război dinastic, un război feudal, un război naţional şi mai ales un război „imperialist”. Obiectivul negustorilor englezi când îi dăruiră regelui 20.000 de saci de lână pentru a acoperi cheltuielile de război era să-şi păstreze cele două zone de influenţă indispensabile comerţului lor: Flandra, cumpărătoare de lână, şi Bordeaux, producătoare de vin, banii încasaţi la Bruges şi la Gand fiind vărsaţi în schimbul butoaielor sosite din Bordeaux. În sfârşit, trebuie să adăugăm că războiul a fost popular în Anglia pentru că ducea armatele într-o ţară bogată, unde puteau prăda din plin.

Eduard al III-lea şi baronii săi erau „floarea cavaleriei”, dar „scuturile lor cu blazoane serviră drept firmă unei întreprinderi de jaf”, ale cărui lamentabile ravagii se pot urmări în Froissart. „Şi fură englezii stăpâni pe oraşul Caen vreme de 3 zile; şi trimiseră cu şalandele toată prada lor: stofe, bijuterii, veselă de aur şi argint şi alte bogăţii până la vasele lor cele mari... E de necrezut ce abundenţă de stofe au găsit englezii în oraşul Saint-Lo... Louviers era un oraş din Normandia unde se produceau multe stofe; era întins, bogat şi făcea comerţ mare, dar, nefiind oraş închis, fu călcat şi jefuit...” „Întreaga Anglie era plină de lucruri capturate din Franţa, astfel că nu se găsea o femeie care să nu poarte vreo bijuterie sau să nu-i fi trecut prin mână vreo lenjerie frumoasă sau vreun pahar, o părticică din prada trimisă din Caen sau din Calais”.

E interesant de observat că încă de pe atunci încep să apară principalele trăsături ale politicii engleze, impuse acestei ţări de poziţia sa, ca şi de firea poporului său:

  • Anglia are nevoie să fie stăpâna mării, căci altfel ea nu poate nici să-şi continue comerţul, nici să trimită trupe pe continent şi nici să ţină legătura cu trupele trimise anterior. Încă din primele zile ale acestui război, marinarii englezi din cele Cinci porturi deţin superioritatea şi ies învingători în bătălia de la Ecluse. Atâta timp cât îşi menţine superioritatea navală, Anglia triumfă uşor. Mai târziu, Eduard al III-lea îşi va neglija flota, francezii şi spaniolii se vor alia şi inferioritatea navală a Angliei va marca începutul înfrângerilor sale.
  • Anglia, neputând să trimită pe continent decât armate relativ puţin numeroase, încearcă să lupte împotriva adversarilor săi punând bazele unor ligi continentale cărora le furnizează subsidii. Astfel la începutul războiului de 100 de ani, Eduard al III-lea caută să-şi alieze împotriva Franţei nu numai comunele flamande, ci şi pe împărat. „Nu precupeţeşte în scopul acesta nici aur, nici argint şi oferă bijuterii scumpe seniorilor, doamnelor şi domnişoarelor”.

Nereuşind să închege această coaliţie, era să ia hotărârea de a ataca Guyenne, când Sir Geoffrey de Harcourt îi atrase atenţia că Normandia nu era apărată. Astfel se explică debarcarea la La Hougue, cu o mie de nave, 4.000 de cavaleri şi 10.000 de arcaşi englezi şi galezi (1346). A fost un spectacol sfâşietor trecerea armatei prin această bogată provincie „care de mai multe generaţii nu cunoscuse războiul” şi ai cărei locuitori nu mai ştiau cum să se apere. În clipa aceea regele Angliei nu avea alt plan de război decât să devasteze cât mai mult Franţa de nord şi să se retragă prin Flandra, înainte ca regele Franţei să-şi fi strâns vreo armată.

Dar, începând din Rouen, Eduard găsi toate podurile de pe Sena distruse şi nu putu trece decât pe la Poissy. Filip avusese timp să-şi cheme vasalii şi-i aştepta între Somme şi mare pe englezii care în momentul acela se crezură pierduţi. Victoriile pe care le repurtară la Crecy (1346) şi mai târziu la Poitiers (1356) îi uimiră şi-i umplură de un imens orgoliu. În 1347 puseră stăpânire pe Calais, care le asigura dominaţia asupra Canalului Mânecii şi pe care îl vor păstra 200 de ani, după ce vor fi expulzat aproape pe toţi băştinaşii şi-i vor fi înlocuit cu englezi. Aci se petrece emoţionanta povestire despre orăşenii din Calais, care trebuie citită în Froissart, ţinând seama însă şi de rezervele lui Michelet.

De ce au fost englezii mereu învingători în aceste campanii? Istoria războaielor este istoria unei îndelungate lupte între forţa de şoc şi proiectil. Forţa de şoc poate lua forma unei şarje de cavalerie, a unui asalt al infanteriei, al unui atac cu care blindate. Proiectilul a fost când o piatră aruncată cu praştia, când o săgeată, o ghiulea, un glonţ, un obuz, o torpilă. Succesul regimului feudal fusese inaugurat prin triumful unei trupe de şoc: cavaleria în zale.

Feudalitatea va fi ruinată de artileria regală (ultima ratio regum) şi de două pedestrimi populare: arcaşii englezi, suliţaşii şi halebardierii elveţieni. Abia la sfârşitul secolului al XIII-lea arcaşii căpătară un loc important în armatele engleze. Arcul prea scurt al ţăranilor saxoni trăgea la mică distanţă şi n-avea destulă forţă de pătrundere pentru a opri o şarjă de cavalerie. Arbaleta, introdusă în Anglia, ca şi în Franţa de mercenarii străini, păruse o armă atât de periculoasă în secolul al XII-lea încât biserica ceruse, fără succes, interzicerea ei. Dar arbaleta cerea prea mult timp pentru reîncărcare.

Între două descărcări, cavalerul putea străpunge linia. Dimpotrivă, arcul lung pe care Eduard I îl descoperise în cursul campaniilor din Ţara Galilor trăgea repede, proiectilul ajungea până la o distanţă de 160 de metri şi putea ţiutui de şa coapsa unui cavaler îmbrăcat în zale. Eduard I, excelent comandant de oşti, ştiuse să grupeze cu îndemânare, în bătăliile pe care le-a purtat, cavaleria uşoară şi arcaşii de tip galic.

Prin statutele privind slujba militară impusese tuturor micilor proprietari englezi folosirea arcului lung. Tenisul, bilele, popicele şi alte jocuri fuseseră declarate ilegale, pentru ca tragerea cu arcul să devină singura distracţie a supuşilor, „în afară de cei şchiopi şi cei neputincioşi”. Orice proprietar cu un venit funciar de 40 de şilingi trebuia să posede un arc şi săgeţi, părinţii fiind datori să-şi înveţe copiii să tragă cu el. Îi fu deci uşor regelui, în clipa în care avu nevoie de arcaşi pentru bătăliile sale în Franţa, să-i recruteze fie dintre voluntari, fie cerând comitatelor un anumit număr de oameni. Victoriile lui Eduard al III-lea se datorează superiorităţii armelor.

În mod greşit regele Franţei este înfăţişat la începutul acestui război ca fiind mai „feudal” decât adversarul său. Nici un suveran nu putea fi mai feudal decât Eduard al III-lea, căruia îi plăcea ceremonialul cavaleresc, se fălea cu curtoazia lui, suspina după femei, jura să reînfiinţeze Masa Rotundă, în care scop construi turnul circular din Windsor şi înfiinţă Ordinul Jaretierei, compus din două grupe a câte doisprezece cavaleri, comandate unul de însuşi regele, celălalt de fiul său, Prinţul Negru. Dar continuându-şi jocul cavaleresc, ca şi bunicul său, Eduard al III-lea era un suveran realist. Îşi luase drept deviză: „It is as it is... Este aşa cum este”. Se dovedea un bun administrator, ceea ce nu era de altfel un mare merit, întrucât moştenise o monarhie bine organizată. Impozitele erau încasate cu uşurinţă, mai ales când era vorba de un război popular.

Chiar şi ţăranii englezi, de trei secole încoace, îi urau pe francezi din cauza amintirilor ancestrale care datau de pe vremea cuceririi, a unei îndelungate dominaţii de către o nobilime şi o limbă ambele străine. Dimpotrivă, în Franţa ura faţă de Anglia s-a născut abia în toiul bătăliilor din războiul acesta. La început regele Franţei nu se putu bizui pe sprijinul poporului său împotriva invadatorului. Vilanul era nepăsător. Regele n-are nici măcar posibilitatea să recurgă la împrumuturi de la negustorii bogaţi, nici să sechestreze lâna.

Multe state provinciale refuză să voteze taxele şi, când le votează, contribuabilii îşi manifestă împotrivirea. „Rezistenţa la impozite va duce la capitularea Franţei în faţa Angliei”. Din lipsă de bani, regele Franţei nu-şi poate strânge soldaţi. Vrând-nevrând, trebuie să se mulţumească cu cavaleria feudală, încă de pe atunci învechită şi care dispreţuia pedestrimea. Nici după Crecy nobilimea franceză nu vrea să admită ideea unei victorii a vilanilor. Deoarece şarja cavaleriei nu mai răzbeşte, ea încearcă la Poitiers să şarjeze ea însăşi pedestru: dar atacul acesta, oricât ar fi fost de curajos, eşuă în faţa arcaşilor.

Începând cu bătălia de la Poitiers (1356), în care regele Franţei, Ioan cel Bun, a fost făcut prizonier de Prinţul Negru, fiul cel mai mare al lui Eduard al III-lea, lecţia este în sfârşit înţeleasă. Armata franceză refuză lupta, se închide în castelele fortificate şi-l joacă pe adversar, care nu-i înarmat pentru războiul de asediu. La sate ţăranii încep să se sature de invazie. Jacques Bonhomme îi hărţuie pe englezi, el nu-i prinde pe seniori ca să ceară bani pentru răscumpărarea lor, cum fac soldaţii de meserie, ci îi ucide când are ocazia.

Armata engleză rătăceşte fără a putea angaja o luptă. Trupele se plâng de această îndelungată campanie. În sfârşit, în 1361, regele Angliei face pace la Bretigny şi, după ce pretinde întreg regatul Franţei, se mulţumeşte cu Aquitania, comitatul de Ponthieu şi cu Calais. Era o pace ineficace, căci nu rezolva singura chestiune deosebit de serioasă - suveranitatea englezilor asupra provinciilor care nu mai voiau să fie engleze. În Perigord, în Armagnac, mulţi murmurau, şi pe bună dreptate, că regele n-avea dreptul să-şi cedeze vasalii. Notabilităţile din La Rochelle spuneau: „Ne supunem englezilor cu vorba: dar cu inima niciodată”. Rezistenţa aceasta conţinea germenele viitoarelor războaie şi prevestea eliberarea finală a Franţei.

Regele-copil, al cărui curaj dovedit în piaţa târgului din Smithfield l-au admirat nobilii şi orăşenii şi pe care armata ţăranilor revoltaţi îl urmase cu un respect religios, deveni un adolescent veleitar şi sfârşi prin a muri în închisoare, dispreţuit de cei mari şi uitat de popor. Totuşi, Richard al II-lea avusese calităţi: era viteaz, foarte inteligent; el a putut să spună groaznicilor săi unchi: „Vă mulţumesc pentru serviciile voastre din trecut, my Lords, dar nu vi le mai solicit pentru multă vreme”. El a încercat în mod leal să facă pace cu Franţa.

A înţeles ce pericol prezentau pentru monarhie preaputernicii duci cu apanaje şi a încercat să fie un rege energic în maniera de mai târziu a Tudorilor, dar poporul nu suferise încă destul pentru a-l sprijini împotriva celor mari şi, de altfel, după represiunea din 1381, ţăranii nu mai aveau încredere în el. Biserica, neliniştită din cauza ereziilor, ar fi mers cu oricine i-ar fi dat mijloacele de a le domoli, dar şi în această privinţă înţelepciunea lui Richard şi toleranţa sa îl deserveau. Bunele sale intenţii erau intermitente, accesele sale de voinţă violente şi scurte, favoriţii săi rău aleşi.

Richard a fost căsătorit cu două prinţese: prima a fost Ana de Boemia, prin al cărei anturaj s-au răspândit la Praga ereziile lui Wyclif, dând naştere mişcării protestante a husiţilor; a doua a a fost o franceză, Isabela, fiica lui Carol al VI-lea cel Nebun, ceea ce a displăcut englezilor, care nu erau de acord cu politica francofilă a lui Richard al II-lea şi regretau vremurile când arcaşii de la Crecy şi Poitiers se întorceau în satele lor încărcaţi de prăzi. Richard, după ce a domnit în mod înţelept 6 ani, s-a lăsat ispitit de despotism.

A izbutit să umple parlamentul cu protejaţi de-ai lui şi a impus, sub ameninţarea mercenarilor săi, să i se aprobe un impozit asupra lânei pe toată durata vieţii. Şi de atunci n-a mai convocat Camerele. Reuşita acestei politici i-a sucit capul. L-a exilat pe fiul lui Ioan de Gand şi, la moartea bătrânului duce de Lancaster, i-a confiscat moştenirea. Ceea ce a însemnat că-l provoca pe vărul său la revoltă. Lancaster a trăit câtva timp la Paris, pregătind o lovitură de stat. Îndată ce el a debarcat în Anglia, Richard s-a văzut părăsit de toţi şi, în cele din urmă, aruncat în închisoare. Parlamentul, succesor al Marelui Consiliu, îl alese rege pe Henric de Lancaster, pe care cei doi arhiepiscopi l-au încoronat îndată sub numele de Henric al IV-lea.

Henric al IV-lea nu era un rege legitim; îşi datora coroana parlamentului, nobililor şi bisericii. Astfel încât a trebuit să menajeze aceste trei puteri mai mult decât au făcut-o regii normanzi sau angevini. Bisericii i-a acordat în 1401, prin statutul De Heretico Comburendo, dreptul de a-i arde pe eretici. În timpul celor 60 de ani de domnie a Lancasterilor, puterea parlamentului, atât de ameninţată de Richard al II-lea, nu va înceta să crească. Primul rege din dinastia Lancaster, Henric al IV-lea, ştie că-i un uzurpator şi nu îndrăzneşte niciodată să opună rezistenţă Camerei Comunelor. Al doilea, Henric al V-lea, îşi petrece o mare parte din domnie în afara Angliei şi lasă prematur tronul unui copil de vârstă fragedă. Henric al VI-lea, când va deveni adolescent, va fi un suveran slab, pe jumătate nebun. Astfel o vreme îndelungată, din cauza slăbiciunii regelui, a absenţei sau a temerilor sale, parlamentul este arbitrul situaţiei.

„În faţa unor puteri rebele şi instabile, Camera Comunelor, singura putere permanentă şi larg naţională, primeşte prin forţa împrejurărilor un rol de arbitru. Aceşti purtători ai unor titluri litigioase nu pot cere decât din partea ei un credit precar. Timidă încă, nesigură, uimită de rolul care-i revine şi pe care nu l-a urmărit, ea exercită vreme de mai bine de un secol o autoritate preponderentă. Arhivele sale se umplu de precedente; analele se ilustrează prin revendicări, regulamentul ei se îmbogăţeşte cu practici liberale: pure forme, fără îndoială, şi care nu conţin - ele singure - substanţa libertăţii politice (ceea ce s-a văzut foarte bine în secolul următor, sub domnia Tudorilor), dar care perpetuează, ca să spunem astfel, aparatul, astfel încât, în ziua când circumstanţele devin din nou favorabile, el e gata montat şi la îndemână”.

După un larg armistiţiu, în 1415 Henric al V-lea reîncepe războiul cu Franţa. Adevăratul său ţel era ca spiritele turbulente din propria sa ţară să fie preocupate de un război în afara graniţelor. Agitaţia religioasă a lollarzilor se transforma într-un război civil. Era necesară o diversiune, şi cronicarii spun că episcopii au cerut-o. Regele însuşi avea ambiţii mari: visa să pună capăt schismei de la Avignon şi să întreprindă o cruciadă ca şef al unei ligi occidentale. Oricare ar fi fost scopul său, mijloacele pe care le-a folosit sunt de nejustificat.

Găsind Franţa sfâşiată de conflictele dintre facţiunile de Orleans şi Burgundia şi guvernată, în numele unui rege nebun, de un prinţ moştenitor lipsit de prieteni, reînvie cu cinism pretenţiile lui Eduard al III-lea la tronul Franţei. Or, indiferent care ar fi fost drepturile lui Eduard al III-lea, destul de contestabile şi ele, acelea ale lui Henric al V-lea, care nu era nici măcar moştenitorul cel mai direct al străbunicului său, erau aproape nule. O ştia atât de bine el însuşi încât, după o primă intervenţie diplomatică, ceru să i se dea doar, odată cu mâna Caterinei, fiica lui Carol al VI-lea, Normandia, Touraine, Anjou, Maine şi Ponthieu. Pretenţiile erau prea absurde pentru a fi aprobate chiar de o ţară într-o stare atât de nenorocită ca aceea în care se afla atunci Franţa. Războiul deveni inevitabil.

A doua parte a războiului de 100 de ani seamănă miraculos cu prima parte. S-ar zice că un fel de obsesie îl împinge pe Henric al V-lea să imite campania pornită de străbunicul său. Ca şi acesta, el debarcă în Normandia. Nu are decât 2.500 de călăreţi înarmaţi, însoţitorii lor şi 8.000 de arcaşi. În total, împreună cu slugile şi cărăuşii, nu mai mult de 30.000 de oameni. Pune mâna pe Harfleur, marele arsenal al Vestului, în pofida unei curajoase apărări, apoi, trimiţându-i delfinului o provocare, se hotărăşte să se îndrepte spre Calais şi să treacă Somme, la Blanche Tache, vadul de la Crecy. Era o încercare îndrăzneaţă, dar nobilimea franceză era împărţită; fără îndoială că ea va lăsa englezilor cele 8 zile de care aveau nevoie ca să ajungă până la Calais.

„Esenţialul era să nu răscoale populaţia pe drumul său de trecere. Aşa că regele execută ad litteram frumoasele ordonanţe ale lui Richard al II-lea cu privire la disciplină: interdicţia de a viola, de a jefui bisericile, sub pedeapsa spânzurătorii; interdicţia de a striga: Havoc! (jefuieşte), sub pedeapsa tăierii capului; aceeaşi pedeapsă e prevăzută pentru acel care fură pe un negustor sau un vivandier; ascultare faţă de căpitan; încartiruirea la locul indicat, sub pedeapsa închisorii şi a pierderii calului etc...” Găsind vadul apărat, Henric urcă mai sus şi dădu peste armata nobilimii franceze la Azincourt. Bătălie înfiorătoare, în care o trupă de cavaleri feudali, foarte vitează, dar care nu învăţase nimic şi nu ţinea seama de lecţiile lui Du Guesclin, se lăsă străpunsă de arcaşi şi tăiată în bucăţi de armata regelui englez. Zece mii de francezi pieiră în această luptă, una dintre cele mai sângeroase din Evul Mediu (1415).

După această bătălie, cât şi datorită trădării celor din casa de Burgundia, care-i deschiseseră porţile Parisului, Henric deveni stăpânul Franţei de nord. Se căsători cu Caterina în biserica Sf. Ioan din Troyes şi semnă acolo un tratat prin care era recunoscut ca moştenitor al tronului Franţei la moartea lui Carol al VI-lea şi ca regent în timpul vieţii regelui. Trebuia să guverneze împreună cu un consiliu francez şi să păzească toate cutumele vechi. Titlul său, atât timp cât va trăi Carol al VI-lea, trebuia să fie: Henric, regele Angliei şi moştenitorul Franţei.

Dar după câţiva ani muri, în pădurea de la Vincennes, probabil de dizenterie, lăsând un fiu în vârstă de un an. Henric al V-lea a rămas în ochii englezilor un rege mare, el i-a condus la noi victorii şi avea reale virtuţi personale. Era generos, curtenitor, sincer religios, cast şi loial. Vorbea puţin şi răspundea numai: „Imposibil” sau: „Se face”. Cumpătarea lui, remarcabilă în vremuri atât de aspre, nu-l împiedica să fie de o cruzime nemiloasă când o cereau interesele ţării şi ale coroanei. Plăcuse poporului atât prin părţile sale bune cât şi prin cele rele. Ar fi fost, fără îndoială, un mare om de stat dacă ar fi rezistat ispitei de a se lansa în campania împotriva Franţei, care, după atât de mari succese, s-a terminat cu un dezastru.

Există o simetrie completă între cele două părţi ale războiului de 100 de ani. După Crecy, înfrângere a rutinei feudale, Franţa dăduse naştere unui soldat realist: Du Guesclin. După Azincourt, ea e salvată de bunul-simţ şi credinţa Ioanei d’Arc. Când micul Henric al VI-lea deveni, încă în leagăn, în 1422, regele Angliei, delfinul Franţei păru să fi pierdut partida. Carol al VI-lea murise două luni după duşmanul lui; unchii micului Henric al VI-lea, ducele de Bedford, regent al Franţei, şi ducele de Gloucester, socoteau să-l încoroneze rege al Franţei la Reims îndată ce va împlini vârsta când va putea pronunţa formulele sacramentale; nu se vedea cine i-ar fi putut împiedica. Din 1422 până în 1429, delfinul Carol, fără regat, fără capitală, fără bani, fără soldaţi, rătăci prin cele câteva provincii care-i rămăseseră. I se spunea în derâdere: regele din Bourges. Era el oare delfinul? Mulţi se îndoiau de originea sa, chiar şi el însuşi. Bedford, stăpân peste nordul Franţei, porni să cucerească centrul şi asedie Orleans. Carol se gândea să se retragă până în Dauphine. Se părea că venise sfârşitul.

Şi totuşi, dominaţia englezilor în Franţa era şubredă şi artificială. Rezultantă nu a unei forţe reale, ci a neînţelegerii dintre francezi, avea să se spulbere la prima lovitură. Istoria Ioanei d’Arc este în acelaşi timp miracolul cel mai surprinzător al tuturor timpurilor şi suita cea mai raţională de acte politice. Planurile pe care le dictează Ioanei vocile sale sunt simple şi geniale: „Să i se dea delfinului încrederea în el însuşi, să se elibereze Orleans; Carol să fie încoronat la Reims; Ioana, în scurta ei viaţă (1412-1431), nu va avea timp decât să aducă la îndeplinire aceste trei acţiuni, dar ele ajung”.

După încoronarea lui Carol, niciodată Henric al VI-lea nu va mai putea fi regele legitim al Franţei. De altfel, impulsul fiind dat, poporul îl urmează. Emoţia pe care o stârnesc victoriile Ioanei şi ale lui Dunois, mila, oroarea pe care o provoacă procesul şi martirajul ei trezesc în Franţa ura faţă de invadator. În zadar Bedford îl încoronează pe Henric la Notre-Dame din Paris, în zadar partida burgundă şi Sorbona (care, prin consultaţiile sale, îngăduise arderea Ioanei) primesc pe micul rege englez cu mari demonstraţii. Delfinul câştigă teren. Casa de Burgundia se ceartă cu Anglia. Parisul însuşi sfârşeşte prin a alunga garnizoana engleză. Normandia este eliberată. La moartea lui Carol al VII-lea (1461), englezii nu mai posedă în Franţa decât Calais, pe care-l vor păstra încă 100 de ani, ca un Gibraltar al Canalului Mânecii.

Este demn de observat că, tot astfel cum consideră victoria franceză de la Bouvines ca o bătălie norocoasă pentru Anglia, istoricii englezi sunt astăzi de acord s-o admire pe Ioana d’Arc şi să considere că ea a salvat ţara lor de despotism. Dacă n-ar fi fost ea, regele Angliei ar fi stat la Paris şi, sprijinit de armata franceză, îmbogăţit în urma impozitelor percepute în Franţa, ar fi refuzat să suporte controlul supuşilor săi. Mulţumită ei, s-a spulberat periculosul vis al unui imperiu continental în care s-au complăcut atâta vreme suveranii englezi. Îndelungaţii ani de luptă au produs şi alte rezultate durabile.

În ambele ţări, sentimentul naţional, emoţie nouă şi puternică, se născuse în contact cu un popor străin. Oamenii din Rouen, Orleans, Bourges şi Bordeaux, atât de deosebiţi unii de alţii şi atâta vreme duşmani, simţiseră totuşi că aveau ceva comun care-i separa de „godoni” (nume pe care Ioana îl dăduse englezilor). Aceştia, pe de altă parte, aveau de aci înainte şi în ciuda înfrângerii finale amintirea măreţelor fapte făurite în comun. Totuşi, între Franţa şi Anglia se născuse o ură care avea să dureze, cu oarecare intermitenţă, până la finele secolului al XIX-lea şi să lase în sânul maselor populare ale celor două ţări o ereditară şi invincibilă neîncredere.

Check Also

Declinul liberalismului englez

Regina Victoria îl aprecia pe Gladstone, dar îl considera primejdios ca om de stat: „El …

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …